"I'd rather be hated for who I am, than loved for who I am not." – Kurt Cobain
Din motive pragmatice, m-am mutat la o altă adresă, mă găsiți aici: https://bogdanmatei.substack.com. Platforma e mai prietenoasă și mai ușor de urmărit, textele vechi sunt deja încărcate și acolo și vă puteți abona, gratuit, pentru a nu rata articolele.
Să ne auzim cu bine,
Bogdan!
A devenit deja o tradiție ca, în fiecare vară, să ies din zona de confort și să mă înham la cel mai greu tip de aventură încercat până în prezent: bikepacking-ul prin munți, la cort, alergând după creste mai mult sau mai puțin ciclabile și drumuri forestiere sălbatice, suferind de frig sau de cald, ori luptând cu vântul, jnepenii sau noroiul. Prima oară am fost în Cernei și Almăjului, apoi în Apuseni, iar după Orientalii de anul trecut a venit rândul, evident, al Carpaților Meridionali.
Am avut cinci zile la dispoziție, o fereastră cu vreme mai bună între multe perioade ploioase și friguroase, căci vara de acum a semănat mult cu un noiembrie mai prietenos. Așa că am desenat o buclă sinuoasă cu plecare de lângă Sibiu către Cindrel, apoi traversat la Voineasa și urcat pe Strategica și Transalpina, cu întoarcere prin Șureanu mai puțin umblat și prin Mărginimea Sibiului. Una peste alta, un traseu pitoresc, solicitant, destul de divers cât să nu ne plictisim, dar și suficient de ciclabil cât să merite căratul mountainbike-ului.
Aventura începe, bineînțeles, cu o urcare spre Păltiniș, pe care alegem să o facem pe asfalt, ca să ne încălzim. Apoi intrăm pe Transcindrel, un forestier în stare bună, pe care îl părăsim pentru creasta principală a Cindrelui. Aici ne lovim de realitate: drumul e pietros și dificil de urmat în șa, vântul bate de ne usucă, iar norii joși țin aerul rece și umed. Totuși nu ne descurajăm și, probabil de la entuziasmul incipitului, continuăm metodic până la Refugiul Cânaia și, mai apoi, până pe Vârful Cindrel, la peste 2000 de metri altitudine. Coborârea e tot pietroasă – deci solicitantă – dar peisajul spre Lotrului de care ne bucurăm până în Șaua Șteflești ne încarcă bateriile și ne face să nu ne dorim să nu ne grăbim deloc. Campăm mai jos, spre Sibiu, într-o poieniță ce are și pârâu, cu vârful Șteflești vizibil direct din cort, ce să mai, o feerie!
Dimineața e răcoroasă, dar după noaptea în care am făcut puțin frigul, pare chiar plăcută. Pornim la vale pe lângă râu, urmând drumul kilometri în șir, până la localitatea Râu Sadului. Nimic spectaculos până aici, doar pădure de conifere, mici cascade, câte un canton forestier rătăcit și Lacul Negovanu înghesuit între versanți. De la asfalt, noi facem dreapta, pentru principala provocare a zile: urcarea la 1600 m, în Pasul Buceci, locul prin care vom traversa către Voineasa, în Vâlcea. Începutul e noroios și abrupt, dar apoi rămâne doar abrupt – într-un final, se mai potolește, dar tot simțim că urcăm către nicăieri, dată fiind monotonia peisajului. Din păcate, de sus nu avem mult[ deschidere, iar coborârea e tot prin pădure, pe drumuri pietroase, rupte de multele ploi din ultima vreme. Abia mai jos dăm de un fel de chei mai pitorești care ne mai ridică zâmbetul pe buze, dar numai prânzul din localitate ne încarcă bateriile cu adevărat. Aici, ne lovim și de o dilemă: o luăm pe asfalt spre Curmătura Vidruței, pe unde ar urma să urcăm în Strategica, sau pe lângă Lotru, ca să ieșim și la Lacul Vidra, ca în planul de acasă? Surprinzător, eu sunt cel care insistă pe ruta ocolită, fratele meu vrea pe direct (de obicei e invers), dar câștig de cauză am eu – și nu regretăm, căci bucata e pitorească, deși ne solicită serios, acum la final de zi. Dar mai o cascadă, mai niște stânci, mai un pod arcuit peste vale și timpul trece, până sosim la un alt lac de acumulare lângă care găsim, nesperat, și un loc bun de cort. Ne e nouă puțin teamă de urs, dar mica poiană ne dă un minim de liniște, iar faptul că avem apă de băut și de spălat cântărește considerabil în decizia de a rămâne.
A treia zi începem să resimțim oboseala și oprirea târzie, dar eu știu că vom ieși pe Strategica în Munții Latoriței și că peisajul va fi spectaculos. Am mai fost acum mulți ani în zonă și, deși nu îmi amintesc decât tabloul cu Lacul Vidra în vale, mi-a rămas impresia unor locuri deosebite…Dar până la ele avem de încălzit motoarele pe forestier până la Barajul Vidra, unul din cele mai mari din țară, iar apoi încă câțiva kilometri pe asfalt, până în Curmătura Vidruței. Distracția însă abia de aici începe, cu un drum de 4×4 abrupt și pietros, care stoarce untul din noi, fie că stăm pe bicicletă, fie că împingem pe lângă. Însă amintirile îmi sunt corecte: cu cât urcăm, cu atât perspectivele se deschid, iar muntele începe să își arate adevărata față, una tare frumoasă, deși simplă în ansablu. În mare, totul e împărțit în doua planuri: cel de sus, dominat de o creastă înierbată pictată cu stâncă pe care șerpuiește drumul nostru și cel de jos, cu văile adânci dintre coastele munților, una din ele fiind acoperită de luciul lacului.
Strategica e o “șosea” lungă, de 50 de kilometri, de la Transalpina până la Ciungetu, în județul Vâlcea. Construită de nemți în timpul Primului Război Mondial, aceasta ține creasta Munților Latoriței, ca o variantă mai pitorească a DN-ul de jos. Într-un fel, e păcat că nu e asfaltată, fiindcă s-ar lega superb cu drumurile din zonă, atrâgând mai mulți turiști. Pe noi însă, pretarea la MTB ne avantajează, fiindcă de asta am venit – și, deși o parcurgem cam invers de cum se face, ne bucurăm fix de tronsonul cel mai pitoresc al acestuia.
De la asfalt, în Șaua Ștefanu, ne avântăm pe serpentine la vale, către Obârșia Lotrului. Aici reîntâlnim o formă de civilizație, cu tarabe, muzică, mașini și oameni. Ne grăbim, ca atinși de ciumă, către calea ce ne cheamă – Pasul Tărtărău, în partea Transalpinei mai puțin spectaculoasă, dar mai sălbatică. Noaptea ne prinde la Oașa, lacul întins ce ne e dușman: nu reușim să găsim niciun loc de campat, iar cu toată marea de lângă noi refuzăm să dormim nespălați sau uitați prin vreun cotlon lângă drum. Târziu, intrăm în curtea unui canton unde ne aranjăm tabăra: baia, cina și montatul cortului sunt deja rutină. Dintre toate, înotul timid în apa rece de munte urcă în clasament ca amintirea numărul unu a zilei…
Dimineața a patra e perfectă să mă trezesc odată cu soarele, dându-mi voie să mă joc puțin cu drona peste versanți. A picurat puțin noaptea și e cam nor, însă preocuparea zilei rămâne necunoscutul din Munții Șureanu – după Luncile Prigoanei, bucata de creastă marcată “triunghi albastru” nu știm ce ne va aduce. Trecem rapid prin zona de pensiuni și case, unde se construiește ca la balamuc, semn că există interes pentru turismul de iarnă, și ne avântăm pe serpentine către intersecția de trasee. Deși am putea să ținem drumul către cealaltă vale și apoi să urcăm cam la jumătatea coamei, fix în mijlocul peisajului pe care știu că îl vom găsi superb, alegem să riscăm să parcurgem culmea integral. În parte greșim, fiindcă facem push-bike uneori și la coborâre, din cauza drumului neumblat și spălat de ploi, lăsat în urmă doar cu lespezi mari și alunecoase. Într-un fel, peisajul ne amintește de Munții Vrancei, unde am petrecut câteva ore într-o sălbăticie cruntă, teritoriu absolut al ursului…Pe de altă parte, mișcarea ne iese, fiindcă reușim să parcurgem destul de repede vreo 20 de kilometri, unele tronsoane fiind chiar prin poieni cu deschideri largi, așa cum ne place.
Însă am venit aici pentru mai mult de atât, iar apogeul începe de la Cătunul Curmături și ține până la Cătunul Cărări, o bucată numai prin poieni verzi pline de flori colorate, dominate de colibe și case parcă părăsite, ale unor oameni din alte epoci. Nu știu ce e cu zona aceasta și care e trecutul ei, dar toate dealurile sunt ca un imens tablou din Alpi (doar că fără crestele stâncoase), sau ca Poiana Mărului ori Apusenii rurali, dar la o scară mult mai mare. Ce să mai, mă simt ca în paradis, chiar dacă nu cântăm la harpă ci dăm la pedale și în ciuda vântului care zdruncină orizonturile, nu le înalță. Sincer, nu înțeleg de ce nimeni nu vorbește de această parte a Șureanului, de ce nu am văzut clipuri și nu am citit jurnale de ture de pe aici…Da, pe jos e plictisitor și fără miză, dar pentru bicicletă totul e un deliciu.
Mai târziu, primim poate și un posibil răspuns la lipsa de prezență pe două roți: coborâm super abrupt câțiva kilometri până la Șugag, din nou în Translapină. Deși există și alte variante de acces către sus, e clar că niciuna nu este facilă, deci poate de aici absența interesului? Valea e ca un vârf de lance, fără să dea niciun indiciu despre ce e deasupra, dincolo de orizontul îngustat pe care ea îl oferă. Dar eu îmi amintesc ieșirea, drumul șerpuit către Jina, asfaltat din fericre, dar la fel de solicitant ca și cel de pe care venim.
O ploaie caldă, care ar trebui să ne răcorească dar care, în realitate, face totul o saună, îmi pune capac: mă tărăsc, chinuit, către vârf, cu transpirația inundu-mi ființa. Îmi promit că voi gândi trasee mai lejere în viitor, sau că mă las de bikepacking sau de bicicletă cu totul, numai să nu mai sufăr atât! Evident, mint cu nerușinare – curând, o să o iau de la capăt…
Sus ajungem înaintea apusului, Evelin primul și eu după câteva minute lungi ca veșnicia. Peste hău, se zărește creasta pe care exaltam acum câteva ore…Apucăm iarăși pe off-road, pe culmea paralelă, pe un drum bun folosit de localnicii crescători de animale din regiune. Vrem să oprim, doar că nu avem apă de băut, că de spălat nici nu poate fi vorba. Pe hărți, tăcere. În teren, doar alarme false. Într-un final, găsim niște grajduri care au și o fântână, dar și un loc de cort ferit de vântul care încă bate. Priveliștea e ruptă din Ion al lui Rebreanu: pământ cât vezi cu ochii…doar că poieni, nu arătură.
Ultima zi plecăm pe caniculă deja, iar prima parte e numai prin soare, cu prea puțină umbră. Suntem mai tăcuți, fără să știu dacă de la nostalgie sau de la oboseala cumulată a aventurii. Drumul continuă pe creastă, pe sub vârfurile Guga Mare și Guga Mică, către un Cindrel la care ne întoarcem, târziu și parcă altfel. Ca să revenim la Rășinari, la mașină, ne abatem în stânga pe o vale cu un forestier cât o zi de post, ce se termină la Lacul Gura Râului, pe Cibin. Mai avem o singura urcare pe asfalt, ca o ultimă picătură nefastă și gata, bucla se încheie. Prea searbăd? Prea fără artificii? Nu știu, căci sunt prea obosit ca să procesez finalul așa cum merită. Simt însă, cumva, că mă voi întoarce la sportul acesta, în ciuda brutalității cu care mă tratează de fiecare dată. Poate sunt masochist, cine știe? Sau poate că înțeleg că, dincolo de efort, rămâne o variantă mai bună a individului…
Ziua 1 – https://www.strava.com/activities/9436713944
Ziua 2 – https://www.strava.com/activities/9436716733
Ziua 3 – https://www.strava.com/activities/9436719249
Nu știu dacă există zonă mai frumoasă în România ca Valea Cernei…și nici mai abandonată, în ciuda potențialului uriaș pe care aceasta îl are.
Era acum aproximativ 20 de ani când, împreună cu părinții, am ajuns la Băile Herculane, un orășel aruncat departe de casă, în celălalt colț al țării. L-am descoperit, cu uimire, ascuns între versanți abrupți și împăduriți, ca o ruină: hoteluri comuniste cu o minimă viață și clădiri istorice, cu arhitectură încântătoare, dar în paragină. Eram mic atunci, iar tot sejurul nostru a însemnat dormit la cort în camping și bălăceală în ștrandul termal, plus o escapadă scurtă până la Grota cu Abur, un traseu ce atunci mi s-a părut extrem de provocator. Nu înțelegeam prea multe, dar știam că îmi place: fără să știu, Herculane intrase, pentru totdeauna, în inima mea.
Am revenit periodic pe aceste meleaguri, în ciuda distanței, fie pentru drumeție, fie cu bicicleta. Pentru mine, e greu să zic că mai găsesc astfel de locuri naturale, unde stânca să se lupte cu vegetația (și să câștige amândouă), unde să dai de cascade spumoase la orice pas, unde să găsești grote și chei deloc de neglijat și, cel mai important, unde poți explora forme unice de relief, cum ar fi Crovurile din Munții Mehedinți.
Dar să le iau pe rând.
Cu Crovurile ne-am început și noi anul acesta mini-concediul de 1 Iunie, un traseu pe care îl mai făcusem, dar pe care acum îl visam altfel: liniștit, cu cortul, având grijă să surprind pe cameră întreaga aventură, dar ca o poveste ce să aducă a visare. Prognoza se anunța capricioasă pentru toate zilele, însă ne-am înarmat cu răbdare, curaj, echipament și speranța că o să fie bine și ne-am avântat prin Cheile Țăsnei direct pe traseu. Aceste chei sunt, probabil, cele mai frumoase de aici (până nu parcurg și Cheile Prisăcinei, nu pot spune cu certitudine): pereții uriași de stâncă se ridică abrupt către cer, apa mugește ascunsă în fundul văii, iar Pinii Negri de Banat domină tabloul spânzurați pe unde apucă fiecare. Nu e foarte lung acest sector, iar la final apare o moară de apă, vis-a-vis de cascada Moara Dracului, o cădere puternică de șuvoaie, date toate ploile din această primăvară.
Bucata din Poiana Țăsnei până pe vârful Pietre Albe este predominant prin pădure, ușor plictisitoare pe alocuri. Ne luptăm cu diferența de nivel, dar și cu vegetația care umple natura ca o jungă. Aproape de creastă, se pornește o ploaie de vară puternică, dar suntem doar la marginea ei și ne vedem de drum. Entuziasmul e cam mare însă, căci trec pe lângă o viperă cu corn fără să o observ în primă instanță, în graba mea către vârf – de sus, ai priveliște panoramică către oriunde: Platoul Mehedinți se vede larg și tot mai domol, cu sate picurate din când în când; Munții Cernei se tolănesc lacomi de la Arjana până la Godeanu, ca un uriaș adormit pe o rână, iar crovurile ne așteaptă, îmbietoare.
Dar ce sunt, de fapt, crovurile? Niște poieni întinse, putem spune simplist, sau forme de relief carstic formate prin tasarea (scufundarea) solului și înconjurate de zone stâncoase, uneori împădurite. În realitate, peisajul este deosebit: poteca marcată te poartă sus-jos printr-o înșiruire de astfel de poieni, oferind minții și inimii amintiri de neuitat. Și, deșii colegii de tură nu par foarte entuziasmați, eu rămân la fel de uimit ca la prima drumeție, unicitatea locurilor mă lasă mut de admirație. 🙂
Crovul Medved, Poienile Porcului și Crovul Mare, pe acestea la parcurgem în prima zi, sub un cer când senin, când gri-amenințător. Obosiți, din ultima poiană apucăm spre marcajul de creastă, în căutarea unui izvor și a unui loc de cort “secret”, pe care l-am ochit eu la ultima escapadă. Suntem norocoși: luând “vârful fără nume” pieptiș, găsim o altă sursă foarte bună de apă, la nici 10 minute de poiana înconjurată de fagi, unde ne întindem corturile. Mă simt romantic: acest tablou, cu Munții Cernei înainte și cu adăposturile modeste pentru noapte în spate, pe un platou ascuns de ochii curioși ai civilizației, mă deconectează de tot ce înseamnă realitatea. Aștept apusul înainte să dorm, dar norii au alte planuri, punându-se zid înaintea soarelui de rămas-bun…
A doua zi pornim devreme, în două grupuri: noi mergem spre Poiana Beletina și Vârful lui Stan, prietenii noștri decid să plece mai târziu, direct în Crovul Mare. Ocolim cu grijă stânele din vale (avem spray cu piper, dar mai bine nu îl folosim) și ne avântăm în pădure către Culmea Mazdronea. Surprinzător, ceea ce credeam că va fi un traseu lejer, se transformă într-o provocare: poteca este neumblată, invadată de copăcei năzdrăvani, uzi de la ploaia de peste noapte. Curând, suntem fleașcă până la piele, dar și plini de insecte, pânze de păienjeni și resturi vegetale. Urcușul pe Mazdronea e susținut și frumos, căci stânca arată chiar fain în contrast cu pădurea verde crud de vis-a-vis. De sus avem iarăși priveliște 360, de data aceasta mai spre partea superioară a Cernei, până spre Retezat aproape. Iar de pe Vârful lui Stan, cel mai înalt punct al Munților Mehedinți, surprindem spectaculos crovurile înconjurate de creste. La coborâre nu avem surprize, doar vreo două vipere, câțiva turiști cu care schimbăm câteva vorbe (unii ne recunosc de pe YouTube), regrupare în Crovul Mare cum era planul și mers înfrânat prin Cheile Tâmnei, care sunt foarte pietroase și abrupte. Spre asfalt, începe furtuna, așa că spargem gașca: eu cu unul dintre băieți plecăm 8 kilometri pe jos, să aducem mașina. Plouă serios (dar e cald) și facem cu mână la ocazie…poate, poate. După vreo 2 kilometri, ne ia un cuplu din București care, surpriză, ne-au văzut pe YouTube! Mulțumim, ne-ați scutit de o oră de mers pe jos, iar pe ceilalți de stat în ploaie, chiar dacă sub pelerine… 🙂
Seara rămânem cu cortul lângă Motel Dumbrava, unde ne mai întâlnim cu vreo două găști de cunoscuți, total ad hoc. O fi Herculane locul relegării prieteniilor?
Al doilea traseu ni l-am propus mai lejer, nu că am fi fost extrem de obosiți, cât pentru că prognoza ne arăta furtună după prânz. Am ales Domogled, o drumeție clasică din Herculane, care însă era nouă pentru noi – cu obiectivele Puntea Veche și Crucea Albă de bifat, de la care văzusem destule poze deja, alegerea a fost simplă.
Urcarea e abruptă, chiar dacă este foarte umblată poteca. Se merge prin pădure constant, dar există pancarte informative din loc în loc, să spargă monotonia. Puntea Veche este, în realitate, nouă, un pod suspendat sub coasta unei stânci, pe ruta pe care o foloseau localnicii în vechime între Podeni și Herculane, peste munte. De aici până la Crucea Albă e doar o aruncătură de băț, dar peisajul merită cu vârf și îndesat: poți admira stațiunea de jos în toată splendoarea ei (apusă)! Însă frumusețea adevărată abia de mai sus începe, așa că sfatul meu e să continuați spre Domogledul Mic, chiar dacă e ceva diferență de nivel. Mai întâi ajungem la Grota lui Șerban, o mini peșteră uscată, ce pare că se blochează după câteva viraje. Apoi, treptat, pădurea face loc tufișurilor de liliac sălbatic, pe care noi îl prindem înflorit, cu un parfum îmbătător. Mergem pe o creastă stâncoasă, tot câștigând în altitudine, până pe primul vârf, la 1099 de metri. Apoi ne lăsăm într-o șa și, după un ultim efort, sosim și pe Domogledul Mare, punctul cel mai înalt al drumeției. Facem o pauză scurtă de masă – se tot adună norii – și ne grăbim la coborâre. O coborâre abruptă, printre pini de Banat și, ulterior, copaci uriași cu frunza verde, până în partea superioară a Cheilor Feregari. Aici începe să tune și să picure, iar curând îi toarnă cu găleata, udându-ne serios. Ne adăpostim la intrare în Herculane, la timp pentru a ne feri de rafalele de piatră, care lovesc cu ură pământul. Oare de când nu am mai prins o așa vreme pe munte?!? Dar totul se termină cu bine, chiar dacă ajungem uzi la mașini, suntem în siguranță și ne-am bucurat de aproape tot traseul. Iar în poiana de la Motel Dumbrava corturile sunt în regulă, ude pe afară, dar primitoare la interior, gata să ne adăpostească de ploile ce sunt anunțate pe mai departe.
E aproape 7:00 când mă trezesc, înaintea alarmei…scot capul afară din cort, dar peisajul mă dezamăgește: e frig și plouă mărunt, ca într-un veritabil tablou de toamnă. Resemnat, mă întorc în sacul de dormit, să mai dorm…puțin, căci oricum alte opțiuni nu avem. Am rămas singuri în zonă, prietenii cu care am venit au decis să plece mai devreme, iar ceilalți cu care ne-am intersectat, au planuri proprii…
Ieșim din cort dupa 9:00, mai mult mânați de foame decât de dorința de a pleca pe traseu. Luăm micul dejun lângă mașină, iar cortul îl strângem, ud leoarcă, într-o pauză dintre ploi. Când să pornim la drum, natura se desfășoară iarăși, contra: noastră, prognozei, verii…Zăbovim mult timp în mașină, discutând viitorul: avem bagajul pregătit, deci de plecat, plecăm. Vrem să urcăm pe Arjana și să parcurgem o parte din Creasta Cernei, iar apoi să ne bucurăm de idilicul cătunelor izolate din acești munți. Locuri deja parcurse de noi, dar la fel de frumoase și a 1000 oară, ca prima.
Pornim dupa 12:00 când, în sfârșit, începe să se lumineze. Nu mai plouă din nori, ci din copacii cu frunzele încărcate de apă, dupa orele lungi de ploaie adunate. Poteca e liberă, aerul e rece și curat, iar urcușul ni se pare mai lin decât ne așteptam. Urcăm, deși în pas întins, în ritm lejer, până la Bisericuța din Dobraia, unul din simbolurile zonei. Aici, un grup de drumeți matinali, ne spun că e ceață sus și că nu merită efortul, dar noi nu am venit să ne întoarcem așa repede: negociem puțin ce variantă să alegem și pariem pe spargerea norilor odată cu după amiaza. Continuăm, deci, prin Poiana Largă spre Bolgâltin, pe traseul “punct roșu”, cel urmat și de Hercules Maraton, mai ocolind noroiul, mai sărind bălțile, mai admirând casele spânzurate pe dealuri. Suprinzător, drumul nu e în cea mai bună condiție, pare destul de neîntreținut, cu iarbă mare, copaci căzuți și pâraie care îngreunează înaintarea. Dar timpul pare că se oprește în aceste locuri mirifice, așa că ajungem relativ curând la intersecția cu “banda roșie”, traseul de creastă. Ochim un loc superb de cort în zonă, ferit de vânt datorită unei păduri și ne gândim să îl folosim, că oricum vârfurile sunt ascunse de nori cenușii. Totuși, dacă facem astfel, mâine suntem nevoiți să coborâm pe același traseu, fiindcă nu am mai avea timp de bucla completă…Și parcă ar fi păcat să ciuntim tura! Facem, deci, al doilea pariu al zilei: urcăm, cu speranța că norii se vor sparge, lăsându-ne să ne bucurăm de priveliște!
Uneori, natura îi răsplătește pe cei curajoși, care își asumă riscuri. Alteori, doar le arată că au fost proști când au subestimat-o…Din fericire, astăzi e una din situațiile din prima categorie: cu cât câștigăm altitudine, cu atât plafonul se grăbește să se spargă, lăsând în urma lui un cer senin și o atmosferă clară! Doar vântul bate de nebun, dar chiar nu comentăm, ci ne bucurăm de peisajul care devine tot mai frumos și provocator. Bucata aceasta este nouă pentru amândoi și suntem surprinși de cât de fain se vede vârful din fața noastră, Arjana credem noi; dar e doar Zascolul, un pinten stâncos de aproape 1500 de metri care, realizez eu, se vede tocmai de jos, de la Motel Dumbrava! Parcurgerea lui necesită abilități de bază de cățărare și, cel mai important, stâncă uscată pentru a minimiza riscul de alunecare. Acest tronson mi-aduce aminte de Piatra Craiului, așa spectaculos este! Iată că pariul a fost a meritat…
Spre Arjana mergem bătuți de vânt, îmbătrâniți de greutatea bagajului. Ne dorim să facem o poză cu vârful și să ne întoarcem spre Șaua Prislop, unde avem în plan să punem cortul. Vârf, poză, plecare, totul conform planului. Cortul însă îl punem direct în creastă, într-o mică șa puțin adăpostită de furia vântului, de unde avem cele mai de neuitat peisaje. Practic, avem un 360 complet, în care identificăm diverse locuri: comuna Cornereva, Culmea Canicea și Vârful Babii (unde am împins de biciclete acum vreo 2 ani), Munții Mehedinți și Crovurile de acum câteva zile, Muntele Mic cu releul greu de confundat, Godeanu înzăpezit spre nord etc. Este, fără doar și poate, unul din cele mai fotogenice și îndrăznețe locuri de cort din toate turele noastre…
Seara decurge destul de liniștit, cu o cină caldă și consistentă, dar și cu momente de admirat lumea de la picioare. Ca un bonus, avem parte și de un apus, nu neapărat de neuitat, dar suficient să încununeze efortul.
Noaptea trece și ea cu bine, chiar dacă vântul se mai înfinge, uneori nervos, în adăpostul nostru de pânză. Ne odihnim suficient cât să pornim la drum dimineața devreme, printr-un whiteout deplin și umed, ce ne facem să uităm unde suntem. O ținem așa până în Șaua Prislop unde coborâm sub plafon și unde părăsim traseul de creastă ca să coborâm în satul Prisăcina. Până la el, avem doar pădure, noroi și coborâre abruptă, ce ne solicită genunchii. Din Prisăcina intrăm pe traseul Via Transilvanica, ruta deja populară ce traversează România. Urmăm, modești în fața imensității acestui proiect, marcajele, admirând bornele kilometrice reprezentative, până aproape de Ineleț, unde noi alegem varianta mai scurtă către vale. În jur de ora 10:00 ne oprim la o măsuță cu priveliște, să luăm micul-dejun pe care nu l-am luat la plecare, admirând Cheile Prisăcinei în toată splendoarea lor – deși am fi vrut să le parcurgem pe firul apei, ploile abundente ne-au forțat să ne mulțumim cu imaginea lor de ansamblu.
Mâncarea ne prinde bine și, la pachet cu bagajul aproape gol, ne ajută să tocăm distanța cu ușurință. Suntem puțin pe grabă, dat fiind că avem de ajuns până la Brașov, adică vreo 6 ore de stat în mașină. Totuși, vrem să închidem circuitul prin forțe proprii, așa că mergem pe “punct galben”, fosta potecă de graniță, destul de puțin umblată și numai prin pădure. Ne cam plictisește, dar traversarea pârâului Prisăcina ne face să ne revenim: deși e traseu turistic pe aici, nu există niciun pod, deci trebuie să trecem direct prin apă, care nu e deloc caldă! Sincer, acest aspect ne completează concluzia: întregul Parc Natural Domogled-Valea Cernei mai are de investit în infrastructura turistică ca să fie cu adevărat ce trebuie!
La Motel Dumbrava ajungem în jurul prânzului, destul de obosiți, dar mulțumiți pentru cum ne-am bucurat de aceste cinci zile în această regiune. Deși vremea a fost capricioasă, am reușit să parcurgem aproape tot ce ne-am propus (mai aveam niște drumeții ușoare pe listă până la niște cascade) și, cel mai important, am avut parte de peisaje frumoase și momente de neuitat, cu cortul în vârful munților. Încă o dată, Valea Cernei se dovedește a fi locul de suflet, unde poți să vii oricând și oricum, căci vei pleca greu, dar plin de bine și cu bateriile încărcate!
Îmi place, ca o provocare, să caut și să descopăr noi aventuri în apropierea casei, încercând să limitez atracția puternică a plecatului în lume. Nu știu de ce, dar e ceva în noi ce ne cheamă departe, de parcă acolo iarba ar fi mai verde și cerul mai albastru…Ne lăsăm ușor fermecați de alte tărâmuri, în timp ce ignorăm sau subestimăm oportunitățile accesibile, de lângă noi. Cine știe, poate că omul e dependent de costuri: dacă nu depune eforturi, e incapabil să aprecieze reușita?
În ciuda acestei stări de fapt, mie îmi place să leg aventuri noi acasă, deși trebuie să recunosc că sirenele de peste mări mă cheamă cu patos. Cumva, efortul bagajului, al drumului până în noua locație și stresul necunosctului mi se par un preț prea mare, așa că adesea mă lupt să însăilez trasee atractive direct din fața casei. Când locuiam la țară, undeva în zona de deal a județului Buzău, ajunsesem să știu toate drumurile din păduri, toate potecile și poienile – uneori apucam pe unde vedeam cu ochii, doar, doar să aflăm unde ieșim – dar aici, la Brașov, mai am încă multe de explorat (e și foarte ofertantă zona, trebuie să recunosc, indiferent de activitate, pe o rază relativ scurtă îți poți satisface toate dorințele).
Eu îmi doream să mai ieșim la cicloturism, sportul acela în care îți iei bicicleta, o încarci cu bagajele necesare pentru câteva zile și te apuci de pedalat. Am tot mers pe rutele spectaculoase din apropiere, dar încă îmi rămăsese un circuit pitoresc în minte: să urmez Oltul, prin defileul de lângă Racoș, cu întoarcere peste Munții Perșani, pe la Holbav. Și, cum în week-end-ul cu pricina vremea se anunța capricioasă, cu multe șanse de furtuni de vară și vânt puternic pe munte, nici că se putea un traseu mai la îndemână! Kilometri nu erau chiar mulți, diferența de nivel deloc provocatoare, iar altitudinea joasă ar fi oferit condiții decente indiferent de furia vremii.
Așa se face că, într-o vineri după prânz, plecăm spre Feldioara, primul obiectiv de pe listă. Vrem să vizităm Cetatea Marienburg, o fostă fortificație teutonă, acum restaurată integral, foarte interesantă ca muzeu. Aceasta face parte dintr-o serie de cetăți de graniță, în zonă se mai găsesc ruine asemănătoare la Crizbav și pe Măgura Codlei, dar acestea sunt greu accesibile și total în paragină. De la această primă frumoasă atracție, surprinși de cât de interesantă este în momentul actual, trecem în județul Covasna, pe un drum cu asfalt bun și trafic puțin, în paralel cu Oltul, ce curge alene. Străbatem sate pitorești, locuite în special de maghiari, iar particularitățile sociale se văd la tot pasul: arhitectura e diferită, agricultura e altfel, iar locurile dau un sentiment de “străinătate”. Nu vizităm multe – o biserică fortificată văzută doar din afara curții, Castelul Kalnoky la care ajungem prea târziu și e închis, Ulmul din Căpeni, un copac bătrân ce e părăsit de săteni – dar traversarea acestor localități ne relaxează și ne dau un sentiment de bine. De campat, ne dorim să campăm în Defileul Oltului, într-una din poienile izolate de pe malul apei – găsim niște pârâiașe din care alimentăm pentru cină, iar apoi ne retragem vis-a-vis de drumul pietruit, înghesuiți între acesta și râu. Cu greu găsim un loc cu iarbă mai mică unde să întindem cortul, dar oprim totuși devreme, cât să pot lua cadre spectaculoase din dronă și să ne bucurăm de o cină bogată, cum avem nevoie. Zicea fratele meu, într-una din aventurile noastre împreună, că “cicloturismul e activitatea ideală pentru mâncare și somn”, iar în această seară fix așa simțim: că mâncarea are alt gust aici, pe acest petic de pământ neîntinat de civilizație și că somnul ne va fi lin, în ciuda trenurilor ce mai zguduie din când în când atmosfera.
Într-adevăr, ne odihnim ca niște bebeluși (adică profund, dar cu treziri dese), deci dimineața devreme suntem gata de plecare. Ne îndreptăm spre Racoș, unde avem de vizitat câteva obiective naturale: Lacul de Smarald, Coloanele de Bazalt și Vulcanul Stins. Le-am mai văzut o dată acum câțiva ani, dar sunt prea frumoase ca să nu merite efortul de a urca până la ele, acolo pe deal unde sunt cocoțate. Văzând pajiștile colorate de mii de flori, mă încearcă regrete că nu am petrecut noaptea aici…deh, nemulțumirea din om ce uneori nu are capăt! Compensez prin micul dejun pe care îl mâncăm pe buza vulcanului, practic stând pe marginea istoriei geologice…
Următoarea destinație este Comăna, dar până acolo avem vreo 25 de kilometri de asfalt, în mare parte fără peisaje deosebite, dar plăcuți. În sat facem un ocol spre peștera cu aceeași nume, despre care știu că este o bijuterie a naturii, chiar dacă nedeschisă publicului. Nu realizez însă cât de greu accesibilă este această scorbură în piatră: după 7 kilometri de drum, mai trebuie să urc 1,5 km pe o potecă sălbatică până în mijlocul pădurilor Perșanilor! După dezbateri, decidem: Elisa rămâne cu bicicletele la drumul forestier, eu iau frontala și mă grăbesc la deal! Alerg cât de mult pot (adică nu prea mult, nu mai am condiția fizică de odinioară) și urlu din toți plămânii să sperii urșii de care știu sigur că lăstărișurile sunt pline. Peștera este impunătoare, dar înșelătoare: ceea ce se deschide ca portal principal reprezintă doar o cameră oarbă, adevărata intrare este dată de o gaură de șobolan direct pe verticală, unde doar speologii echipați au acces. Nu mă supără eșecul, știam că nu voi putea explora, dar aveam fixul Peșterii Comana de mai multă vreme și trebuia să îl rezolv!…
Din Comăna apucăm spre Făgăraș, via Movilele de la Șona, dar pe niște drumuri ocolite, în mare parte pietruite și de pământ. Ne simțim doar ai noștri, parte din lume, dar în afara ei, fiindcă suntem noi, bicicletele, viteza, natura și deplasarea, un cocktail perfect, băut rece într-o zi cu caniculă. Doar că zăpușeala e vestitoare de ploaie, un nor negru și necruțător ne prinde fix într-un vârf de deal, în apropierea Movilelor, udându-ne o bună bucată de vreme. Răbdători, așteptăm să plece mai spre depresiune, lăsându-ne să admirăm ciudatele “mușuroaie de extratereștrii” apărute fără ca cineva să știe când și de ce! “Piramidele” sunt interesante, dar nu sunt spectoculoase, mai ales că nu au o poveste coerentă care să le facă cu adevărat atractive pentru turism. Cu bicicleta merită efortul să le vizitezi, sau dacă ești prin zonă, combinate cu alte obiective, mai ales că de aici ai o panorma incredibilă spre Munții Făgăraș, ca într-un vis…
Munți spre care noi ne îndreptăm cu toată viteza, grăbiți de seara ce se tot apropie, dar și de amenințarea constantă a ploii. Găsim o punte pietonală pe care trecem Oltul, traversăm DN1 și ne afundăm spre creste, mai întâi pe asfalt, apoi pe un drum de pământ, printre câmpuri. Se pornește un vânt nebun, de față (coșmarul și realitatea oricărui ciclist) cu care luptăm până la Șinca Veche, unde ne oprim la Biserica Rupestră. Obiectivul e cunoscut, unic în această parte de Românie, reprezentând o mănăstire ortodoxă ce inițial fusese un templu păgân – nu reușim să intrăm fiindcă, ca și la castel, am sosit prea târziu…De supărare, ne încăpățânăm să strângem 100 de kilometri, bornă pe care o atingem lângă Șinca Nouă, fix lângă un izvor cu apă rece. Ne retragem pe un izlaz, lângă pârăul ce curge zglobiu, iar eu nu rezist tentației de a mă spăla, chiar dacă e deja răcoare afară! Sunt obosit, dar mușchii se refac mai repede cu gheață, așa că le ofer ce am la îndemână: atingerea rece a apei ce curge spre Olt, ghidul excursiei noastre…
Ultima zi ne ia în brațe cu un soare cald, deloc prevestitor al ploilor ce se anunță după prânz. Plecăm devreme, deși suntem la doar 50 de kilometri de casă, tocmai în încercarea de a evita furtunile prognozate.
Începem direct cu urcare pe lângă râu, dar curând urcăm și mai mult, către Viaducul Podul Ilii, un vechi pod dezafectat al căii ferate Făgăraș-Brașov. Priveliștea de aici e magnifică, se văd munții pe fundal, iar mai aproape, satul Șinca Nouă, o așezare ce pare foarte pitorească din acest unghi. După câteva cadre din dronă, urmăm fostul terasament, astăzi un simplu drum înierbat și plin de vegetație pe margini – cu greu te poți gândi că pe aici treceau coloșii de oțel. Oare cum ar fi o pistă de biciclete pe această infrastructură? Ce vis imposibil de atins!…Coborâm pe lângă Mănăstirea Șinca, chiar dacă mai sus există și un tunel, știm că este dinamitat și impracticabil, iar noi preferăm drumul prin Poiana Mărului, mai puțin aglomerat și mai pitoresc.
Până la Zărnești, nu ne spunem multe, foamea ne dă ghes să ne grăbim, iar locurile ne sunt cunoscute, deci deloc surprinzătoare. Dar e frumos, fiindcă e verde crud de primăvară, iar temperatura numai bună ne mângâie fețele biciuite tandru de vânt…Valea e pitorească, dar e anostă comparată cu colțurile de rai de pe dealuri (e genială zona Poiana Mărului-Holbav!), însă chiar nu avem energie să intrăm iarăși pe drumuri de țară, cu diferență mare de nivel…Chiar și serpentinele de pe DN, care-s doar trei la număr, ne pun ușoare probleme…
În orășelul de la poalele Craiului – probabil unul din cele mai norocoase așezări din România – mâncăm cât pentru trei mese, grăbiți puțin de norii ce cuceresc Bucegii. Plecăm spre Râșnov fericiți de reușită, dar dacă ne-am bucurat prea devreme? Vântul își adună forțele, temperatura coboară și fuioare de ploaie se coboară vis-a-vis de noi, dar totuși suntem norocoși: deși înaintăm sisific spre Brașov, scăpăm neatinși de stihii. Interesant, ceea ce ar fi trebuit să fie cel mai ușor, ne-a solicitat cel mai tare – de ce seamăna atât de mult cicloturismul cu viața? Chiar, oare tocmai de asta îmi place bicicleta atât de mult? Fiindcă îmi arată, pe scurt, cum e să trăiești pe pământ: urci, cobori, te împiedici și cazi, ai bagaje de cărat și necunoscut de înfruntat, soare calm sau arzător, vânt și frig sau ploaie uneori…? Nu știu de ce mă întreb, fiindcă probabil nici nu contează: de trăit toți vrem să trăim, iar la mersul cu bicicleta în aventuri eu unul oricum nu vreau să renunț!
Ceea ce urmează este o confesiune, în întregime adevărată, despre traumele unui copil obișnuit, ieșit din sistemul educațional pervers din România. În încercarea de a ține povestea succintă, am trunchiat din măiestria vorbelor, dar, sper eu, nu și a relevanței.
Am ajuns să fac grădinița la bunici, la 8 kilometri de casă, din cauza educatorelor neserioase de la mine din localitate. Așa mi-am trăit copilăria timpurie, între două “acasă”: cea de la bunica, unde stăteam de luni până vineri, și cea de la părinți, unde petreceam week-end-urile. Eram mic, nu știam multe și îmi plăcea la grădiniță: făceam matematică, română, desen, lucru manual, scriam, ne jucam, aveam scenete și multe activități, chiar era un mediu plăcut, productiv.
După doi ani însă, mama a zis să mă întorc la mine acasă, să merg și acolo la grădiniță, să îmi cunosc viitorii colegi de școală. Obligat-forțat. Mediu nou, copii noi, altă sală de clasă – totul nou. Standardele mele? Erau înalte, aveam să aflu curând… Grădinița avea două educatoare, una nevastă de primar, cealaltă tot ceva important, nu îmi amintesc ce. Copii eram în două grupe, mare și mică, dar stăteam mereu amestecați. Ca program, făceam ce voiam: scriam când și dacă ne doream, aveam activități din când în când, ne zbenguiam cum apucam etc. Toate acestea fără să le deranjăm pe doamne din “pauzele” de țigări și cafea (în sala de clasă, vă dați seama) și de la poveștile cu o a treia doamnă, aveam să aflu, învățătoare. Mă duceam, zilnic, plângând acasă, iar la mama în brațe mai băgam o porție de lacrimi: “vreau înpoi la prima grădiniță!” urlam, pe bună dreptate, “aici e urât rău…”. Într-un final, părinții au acceptat: cu rușine de (ne)rușinea educatoarelor, m-au mutat înapoi la bunica, pe ascuns. Nu uit: am fost mult timp supărat că mi-au lăsat caietele, plastilina și culorile acolo, am simțit că acele doamne iresponsabile m-au jefuit de lucrurile mele dragi (nu mai zic că nu stăteam deloc bine cu banii), chiar dacă nu le-am lăsat să îmi ia și anul acela din viață .
Nu am putut însă să evit inevitabilul și, după acea perioadă de grație, am revenit în comuna natală, pentru clasa I. Început de an, eu băiatul nou – un costum printre costume – timorat de noul mare început. Am ajuns într-o clasă de 9 băieți și o fată, în grija unei doamne învățătoare în vârstă, dar elegantă și cochetă. Orele decurgeau, credeam noi, normal: ba lecții, ba lipsuri de la catedră cu orele, ba lecții, ba lipsuri. Nu a trecut mult timp până am făcut legătura: învățătoarea mea era fix partenera de vorbă a fostelor mele educatoare!…Am sărit, deci, din lac în puț: dar m-am descurcat, știam literele de acasă și prindeam repede, era ușoară clasa întâi. Însă eram mic, nu realizam de ce unii colegi nu mai veneau la școală, și nici de ce alții, în clasa a doua, nu mai erau cu noi…
Am avut o altă doamnă într-a doua, fiindcă prima, cea “dedicată”, ieșise la pensie. Tânără, frumușică, cu unghii mari, colorate strident, nu negocia nimic cu elevii. Preda lecțiile cu seriozitate, venea la ore și își dădea interesul. Te urechea tare și avea palmele grele, dar măcar învățam carte. Ciudat, dar mi-a plăcut, parcă răsărise soarele și în clasa noastră, credeam că așa trebuia să fie la școală!
A venit clasa a treia, cu un domn învățător decent, destul de serios, dar nu să se omoare. Înalt și solid, impunea respect printre derbedei. Ne chinuiam să înțelegem ce zice, la română de exemplu, dar îi dădeam înainte. Trebuia doar să rezistăm până la orele de franceză, unde aveam un alt profesor: tinerel, destul de serios, dar cam nepregătit parcă. Oricum, pentru nivelul nostru, era chiar o companie plăcută.
În clasa a patra, emoțiile trecerii la gimnaziu au început să se adune. Am fost cuplați cu clasa a doua, simultan, iar învățătorul a tras pârghiile să fie înlocuit de fata lui, studentă pe undeva cu pedagogie sau abia absolventă. Deși injust, m-am bucurat enorm: tânără, frumoasă și dedicată, domnișoara învățătoare se dădea de ceasul morții să ne învețe carte! Am rămas cu multe amintiri plăcute, cu o “șefie a clasei” pierdută de mine fiindcă l-am apărat pe fratele meu în fața unui agresor (iar profesorii s-au gândit că eu trebuie să primesc o lecție), dar tot cu o imagine a educației selective, pentru cei deja capabili.
În fine, cu bune și rele, am terminat ciclul primar. Eu, premiant de fiecare dată, mândru cu coroniță, având impresia că am învățat lucruri; alții mai la mijloc; și ceilalți, pe brânci, deasupra repetenției. Patru învățători în patru ani, trei fete și șase băieți, asta a rămas când am tras linie, căci pe unii i-am pierdut, iar niște colege s-au transferat la noi.
Gimnaziul a fost o altă aventură, una mai cruntă, căci o înțelegeam mai bine. Umiliți la fiecare pas, desconsiderați, neluați în seamă, irelevanți. Profesoarele (aveam multe) veneau târziu la ore și ne țineau în pauze. Dacă noi întârziam la fotbal sau pe hol, eram urecheați și pălmuiți. Dacă nu învățam, era problema noastră, nu a lor. Am avut noroc să mă prind repede și să am părinți care să stea de capul meu…dar, în prostia mea, uneori mă bucuram că facem 10 minute de “mate”, în loc de o oră. De colegii mai slabi nu îmi păsa…pe ei nu avea cine să îi ajute și abia luau notele de trecere, dar ce să înțeleg eu? La ședințe, mămicile mai educate și responsabile încercau, voalat (na, rușine de oameni de la țară!), să spună că nu e în regulă nepăsarea profesorilor…dar minunea ținea două zile, trei, maxim (plus niște certuri că am îndrăznit să spunem acasă cum e la școală) și obiceiurile vechi se reluau.
La engleză, am avut patru sau cine profesoare în patru ani. La franceză, vreo trei profesori. La istorie, tot vreo trei, din care o profesoară nebună (urla la noi, se isteriza, ne povestea, săraca, traumele din copilărie printre predări), unul mediocru și unul foarte dedicat, care a stat pe la noi, pe 700 de lei, în speranța că se va titulariza pe la Buzău, cândva. S-a însurat și a renunțat, a plecat în Belgia, l-am regretat toți…La chimie, biologie, educație pentru sănătate, educație tehnologică (și altele, cine le mai știe!) doamna preoteasă, cea mai mândră, dar cea mai iresponsabilă! Venea la fără 15 minute și ne ținea până la jumătatea orei următoare, ne bătea pe cei care nu învățam și se rezuma la a ne dicta cam tot ce scria în carte deja…dar noi eram mici, proști, educați în slugărnicie, nimeni nu avea curaj să se ridice și să iasă din clasă, că “s-a sunat!”…
În clasa a opta, am uitat de toate problemele. Banchet, evaluare națională, pregătiri benevole cu profesorii de la 7:00 dimineața (la ore tot nu veneau la timp sau nu veneau deloc!), sentimentul acela că am ajuns departe. Rezultatele, evident, au fost pe măsură: câțiva am luat, majoritatea au ajuns pe la profesionale sau, mai rău, direct la muncă silnică. Am încheiat, deci, un ciclu de opt ani de școală, așa, șchiopătând, cu mai puțini profesori serioși și dedicați, decât nenorociți care nu aveau ce căuta la catedră…
La liceu am ajuns la București. Șoc, nu alta! Profesori implicați, orele de 50 de minute punct, uniforme, explicații riguroase și serioase, pregătiri pentru olimpiade cu cei doritori etc. Din deșteptul școlii de la țară, am ajuns în pluton, chinuindu-mă să nu mă scufund. Viață de cămin, probleme cu colegii și supraveghetorii (numai abuzuri au loc în astfel de cămine, se știe despre ele, nimeni nu intervine), mereu obosit fizic și psihic, aproape am clacat în primul an. Dar, cumva, m-am agățat de carte și de profesorii care ne voiau binele și am învățat…reușind să țin pasul nesperat de bine. Aveam și aici doi-trei cu frustrări, vreo doi mai nepricepuți și ceva schimbări de la an la an, dar, per total, aici am înțeles ce înseamnă școala. Aici am văzut cum ar trebui să fie sistemul, care îi sunt limitele lui reale (nu impuse de iresponsabilitate) și aici am cunoscut, în unii profesori, modele de viață.
Nu a fost nici la liceu totul perfect: am fost îndoctrinați pe anumite subiecte, am văzut favoritisme pentru elevii care făceau meditații cu “profa” și nu am fost pregătiți pentru o alegere înțeleaptă în carieră; dar măcar ni s-a oferit, tuturor, o șansă reală, o mână întinsă spre mai bine. Spre deosebire de școala generală, unde doar cei mai norocoși au putut să învețe, aici doar cine nu voia, nu trecea clasa. Uneori, stau și meditez: dacă ar fi fost așa de la început, oare câți din colegii de la țară ar mai fi acum în străinătate, la munci grele, chiar dacă bine plătite? Câți din ei ar fi făcut liceul, o facultate etc? Oare eu, aș mai fi ajuns unde am ajuns, dacă aveam șansa unor dascăli integri și dedicați?
Fiindcă am ajuns…cam nicăieri. În liceu, fiecărea trăgea de fiecare: “profa” de chimie mă voia la Farmacie, “dirigu de info” undeva în domeniu, alții îmi recomandau medicină etc. Eu visam la jurnalism, și chiar aproape am dat acolo, dar am ajuns la Politehnică, la Automatică și Calculatoare. Intrasem pe barba mea, fără meditații pentru Admitere sau BAC, dând examen la o “fizică” pe care nu prea o făcusem în liceu. Am avut atunci de ales între Poli și ASE, și m-am dus la prima, că e “mai serioasă, mai de viitor, mai bănoasă”. Sincer, nu regret că nu am făcut jurnalism, dar regret că m-am dus la “real”. Regret că nu am fost capabil să mă cunosc pe mine, să știu că rezonez cu altceva…În fine, cine a mai citit paginile acestui blog, știe că am renunțat, după doi, la cursuri (au trecut 8 ani și nu le-am reluat, nici pe acestea, nici pe altele) – ce nu am zis însă în acea poveste, este nivelul profesorilor de la facultate – călătorisem în timp? Deși în capitală, la una din cele mai înalte universități, sentimentul era că sunt la mine la țară, cu aceeași profesori total nepăsători la copiii din bănci!
La facultate, aveam două tipuri de profesori: cei de curs, pregătiți și cu experiență, și seminariștii, în general studenți prin anii terminali, puși bine cu cine trebuie. Cei dintâi erau, majoritatea, plictisiți de școală și viață: ne citeau slide-uri sau ne forțau să le cumpărăm cărțile, nu erau capabili să ne explice subiectele și ne forțau să ne descurcăm singuri, cum putem. Seminariștii, cam după același model: la cursuri își făceau propriile proiecte, uneori ne mai dădeau de lucru de ochii lumii, dar în general nu făceam mari progrese. Nu zic, erau și oameni dedicați, dar i-am perceput ca fiind minoritari, scăpați accidental pe acolo, extratereștii. Iar eu, la rându-mi, un rătăcit, eram elevul defavorizat din clasele gimnaziale când, din cauza nepăsării dascălului, îmi era imposibil să țin pasul…
Natural, am considerat toată viața că educația e ceva ce faci pe cont propriu, dacă ai bani, noroc și capacitate, un fel de “supraviețuiește cel mai puternic” cu iz de modernitate, într-o junglă socială mai evoluată. Sentimentele mele pentru profesori au fost în extreme: fie i-am iubit, pentru tot ce făceau pentru mine, fie i-am urât, pentru că simțeam că îmi furau viitorul. Dar tendința a fost, mereu, să consider breasla ca fiind una a neisprăviților egoiști, leneși, iresponsabili și profitori. Din fericire, omul nu e un copac, deci se schimbă: în ciuda a tot, am ajuns, treptat, să înțeleg că, deși unii profesori nu au ce căuta la catedră, sunt o mulțime de oameni serioși, dedicați și responsabili, care muncesc enorm! A fost nevoie să treacă ani, să mă maturizez, să las în urmă oportunitățile pierdute și, cel mai important, să interacționez mai mult cu oameni din sistem, care se zbat să facă un bine pentru generațiile care vin, ca să văd că există provocări reale pe care dascălii, la rândul lor, abia reușesc să le gestioneze.
Într-adevăr, nu am înțeles niciodată de ce, ca români, închidem ochii la toate nedreptățile și evităm, fatidic, lupta cu cei care ne calcă în picioare. Profesorii, cei serioși, sunt captivi într-un sistem corupt, condus de plagiatori și agramați analfabeți funcțional; au colegi care nu își fac treaba, directori care delapidează fondurile; nu au materiale, nu au pârghii educaționale și, în multe zone, nici școli nu au, că se dărâmă cu totul pe ei! Și acceptă realitatea, se luptă doar să facă diferența în pătrățica lor, cum pot. Un an, doi, cinci, zece, optsprezece…până le ajunge cuțitul la os și ies la o grevă, pe cel mai primitiv motiv posibil: banii de salarii. Mi-ar fi plăcut enorm să văd mobilizare pentru nedreptate, pentru hoție, pentru impostura din politică, adică pentru aspectele acelea care chiar macină, de la temelie, educația…Până atunci însă, mă bucur să văd și că există, imperfectă, o grevă. Mă mișcă că, într-un final, dascălii s-au solidarizat, cât de cât, să își ceară drepturile.
Oare cum ați putut, dragi profesori decenți și dedicați, să acceptați mizeria atâția ani? Cum ați închis ochii la comunismele din instituții, la bătaia de joc a partidelor și la politizarea școlilor? Cum ați acceptat salarii mai mici ca ale vânzătorilor sau ale constructorilor, când voi vindeți speranțe copiilor și îi ajutați să își construiască visurile? Cum? De ce? Oare voi știți?…
Părinți, copii, bunici, muncitori din alte domenii etc: aveți dreptate să fiți supărați pe profesori că fac grevă, aveți voie să credeți că mulți nu își merită nici cei 3000 de lei, dar schimbarea trebuie să înceapă de undeva! Povestea mea de mai sus se vrea să arate cât de defect e sistemul, dar și care sunt efectele lui asupra unui elev, silitor de altfel. Dacă eu, un copil la școală în anii 2000, care am avut toate condițiile acasă, abia am reușit să nu mă pierd, ce șanse au ceilalți, majoritari? Nu merită oare educația mai mult? Nu merită să ne solidarizăm cu toții și să redăm demnitatea profesorilor? Pentru că, poate, odată cu salarii mai mari, vor veni mai mulți oameni pregătiți și dedicați în educație. Poate că, treptat, vom putea să cerem demisia celor slabi și iresponsabili, curățând relicvele comuniste din tablou. Poate că, într-un final, vom înțelege că educația e singura cale spre mai bine.
Și, cine știe, poate că, dacă vedem că ei își câștigă drepturile, ne ridicăm și ceilalți pentru ale noastre, în această țară fără de bun-simț și decență pentru oameni! Nu, nu neg că avem probleme la toate nivelurile (inclusiv în sindicatele școlare), dar haideți să ne vedem interesul nostru – al tuturor – pe termen lung, nu doar deranjul de scurtă durată, pe care o grevă îl face! Și, dacă la final iese bine, păstrați-vă din supărare contra oricărei urme de impostură, indiferent de breaslă…
Cine știe, poate că, într-o bună zi, vom înțelege că o societate mai dezvoltată înseamnă cât mai bine pentru cât mai mulți și nimic altceva.
P.S: Nu am zis niciodată public lucrurile acestea, e posibil ca unii din foștii profesori să citiți aceste rânduri. Sincer, sper să o faceți și vă simțiți vinovați pentru sutele și miile de copii care nu au reușit să își depășească condiția din vina voastră! Nu eu, ci ceilalți, mai puțin norocoși “la start”…Iar voi, profesori serioși și responsabili, felicitări, vă mulțumesc, în numele colegilor, pentru tot efortul și dedicarea, avem nevoie de mai mulți oameni ca voi!
Munții Măcin au devenit o atracție de top printre iubitorii de natură și drumeții, mai ales primăvara, înainte ca zăpezile să se topească pe crestele mai înalte ale Carpaților. Fiind cei mai vechi din România, altitudinile acestor munți sunt nesemnificative, însă diversitatea peisajului merită o escapadă din goana după recorduri și o imersare în frumusețea peisajului. Aici se găsesc tot felul de plante și animale unice în țară, plus un mix interesant de culori, date de toate câmpurile din jur – iar dacă mai pun la socoteală și pădurile verzi, foșnind a visare, simt că nimic nu mai trebuie!
Am gustat din Măcin acum vreo patru ani, la o întoarcere din Deltă, când am parcurs Culmea Pricopanului pe fugă, în trei ore la apus, după o ploaie de vară. Neașteptat, am rămas cu niște sentimente plăcute, amintirile acestor locuri frumoase sedimentându-se în mine. Mi-am promis că am să revin, dar mai pe îndelete. Și, în această primăvară, în mini-vacanța de 1 mai, m-am ținut de cuvânt. Inițial am combinat și cu Delta (dacă tot am parcurs 400+ kilometri), dar vântul puternic ne-a făcut să mizăm mai mult pe drumeții, decât pe vâslit la caiac. Așa am avut noi timp de trei trasee, în loc de două cum ne era planul, deci ne putem mândri că ce era de mers, am cam bifat. Mi-am făcut, din nou, promisiunea că o să revin, cu bicicleta de altfel, dar până la acea poveste, să mă rezum la realizări și să las speranțele deoparte.
Am ajuns în Greci după amiaza, în week-end, peste tot fiind plin de mașini și de oameni. Am dibuit drumul de pământ care merge spre traseul Cozluk, dar și la capătul lui aglomerație era mare. Studiem harta (Open Street), dăm de o potecă nemarcată care pare că ne duce la niște cascade și, după ce mâncăm, îi dăm la drum. Poteca e vizibilă și bătută, pădurea e verde crud și soarele încălzește ușor…un vis! Intrăm în chei, printr-o succesiune de cascade, care mai de care mai frumoase. Mai sus, ne orientăm cu telefonul, spre vârfurile Moroianu, dar descoperim că zona e o rezervație științifică, unde accesul turiștilor este interzis. Sunt urme de oi și poteci de animale peste tot, niște bujori neînfloriți și multă liniște…Nu ne întoarcem, dacă tot am intrat unde nu trebuie, mergem până la capăt! Nu recomandăm să faceți ca noi, deși e păcat că traseul nu e deschis, căci este deosebit de spectaculos (pentru Măcin mai ales), nu este un loc unde să mai mergem. Nu sunt eu de acord cu restricțiile și interzicerile, mai ales când vine vorba de natură care este a tuturor, însă nu pot să neg răul pe care omul ignorant și rău intenționat îl poate face! Așa că vă invit doar să vă uitați la clip, ca un premiu de consolare și să mergeți după cascade în Carpați, că avem destule, faine tare!
Noaptea o petrecem la cort, la poalele muntelui, la marginea parcului. E liniște și frumos, doar câțiva șacali urlă înfricoșător la distanță, iar luna luminează, ca ziua, natura. E ceva în atmosfera zonei care îți intră în ființă, nu știu ce, dar te forțează să nu uiți și să revii. Nu ai înălțimi, nu ai provocări importante și nici adrenalină, dar ai ceva mai mult: ai pace, visare și un orizont larg, de neatins. Paradoxal, nu ești la munte, dar simți că poți să zbori, nu ești pe creste, dar ai impresia că poți atinge cerul…
Dimineață ne trezim odihniți, singuri lângă pădure. Luăm micul dejun direct sub razele călduțe ale soarelui și ne mutăm, cu mașina, la începutul traseului tematic “Poveștile Măcinului”. În zonă traseele sunt lejere tare, scurte și fără diferență mare de nivel, pentru un iubitor al muntelui sunt ca o plimbare în parcul orașului, așa că noi le lungim – deși vrem să ajungem pe Țuțuiatul, o apucăm pe ocolite. Mai întâi ne încălzim la deal, cu opriri scurte la panourile tematice ce abia se mai citesc. Apoi lăsăm marcajele în urmă și ne relaxăm pe un drum de pădure, ca un tunel de verdeață, nemarcat, dar imposibil de rătăcit. Într-un final, ieșim într-un fel de șa, cu cele mai mari vârfuri din zonă pe flancuri: la stânga Ghiunaltu, la dreapta, Țuțuiatul. Mergem pe primul întâi, chiar dacă este dus-întors, creasta stâncoasă e pitorească, iar peisajul spre localitatea Greci, deosebit. Lume multă, pantofăreală, oameni la escaladă, copii, câini – e un fel de festival al bucuriei aici, diversitate la ea acasă! E frumos că oamenii se bucură de munte, mai ales că Măcinul nu prezintă aproape niciun pericol din cele standard la drumeție, însă ne-ar plăcea să fie mai liniște și mai multă considerație pentru pădure, păsări și animale.
Țuțuiatul e ușor de cucerit, în ciuda urcușului abrupt de la final. Și aici sunt oameni, ascunși pe la umbră pentru masa de prânz, așa că nu zăbovim mult deloc. Coborâm spre șaua cu același nume, pe la Izvorul Italienilor, un loc superb de cort, deși proximitatea față de vale îl face cam irelevant. Apucăm iarăși pe nemarcate, pe unul din multele drumuri de exploatare a pietrei, fiindcă nu vrem să ocolim prin sat. Porțiunea pare bună și de bicicletă, deci îmi fac note mentale pentru un eventual traseu de bikepacking în viitor…Suntem în soare și peisajul e cam static, așa că ne grăbim să ajungem. La final, avem parte de o surpriză: o potecă mărginită de pomi, cu iarbă verde și aer răcoros, unde am zăbovi până la finalul timpului. Dar ne e foame, așa că ieșim la mașină și ne ducem la Culmea Pricopanului, unde ne găsim un loc de masă și de cort. Mai sunt oameni, dar pleacă ușor, ușor, iar toată poiana ne rămâne nouă, muntele promițându-ne o noapte odihnitoare, fix cum avem nevoie.
E luni și plecăm devreme pe traseu, din două motive simple: vrem să ne bucurăm de munte singuri și să terminăm devreme, să avem timp să parcurgem cele 6 ore de condus până la Brașov. Bate vântul tare, mai tare decât în restul zilelor, probabil ca să nu ne fie dor de Carpați, unde primăvara curenții de aer chiar se învârt într-o nebunie. 🙂 Urcăm în sens invers decât am fost eu prima oară, deci nu de la Mănăstirea Măcin și Fântâna de Leac, ci direct spre Suluku Mare, pe la Pietrele lui Teo (cum apar pe harta Munții Noștri), niște stânci ce seamnă cu niște ouă de dinozaur, sau niște trovanți sculptați de intemperii.
Urcarea e destul de lungă, însă e lină, diversă, când prin gol alpin, când prin pădure tânără, plantată nu știm exact de cine și când. Priveliștea se deschide cu cât luăm în altitudine, vedem Țuțuiatul și Dunărea, în direcție opusă. Câmpurile sunt cultivate cu rapiță înflorită, unele din ele, alternând cu cele maronii sau verzi, mai multe.
În creastă, traseul e solicitant, cu un sus-jos continuă, de pe vârfuri în șei, și din șei pe vârfuri. Poteca e pitorească, ai sentimentul că ești la munte, grație stâncilor de peste tot, rotunjite de timp. Suluku Mare, Piatra Râioasă și altele mai mici, alternează rapid, până în șaua Șerparu, unde este amenajat și un loc de popas. Îmi sare în ochi un alt drum de bicicletă, deci excursia aia de bikepacking chiar trebuie făcută! Ronțăim câte ceva și pornim spre Sfinx, o piatră ciudată care, cu ceva imaginație, poate fi asemănată cu chipul unui om. Nouă ne e dificil să vedem figura, dar ne facem că așa e și ne grăbim spre final, entuziasmați de frumusețea întregii excursii. Ajungem și pe vârful Vraju, de unde se vede frumos mănăstirea, dar și pe Caramalău, de unde începe coborârea abruptă spre final. Zărim și podul peste Dunăre de la Brăila, cu ai săi stâlpi ce vor deveni emblematici (aștept fotografiile cu Măcinul, câmpurile cu rapiță și podul în spate), dar trebuie să ne concentrăm la mers: poteca este abruptă, nisipoasă, foarte ușor alunecoasă. S-a și aglomerat, cu multă lume neechipată pentru traseu – și, deși se poate face în orice condiții, e bine să vii puțin pregătit, ca să te bucuri de ieșire, nu să te doară picioarele, spatele etc.
La Fântâna de Leac mai facem o pauză, ne reîmprospătăm și, după ce încheiem frumos jurnalul video, gata, punem punct excursiei! Depășim puțin ora 12:00 când ajungem la mașină, dar ne declărăm mulțumiți, fiindcă am bifat cam tot ce ne-am dorit de la acești munți mici, dar frumoși! Așadar, dacă nu ați ajuns pe aici, să veniți, locurile sunt excelente pentru începători, pentru copii, dar și pentru cei mai experimentați, oferindu-vă varietate față de pădurile de conifere de mai la nord. Dacă ați fost deja, știți că e frumos, nici la clipuri nu trebuie să vă uitați, căci sunteți familiarizați cu locurile. Bine, dacă vreți să mă ajutați cu vizionări, săru’ mâna, prinde bine orice minut petrecut în fața episoadelor, dar și share-urile, comentariil etc.
Să ne auzim și vedem cu bine, din următoarea aventură!
Fotografii de pe trasee, pe contul de Facebook, aici.
Primăvara lui 2023 nu a fost cea mai prietenoasă cu iubitorii de aventuri în natură, vremea fiind extrem de capricioasă, cu ploi dese, temperaturi scăzute și ninsori întârziate. Multe din planurile personale în acest domeniu au fost fie amânate, fie anulate, însă o călătorie tot am reușit să realizăm: o tură de cicloturism de patru zile pe raza județelor Prahova și Buzău. Pentru cine nu știe, cicloturismul este activitatea care implică să îți iei bicicleta, să o încarci cu toate bagajele necesare (cort, sac de dormit, izopren, haine, mâncare etc), să te urci în șa și să pedalezi prin lume. În cazul nostru, prin țară, pe un traseu cu plecare din Comarnic, Prahova și finalitate în Cătina, Buzău. Am învârtit destule idei de trasee, înainte de a porni la drum, încercând două lucruri: să evităm ploaia și frigul, dar să mergem și undeva unde primăvara a sosit deja. Iar al treilea criteriu, bonus: să nu mergem mult cu mașina, deci să fie o zonă frumoasă, de aproape. Într-un final, traseul s-a concretizat în aproximativ 300 de kilometri și 5000 de metri urcați, după cum urmează:
Un aspect important al reușitei într-o astfel de aventură este planificarea serioasă a traseului. Deși nu îmi place să pierd timpul citind hărți și căutând informații despre diverse zone, din păcate fără nu se poate. Bine, s-ar putea, dar locurile vizitate nu ar fi cele mai frumoase, iar drumurile parcurse, cele mai pitorești.
Dimineața de joi ne întâmpină cu temperaturi scăzute la Brașov și un pământ mustind de apă. A plouat două zile fără întrerupere, așa că până la gară gustăm deja frigul și apa. Trenul ajunge rapid la Comarnic, de unde începem cu o urcare lungă și abruptă spre Secăria. O ținem așa vreo două ore, cu Munții Baiului încă acoperiți de zăpadă la nord, dar cu soare și semne de primăvară spre sud. Am mai fost prin zonă, așa că trecem repede peste kilometri: Teșila, Lacul Paltinu și Valea Doftanei. Continuăm spre vest, fix pe sub munte, ceea ce înseamnă că urcăm și coborâm constant peste dealurile Subcarpaților.
Într-un final, ieșim în câmpie la Măgurele, în apropiere de Vălenii de Munte, unde vizităm Mănăstirea Zamfira, un monument istoric pictat de Nicolae Grigorescu. Urmează câțiva kilometri plați, unde reușim să ne mai odihnim picioarele, cumulând distanță. Câmpurile din jur sunt de un verde crud superb, iar pomii fructiferi îi prindem fix în floare! Păsărelele cântă cu entuziasm și ele…ce să mai, un tablou de primăvară perfect!
În ultima parte a zilei, ne întoarcem printre dealuri, în zona viticolă a Prahovei, în apropiere de Urlați. Găsim niște drumuri spânzurate pe niște mici creste, cu sate și cătune semi-părăsite, dar cu mulți câini entuziasmați să alerge și să latre bicicliștii. Găsim apă pentru seară, iar ca loc de cort împingem bicicletele până în vârful unui deal cu deschidere spre – ați ghicit – munți! Avem parte de o seară puțin cam rece din cauza vântului, însă cu deschidere largă de la Penteleu până la Bucegi, via Siriu, Ciucaș și Neamțului/Baiului. Ne facem de mâncare, montăm cortul, legăm bicicletele și, deși mi-aș fi dorit, ratez apusul din cauza câtorva nori răzleți.
Dacă seara nu am avut parte de apus, dimineața natura se revanșează cu un răsărit deosebit, oferindu-ne un cer pictat în mii de nuanțe de portocaliu. Bine, mă bucur doar eu de tablou, căci Elisa e foarte obosită și doarme cât de mult posibil. Profit să zbor drona prin zonă până rămân fără baterie, apoi împachetăm, luăm micul dejun și ne urcăm în șa. Există o lege a rutinei în viața fiecărui cicloturist, fără de care drumurile ar fi mult prea stresante să le poți parcurge.
Astăzi avem în program mai multe urcări abrupte. Chiar dacă sunt compensate de coborâri la fel de ascuțite, recompensa nu este aceeași. Încercăm să ignorăm dificultatea căutând frumosul în orice mic detaliu: un cireș înflorit, un petec de iarbă înverzită, un ieduț sau un mieluț etc. Ajungem la Băile Boboci, unde descoperim un complex turistic abandonat, iar vis-a-vis, un muzeu improvizat cu camioane și mașini “de epocă”. E păcat că ne lăsăm atât de multe din fostele atracții în paragină, dar pare că e o boală a României aceasta pe care nu știm cum să o vindecăm…
Curând, trecem în județul Buzău, care ne întâmpină, teoretic, cu multe atracții turistice. Avem pe listă Tabăra de Sculptură și Grotele Preistorice de la Năieni, Monumentul Tezaurului de la Pietroasele, Sărata Monteoru și Tabăra de Sculptură de la Măgura. Însă realitatea din teren nu se potrivește cu socoteala de acasă: pe Elisa o doare articulația unui genunchi și, după câteva discuții, decidem să renunțăm, la dus-întorsul către obiectivele de la Năieni. Ne oprim să vizităm castrul și thermele romane din Pietroasele, iar în Sărata-Monteoru nu zăbovim mult, dat că viteza de deplasare ne-a scăzut considerabil. E o zonă interesantă și ofertantă aceasta a Dealului Istrița, atât ca peisaje naturale, cât și ca istorie, dar ne vedem nevoiți să o lăsăm pe o ieșire viitoare.
Urcăm mult, pe drumuri pustii și prin păduri înverzite, atât între Sărata-Monteoru și Haleș, cât și între Haleș și Măgura. Eu mă bucur de atmosfera caldă și plăcută, dar sunt nevoit să aștept destul de mult după Elisa. E prima tură mai serioasă din sezon, mușchii nu sunt suficienți antrenați să suporte efortul, iar urcările sunt extrem de abrupte. Totuși, surprinzător, reușim să adunăm kilometri, să vizităm tot ce ne-a rămas pe traseu și chiar să ajungem la Berca, unde și campăm, după ce aprovizionăm și după ce urcăm la Fierbătorile de la Berca, un mic complex de Vulcani Noroioși, sălbatici și pustii. Suntem obosiți, dar zăbovim să ne plimbăm prin canionul săpat de aceștia mai mult decât ar fi fost recomandat…Ne prinde noaptea grăbindu-ne să punem cortul, iar cina o terminăm cu puțin înainte să înceapă ploaia din prognoză. Măcar ne odihinim bine, de parcă știm ce urmează să urmeze…
E mohorât afară când ies din cort, dar măcar nu mai plouă. Suntem pe un drum pietruit și mă bucur că nu s-a făcut noroi, așa putem urca în continuare fără probleme. Drumul de pe hartă ne pune ceva dificultăți într-o intersecție, blocându-se, dar găsim o variantă excelentă care ne scoate, printre sonde și conducte de petrol, la Vulcanii Noroiși de la Pâclele Mici. Petrecem ceva timp vizitându-i (Elisa pe jos, eu cu drona), dar apoi ne dăm tot planul de acasă peste cap: nu știu exact cum, dar reușesc să amestec amintirile din niște ture trecute prin zonă și, în încercarea de a evita niște drumuri de piatră, dificile, nimerim fix pe un drum neasfaltat, nesfârșit parcă! Prețul plătit? Anulăm bucla spre Bisoca, un sat superb aruncat pe niște vârfuri de dealuri și renunțăm la Platoul de Sare Meledic, care ar fi meritat și el vizitat. Ce primim în schimb? Un traseu mai ușor în primă instanță, dar destul de lipsit de diversitate, care ar fi trebuit să ne ducă fix prin niște locuri abrupte în a doua parte, cu șosele neasfaltate și, deci, mult push-bike! Așa că, la jumătatea zilei, schimbăm și planul deja schimbat mai dimineață…
În comuna Odăile, la masa de prânz, realizăm că nu avem timp să ieșim în Valea Slănicului, date fiind drumurile proaste și genunchiul Elisei. Studiem hărțile și descoperim o rută spre Lacul Mocearu, un loc superb din Masivul Ivănețu, care ar implica 10 kilometri de urcare constantă. Negociem, ne pregătim pentru ce e mai rău și îi dăm la drum. După 10 minute, niște localnici ne confirmă că avem asfalt până sus, dar că “e mult de urcat”. Și este, este din plin! Urcăm ca la balamuc, pe foste ulițe sătești care ne provoacă la fiecare pedală! Viteza e mică, și nici peisajul deosebit (cam ca în Apuseni!) nu ne consolează prea mult…dar cât timp nu ne oprim, înaintăm, iar distanța devine, cu fiecare oră, tot mai scurtă. Când, în sfârșit, vedem lacul, ne topim de entuziasmul reușitei! Ne oprim să mai mâncăm o dată, cu luciul apei la picioare. Din păcate aici suntem sus, iar pădurea încă nu e verde, dar griul naturii nu știrbește prea mult din frumusețe. Lacul Mocearu este un obiectiv natural de top din Buzău, iar noi îl sorbim cât să compensăm tot efortul urcării.
De aici ieșim în Plaiul Nucului, un sat asemănător cu Bisoca, poziționat pe vârf de deal. Acesta reprezintă o intersecție de trasee, călătorul curios putând să se ducă în mai multe direcții: Focul Viu de la Terca, Vârful Ivănețu sau Nemertea în Valea Bâscii Rozilei și Bozioru, cu Vestigiile Rupestre de la Nucu sau Trovanții de la Ulmet. Noi alegem ultima variantă, ce se materializează printr-o coborâre abruptă inițial pe asfalt, iar apoi printr-o lungă șosea ce se pregătește pentru modernizare completă. Ajungem, odată cu seara, la Trovanții de la Ulmet, unde găsim o poiană frumoasă ce ne va fi casă. Vizităm pietrele interesant sculptate de intemperii, ne încălzim la foc și ne grăbim către sacii de dormit, căci noaptea e scurtă, iar ziua s-a lungit mult prea mult.
În ultima dimineață prognoza pare că se respectă: cerul e integral acoperit de nori ce stau gata să cearnă. Suntem nevoiți să ne trezim cu noaptea în cap, să avem timp să parcurgem cei 50 km până la Cătina înainte de ploaia anunțată la ora 12:00. Cătina e satul meu natal, zona pe care am explorat-o mult și bine de când sunt mic, un loc de care mă leagă o mulțime de amintiri. Este punctul final al excursiei pentru că, prin fratele meu, ne putem întoarce la Brașov, profitând astfel de un traseu de la A la B, ceea ce nu e cel mai ușor de realizat în condiții normale.
Resimțim oboseala imediat ce ieșim din cort, însă proximitatea finalului ne motivează să mergem înainte. Luăm apă de la fântâna din apropierea trovanților, apoi ieșim în drumul spre Pârscov. Succedem satele rapid, fără obiective reale de vizitat – doar Casa Memorială “Vasile Voiculescu” îmi face cu ochiul, dar este închisa, fiind Duminica Paștelui. Alegem ca drum să mergem pe varianta paralelă cu DN10, pentru a evita traficul și aglomerația. Apoi, de la Poieni, facem stângă pe Valea Bâșcii Chiojdului și apăsăm în pedale pentru încă 10 kilometri de urcare lină.
Când ajungem la poarta de intrare în Cătina, un arc din lemn sculptat cu motive tradiționale, știm că tura a ieșit cum trebuie. Ne bucurăm de fiecare kilometru pedalat, de fiecare obiectiv turistic vizitat și de toate satele pe care le-am străbătut! Ne dezamăgește mizeria pe care am descoperit-o pe la fiecare margine de așezare umană, drumurile proaste care ne-au încetinit și avem o urmă de regret că vremea nu ne-a lăsat să mai stăm măcar o zi pe dealuri. Dar, una peste alta, am găsit fix ceea ce am căutat: efort, liniște, frumos, provocări și timp de meditat.
Pășind prin viață 