jurnal de calatorie

Hercules Maraton: Cursa Premierelor

Posted on

10454897_10152899158850744_7757868917110108069_o

Se apropia ora startului dar emoțiile caracteristice unei curse nu mă cuprindeau deloc. Întotdeauna aveam o stare de nervozitate când venea vorba de un maraton, dar nu și în dimineața zilei de 8 iunie. Ba mai mult, în noaptea anterioară dormisem relativ mult și bine – o altă ciudățenie – iar faptul că Hercules urma să fie primul meu maraton montan nu sporea deloc starea de nervozitate.

Exercițiile de încălzire se scurseră anemic, fiind urmate de vocea din difuzoare ce număra secundele până la pornire. Se auzi un START! puternic, iar alergătorii adunați de prin toate colțurile țării o luară la goană pe Valea Cernei, în amonte. Era începutul Ediției a V-a a Hercules Maraton, iar totul anunța o cursă superbă, pentru toată lumea. Dar pentru mine? Pentru mine se anunța o cursă a necunoscutelor, dar și a frumosului.

Cei 2 km de asfalt mă lăsară în a doua jumătate a plutonului și cu mult în urma celor 2 prieteni cu care participam. Nu mă stresam, aveam socotelile făcute de acasă, acum conta doar să mă țin de plan. Urma să alerg cei 45 km de traseu montan (2300 m altitudine urcată) în maxim 6 ore – asta era socoteala. Iar ca să reușesc asta știam că trebuie să nu fac câteva greșeli: să mă epuizez pe urcări, să alerg prea ușor pe plat/coborâri și să mă accidentez.

Traversarea Cernei pe un pod de lemn marca începutul “distracției”: 600+ m de urcat în doar 5 km, dar trecerea grăbită a celorlalți alergători pe lângă mine nu mă încuraja deloc – era clar că merg prea încet și că nu mă simt foarte bine. După eforturi susținute însă, ajung la primul punct de revitalizare, iar mai apoi la capătul primei cățărări. Entuziasmul îmi era mare, așa că am trimis o parte din el și către aparatul foto ce ne lua pe noi, alergătorii, în primire. “Să fiu victorios măcar acum, la început!”, mi-am zis.

Ritmul începu să crească ușor, iar panta să nu mai fie așa dură; doar soarele mă bătea în cap fără milă, dar nu era o așa mare problemă. Tot alergând, dau de Andrei Gligor, schimb câteva vorbe cu el și continuăm alergarea împreună. Pentru mine Andrei e unul din modele, iar să am ocazia să alerg cot la cot cu el nu poate fi decât o plăcere.

Pe următoarea urcare mai serioasă îl las în urmă însă, dar mă prinde repede pe platul de pe creastă. Peisajul e unul fantastic: pajiștile galbene, panorama superbă asupra văii și aerul curat contribuind la un tablou de zile mari. După încă câțiva kilometri mă desprind de Andrei și îl prind din urmă pe unul din prietenii mei, dar pe coborâre îl las și pe acesta în spate. Sosirea în satul Bogâltin (km 18) mă prinde tot împreună cu Andrei – care parcă a zburat în spatele meu pe coborâre – după 2h:07:00 minute de la start. Eram la aproape 40 minute în urma celor ce conduceau cursa, dar nu conta, noi eram în altă ligă.

Urcarea de 10 km ce știam că urmează a scos tot ce se putea scoate din mine. Nici nu știu cum și când am reușit să ajung sus, dar știu că mi-a luat mult și a fost greu. Noroc că la punctul intermediar era o domnișoară foarte drăguță ale cărei încurajări purtau pe toată lumea mai departe. Tot aici am dat și de celălalt prieten, dar nu am reușit să îl prind decât peste încă câțiva kilometri, în apropiere de Șaua Ciumerna, punctul de maximă altitudine: 1480 m.

Alergarea de acolo până în următorul cătun a fost un fleac, doar că un fleac care mi-a solicitat tare puterea de frânare și cam toate articulațiile posibile. Mi-am luat prietenul “la remorcă” și am rulat împreună cam 12-14 km, până în Ineleț. Cred că a fost porțiunea în care am depășit cei mai mulți alergători, exceptând coborârea abruptă prin pădure când, în ciuda faptului că alergam de nebuni, nu am prins pe nimeni. Și nu, nu eram în niciun caz primii! 😀 Dar oricum, e unul din cele mai dulci sentimente dintr-o alergare, să îi depășești în a doua parte a cursei pe cei ce te lăsau în urmă în prima! 🙂

Cătunul Ineleț mi-a dat speranțe false – era km 32 și alergam de 4h:17m:00s – și m-a făcut să cred că pot să ajung sub 5h:30m. Iluzii, iluzii și iar iluzii, doar atât. După încă 2 km Adelin rămase în urmă, iar eu am luat în piept cea mai obositoare psihic porțiune a traseului: ultimii 13 km, din care 8 de suișuri și coborâșuri, iar ultimii 5 de coborâre abruptă pe un substrat nu foarte prietenos.

Tot alergând, nici nu știu când a început ploaia, dar îmi amintesc foarte bine că, împreună cu vântul, soarele și transpirația adunată, mi-a provocat o nu foarte plăcută durere de cap. Sosirea la ultimul CP (km 38) mi-a adus alte speranțe, pentru că una din fetele de acolo îmi spuse că “mai e foarte puțin de urcat, doar dealul de acolo, iar apoi doar coborâre”. Numai eu știu cât am urcat până la coborârea aia spusă de ea, dar mi-am învățat lecția: nu te lua niciodată după fete când vine vorba de orientare și distanțe!

Cum, necum sosesc și la punctul unde traseul intra pe aceeași potecă ca la dus și îmi iau zborul, în încercarea de a ieși cât mai bine sub cele 6 ore targetate. Am avut parte de o aterizare forțată – la figurat, ca să evit una la propriu – pentru că pe acolo plouase mai tare, iar frunzele și pietrele ude de pe traseu nu prezentau siguranță aproape deloc. Astfel că parcurg ultimii 5 kilometri în aproximativ 30 minute și mă arunc agale spre linia de finiș, unde sunt așteptat de prietenii din public, cu încurajări și felicitări. Încă nu îmi vine să cred, dar da!, am alergat primul meu maraton montan (și al doilea all time!) în 6h:00m:09s după scrierea de pe diplomă (dar sunt destul de sigur că timpul meu e cam cu 1 minut sub)! Ce poți să îți dorești mai mult? 😀

După nici un minut apare și Adelin, iar puțin peste o oră și Kojo (și el tot la primul maraton!). Ne tragem în câteva poze, mâncăm câte ceva să ne revenim și pornim pe lungul drum spre casă. Ce rămâne, după terminarea socotelilor? Un super week-end cu oameni frumoși, într-o zonă superbă, o cursă extraordinară în care mi-am bătut recordul la alergare pe munte (22 km) dar și la orice tip de alergare (42 km) și o experiență de neuitat. Plus o lecție care spune că important e cum termini un lucru, nu cum îl începi!

Acestea fiind spuse, sper să revin la anul, pentru că merită. Doar că sper să o fac antrenat cum trebuie și cu ținte și rezultate mai bune. Pentru că, până la urmă, despre asta e vorba într-un eveniment de genul, pe lângă distracție și fun: să vezi care-ți sunt limitele și să ți le depășești. Asta este, cred eu, esența alergării (și, de ce nu, a vieții): nu să fii mai bun ca ceilalți, ci să fii mai bun ca tine!

Lautar in metrou – sau “Cum sa faci bani din ceea ce iti place”

Posted on

Cu ceva timp in urma am citit pe succesdublu.ro, site-ul lui Adrian Soare, un articol despre un programator care facea, intr-un mod interesant, bani din ceea ce-i placea. Azi am avut ocazia sa “cunosc” a astfel de persoana. Ma intorceam de la facultate cu metroul cand s-a intamplat povestea. La Eroilor a urcat o persoana vesela, linistita, cu o chitara destul de chinuita si a inceput sa cante serios o melodie, in engleza. M-a surprins voiosia si dedicatia cu care canta; au fost doar doua piese, dar au fost superbe. Parca le dadea viata! Insa ceea ce m-a marcat a fost faptul ca nu a cerut bani; cei care i-au dat, doua persoane, au venit din proprie initiativa. O fata chiar l-a aplaudat! A facut 5 lei, din cate am observat eu.

Nu are rost sa calculam cam cat ar putea face pe zi, sau pe luna. Si nu are rost nici sa spunem ca era un amarat de cersetor, pentru ca nu era. Nu era avut, dar era relativ ingrijit. Trebuie sa invatam sa facem bani din ceea ce ne place. (Chiar am regretat azi ca nu stiu sa cant la chitara; ar fi meritat o incercare prin metrourile Bucurestiului.) Multi or sa rada, o sa ne descurajeze, or sa ne puna bete in roate. Dar de ce ar conta?

Bryan Tracy spunea, citandu-l pe Napoleon Hill:”Unul dintre marile secrete ale succesului este sa hotarasti ce iti place cel mai mult sa faci si apoi sa gasesti o modalitate de a-ti castiga existenta din acel lucru. Multi oameni abordeaza procesul in ordine inversa. Ei fac ce simt ca trebuie sa faca in scopul de a obtine banii si timpul necesari pentru a realiza ce-si doresc cu adevarat.” Omul meu exact asta facea. Si e interesant ca Tracy nu spune cati bani sa castigi din ceea ce iti place, ci doar sa castigi. Cineva a descoperit secretul. Si-a luat chitara, a intrat in metrou si a (in)cantat.

 

Cadou si…intrebare!

Posted on Updated on

Zilele astea am dat din nou pe acasa. Pe langa bucuria de a fi cu familia, Tatal meu ceresc mi-a mai oferit si un cadou special: un soare zambitor, impachetat intr-un cer albastru si decorat cu sclipiri ale ultimelor pete de zapada. Vazand acest cadou minunat, m-am aruncat cu entuziasm spre el si am inceput sa il deschid. Pentru aceasta am avut nevoie de o veche prietena, de bicicleta. Ea a fost cea care m-a ajutat de multe ori in dechiderea cadourilor pe care Cerul mi le-a trimis si tot ea si-a oferit ajutorul si de asta data. Pentru ca topirea zapezii era in toi nu am putut sa merg, asa cum mi-as fi dorit, pe drumurile mai greu accesibile din imprejurimi. Asa ca a trebuit sa ma multumesc cu o plimbare pe drumul stiut deja in cel mai mic amanunt, singurul drum asfaltat din satul meu. Nu credeam ca am sa vad ceva deosebit in aceasta ‘excursie’ si nici nu am vazut. In schimb, am vazut un lucru obisnuit intr-un mod mai deosebit. Niciodata nu am realizat ce inseamna trecerea de la iarna la primavara, de la zapada si frig la raze calde de soare, de la cer mohorat la unul albastru-cristalin, cu toate ca in fiecare an aceste aspecte se petreceau si sub ochii mei. Izvoare curgeau de pe vai si isi turnau cupele in cupa cea mare a Bascii, paraul care a trasat configuratia zonei. Soarele topea ce a mai ramas din muntii de zapada de odinioara. Oamenii ieseau sa salute soarele, si parca erau si eu mai calzi, mai zambitori. Aerul era parca mai inmiresmat si vantul mai parfumat. Natura isi schimba haina, si inima, si sufletul. Frumos cadou…mi-a placut…

M-am intrebat de ce omului ii e atat de greu sa se schimbe. De ce se leaga atat de mult de vechea haina, de vechea inima, de vechiul suflet…