Bikepacking Meridionali 2023 – Din Cindrel în Lotrului, de la Vidra pe Strategica, de pe Transalpina în Șureanu și din Paradis în Iad și invers de 100 de ori

A devenit deja o tradiție ca, în fiecare vară, să ies din zona de confort și să mă înham la cel mai greu tip de aventură încercat până în prezent: bikepacking-ul prin munți, la cort, alergând după creste mai mult sau mai puțin ciclabile și drumuri forestiere sălbatice, suferind de frig sau de cald, ori luptând cu vântul, jnepenii sau noroiul. Prima oară am fost în Cernei și Almăjului, apoi în Apuseni, iar după Orientalii de anul trecut a venit rândul, evident, al Carpaților Meridionali.

Am avut cinci zile la dispoziție, o fereastră cu vreme mai bună între multe perioade ploioase și friguroase, căci vara de acum a semănat mult cu un noiembrie mai prietenos. Așa că am desenat o buclă sinuoasă cu plecare de lângă Sibiu către Cindrel, apoi traversat la Voineasa și urcat pe Strategica și Transalpina, cu întoarcere prin Șureanu mai puțin umblat și prin Mărginimea Sibiului. Una peste alta, un traseu pitoresc, solicitant, destul de divers cât să nu ne plictisim, dar și suficient de ciclabil cât să merite căratul mountainbike-ului.

Aventura începe, bineînțeles, cu o urcare spre Păltiniș, pe care alegem să o facem pe asfalt, ca să ne încălzim. Apoi intrăm pe Transcindrel, un forestier în stare bună, pe care îl părăsim pentru creasta principală a Cindrelui. Aici ne lovim de realitate: drumul e pietros și dificil de urmat în șa, vântul bate de ne usucă, iar norii joși țin aerul rece și umed. Totuși nu ne descurajăm și, probabil de la entuziasmul incipitului, continuăm metodic până la Refugiul Cânaia și, mai apoi, până pe Vârful Cindrel, la peste 2000 de metri altitudine. Coborârea e tot pietroasă – deci solicitantă – dar peisajul spre Lotrului de care ne bucurăm până în Șaua Șteflești ne încarcă bateriile și ne face să nu ne dorim să nu ne grăbim deloc. Campăm mai jos, spre Sibiu, într-o poieniță ce are și pârâu, cu vârful Șteflești vizibil direct din cort, ce să mai, o feerie!

Dimineața e răcoroasă, dar după noaptea în care am făcut puțin frigul, pare chiar plăcută. Pornim la vale pe lângă râu, urmând drumul kilometri în șir, până la localitatea Râu Sadului. Nimic spectaculos până aici, doar pădure de conifere, mici cascade, câte un canton forestier rătăcit și Lacul Negovanu înghesuit între versanți. De la asfalt, noi facem dreapta, pentru principala provocare a zile: urcarea la 1600 m, în Pasul Buceci, locul prin care vom traversa către Voineasa, în Vâlcea. Începutul e noroios și abrupt, dar apoi rămâne doar abrupt – într-un final, se mai potolește, dar tot simțim că urcăm către nicăieri, dată fiind monotonia peisajului. Din păcate, de sus nu avem mult[ deschidere, iar coborârea e tot prin pădure, pe drumuri pietroase, rupte de multele ploi din ultima vreme. Abia mai jos dăm de un fel de chei mai pitorești care ne mai ridică zâmbetul pe buze, dar numai prânzul din localitate ne încarcă bateriile cu adevărat. Aici, ne lovim și de o dilemă: o luăm pe asfalt spre Curmătura Vidruței, pe unde ar urma să urcăm în Strategica, sau pe lângă Lotru, ca să ieșim și la Lacul Vidra, ca în planul de acasă? Surprinzător, eu sunt cel care insistă pe ruta ocolită, fratele meu vrea pe direct (de obicei e invers), dar câștig de cauză am eu – și nu regretăm, căci bucata e pitorească, deși ne solicită serios, acum la final de zi. Dar mai o cascadă, mai niște stânci, mai un pod arcuit peste vale și timpul trece, până sosim la un alt lac de acumulare lângă care găsim, nesperat, și un loc bun de cort. Ne e nouă puțin teamă de urs, dar mica poiană ne dă un minim de liniște, iar faptul că avem apă de băut și de spălat cântărește considerabil în decizia de a rămâne.

A treia zi începem să resimțim oboseala și oprirea târzie, dar eu știu că vom ieși pe Strategica în Munții Latoriței și că peisajul va fi spectaculos. Am mai fost acum mulți ani în zonă și, deși nu îmi amintesc decât tabloul cu Lacul Vidra în vale, mi-a rămas impresia unor locuri deosebite…Dar până la ele avem de încălzit motoarele pe forestier până la Barajul Vidra, unul din cele mai mari din țară, iar apoi încă câțiva kilometri pe asfalt, până în Curmătura Vidruței. Distracția însă abia de aici începe, cu un drum de 4×4 abrupt și pietros, care stoarce untul din noi, fie că stăm pe bicicletă, fie că împingem pe lângă. Însă amintirile îmi sunt corecte: cu cât urcăm, cu atât perspectivele se deschid, iar muntele începe să își arate adevărata față, una tare frumoasă, deși simplă în ansablu. În mare, totul e împărțit în doua planuri: cel de sus, dominat de o creastă înierbată pictată cu stâncă pe care șerpuiește drumul nostru și cel de jos, cu văile adânci dintre coastele munților, una din ele fiind acoperită de luciul lacului.

Strategica e o “șosea” lungă, de 50 de kilometri, de la Transalpina până la Ciungetu, în județul Vâlcea. Construită de nemți în timpul Primului Război Mondial, aceasta ține creasta Munților Latoriței, ca o variantă mai pitorească a DN-ul de jos. Într-un fel, e păcat că nu e asfaltată, fiindcă s-ar lega superb cu drumurile din zonă, atrâgând mai mulți turiști. Pe noi însă, pretarea la MTB ne avantajează, fiindcă de asta am venit – și, deși o parcurgem cam invers de cum se face, ne bucurăm fix de tronsonul cel mai pitoresc al acestuia.

De la asfalt, în Șaua Ștefanu, ne avântăm pe serpentine la vale, către Obârșia Lotrului. Aici reîntâlnim o formă de civilizație, cu tarabe, muzică, mașini și oameni. Ne grăbim, ca atinși de ciumă, către calea ce ne cheamă – Pasul Tărtărău, în partea Transalpinei mai puțin spectaculoasă, dar mai sălbatică. Noaptea ne prinde la Oașa, lacul întins ce ne e dușman: nu reușim să găsim niciun loc de campat, iar cu toată marea de lângă noi refuzăm să dormim nespălați sau uitați prin vreun cotlon lângă drum. Târziu, intrăm în curtea unui canton unde ne aranjăm tabăra: baia, cina și montatul cortului sunt deja rutină. Dintre toate, înotul timid în apa rece de munte urcă în clasament ca amintirea numărul unu a zilei…

Dimineața a patra e perfectă să mă trezesc odată cu soarele, dându-mi voie să mă joc puțin cu drona peste versanți. A picurat puțin noaptea și e cam nor, însă preocuparea zilei rămâne necunoscutul din Munții Șureanu – după Luncile Prigoanei, bucata de creastă marcată “triunghi albastru” nu știm ce ne va aduce. Trecem rapid prin zona de pensiuni și case, unde se construiește ca la balamuc, semn că există interes pentru turismul de iarnă, și ne avântăm pe serpentine către intersecția de trasee. Deși am putea să ținem drumul către cealaltă vale și apoi să urcăm cam la jumătatea coamei, fix în mijlocul peisajului pe care știu că îl vom găsi superb, alegem să riscăm să parcurgem culmea integral. În parte greșim, fiindcă facem push-bike uneori și la coborâre, din cauza drumului neumblat și spălat de ploi, lăsat în urmă doar cu lespezi mari și alunecoase. Într-un fel, peisajul ne amintește de Munții Vrancei, unde am petrecut câteva ore într-o sălbăticie cruntă, teritoriu absolut al ursului…Pe de altă parte, mișcarea ne iese, fiindcă reușim să parcurgem destul de repede vreo 20 de kilometri, unele tronsoane fiind chiar prin poieni cu deschideri largi, așa cum ne place.

Însă am venit aici pentru mai mult de atât, iar apogeul începe de la Cătunul Curmături și ține până la Cătunul Cărări, o bucată numai prin poieni verzi pline de flori colorate, dominate de colibe și case parcă părăsite, ale unor oameni din alte epoci. Nu știu ce e cu zona aceasta și care e trecutul ei, dar toate dealurile sunt ca un imens tablou din Alpi (doar că fără crestele stâncoase), sau ca Poiana Mărului ori Apusenii rurali, dar la o scară mult mai mare. Ce să mai, mă simt ca în paradis, chiar dacă nu cântăm la harpă ci dăm la pedale și în ciuda vântului care zdruncină orizonturile, nu le înalță. Sincer, nu înțeleg de ce nimeni nu vorbește de această parte a Șureanului, de ce nu am văzut clipuri și nu am citit jurnale de ture de pe aici…Da, pe jos e plictisitor și fără miză, dar pentru bicicletă totul e un deliciu.

Mai târziu, primim poate și un posibil răspuns la lipsa de prezență pe două roți: coborâm super abrupt câțiva kilometri până la Șugag, din nou în Translapină. Deși există și alte variante de acces către sus, e clar că niciuna nu este facilă, deci poate de aici absența interesului? Valea e ca un vârf de lance, fără să dea niciun indiciu despre ce e deasupra, dincolo de orizontul îngustat pe care ea îl oferă. Dar eu îmi amintesc ieșirea, drumul șerpuit către Jina, asfaltat din fericre, dar la fel de solicitant ca și cel de pe care venim.

O ploaie caldă, care ar trebui să ne răcorească dar care, în realitate, face totul o saună, îmi pune capac: mă tărăsc, chinuit, către vârf, cu transpirația inundu-mi ființa. Îmi promit că voi gândi trasee mai lejere în viitor, sau că mă las de bikepacking sau de bicicletă cu totul, numai să nu mai sufăr atât! Evident, mint cu nerușinare – curând, o să o iau de la capăt…

Sus ajungem înaintea apusului, Evelin primul și eu după câteva minute lungi ca veșnicia. Peste hău, se zărește creasta pe care exaltam acum câteva ore…Apucăm iarăși pe off-road, pe culmea paralelă, pe un drum bun folosit de localnicii crescători de animale din regiune. Vrem să oprim, doar că nu avem apă de băut, că de spălat nici nu poate fi vorba. Pe hărți, tăcere. În teren, doar alarme false. Într-un final, găsim niște grajduri care au și o fântână, dar și un loc de cort ferit de vântul care încă bate. Priveliștea e ruptă din Ion al lui Rebreanu: pământ cât vezi cu ochii…doar că poieni, nu arătură.

Ultima zi plecăm pe caniculă deja, iar prima parte e numai prin soare, cu prea puțină umbră. Suntem mai tăcuți, fără să știu dacă de la nostalgie sau de la oboseala cumulată a aventurii. Drumul continuă pe creastă, pe sub vârfurile Guga Mare și Guga Mică, către un Cindrel la care ne întoarcem, târziu și parcă altfel. Ca să revenim la Rășinari, la mașină, ne abatem în stânga pe o vale cu un forestier cât o zi de post, ce se termină la Lacul Gura Râului, pe Cibin. Mai avem o singura urcare pe asfalt, ca o ultimă picătură nefastă și gata, bucla se încheie. Prea searbăd? Prea fără artificii? Nu știu, căci sunt prea obosit ca să procesez finalul așa cum merită. Simt însă, cumva, că mă voi întoarce la sportul acesta, în ciuda brutalității cu care mă tratează de fiecare dată. Poate sunt masochist, cine știe? Sau poate că înțeleg că, dincolo de efort, rămâne o variantă mai bună a individului…