aventura

Ajută-mă să aleg o copertă!

Posted on

De ceva timp lucrez de zor la o carte (a se citi cărticică) despre aventurile prin care am trecut vara trecută. Sper ca în viitorul apropiat să fie gata de lansare, dar până atunci mai sunt unele aspecte (destule) de rezolvat.

Unul dintre ele este design-ul coperții și al interiorului, dar coperta e crucială. Am lucrat la câteva modele și am restrâns lista la următoarele trei (click pe imagine pentru full-size):

Varianta 1 Varianta 2 Varianta 3

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Acum îmi rămâne să lucrez la detalii și să aleg cu care dintre ele să merg mai departe. Și, pentru că mai multe capete înseamnă mai multe idei, am nevoie de ajutorul tău în acest proces de selecție. Mai jos am creat un sondaj unde te rog să votezi design-ul preferat dintre cele de mai sus.

În plus, dacă ai vreun sfat sau vreo părere, te rog să îmi lași un comentariu. Sau dacă ai vreo idee cu privire la ce gen de copertă s-ar potrivi acestei cărți spune-mi și eu o să încerc să o transpun în realitate.

Mulțumesc mult!

P.S: Subtitlul cred că o să rămână cel de la a treia variantă, că celelalte sunt prea lungi. A, și font-ul de la nume la fel, dar nu le-am mai schimbat deocamdată din lipsă de timp.

O ultimă rugăminte: orice share e de folos!

Advertisements

Vis împlinit, lecții învățate

Posted on

Cu aproximativ trei luni în urmă scriam despre sentimentele ce mă încercau înaintea startului excursiei plagiatic intitulată Europa în 80 de Zile, iar acum a venit rândul să povestesc despre sentimentele de după. Privind în urmă, realizez că a fost mai ușor să dau glas temerilor și speranțelor, decât îmi e acum să rezum trăirile și lecțiile, mai ales că totul a fost, parcă, doar un vis.

Pedalam de zor într-una din zile ascultând o carte audio, când atenția mi-a fost atrasă de o idee care suna cam așa: important nu e doar să ai un vis și să pleci pe drumul îndeplinirii lui, ci trebuie să îți dezvolți capacitatea de a te transpune la finalul călătoriei, fiind în stare să anticipezi cum te vei simți și ce transformări va aduce acesta cu sine. Imediat după, creierul meu a început să proceseze propria-mi situație, iar concluzia a fost că nu, eu nu m-am transpus deloc la finalul excursiei, deși anumite așteptări am avut.

Dar adevărul e că îmi place surpriza, de multe ori alegând să nu planific prea mult, tocmai pentru a lăsa loc necunoscutului să intervină. Și, deși în cazul aventurii prin Europa pe două roți mi-am făcut temele cât de bine cu putință, nu am dus lipsă de schimbări de macaz și de lecții. Dar niciodată nu aș fi crezut că aspecte de care mă temeam înainte de plecare, nu or să aibă aproape niciun impact, iar altele, care nici prin cap nu-mi treceau, vor cântări atât de mult în economia călătoriei.

Lecții de pe drum

“O viață neanalizată este o viață ce nu merită trăită”, spunea un filozof grec, iar principiul se aplică și la excursii și aventuri. De fapt, se aplică la orice facem, iar neanalizând trecutul ne privăm de lecții importante și de o față a monedei care merită să fie întoarsă. Așadar, pentru că, personal, consider că partea din spate a unei acțiuni (motivație, gânduri produse, sentimente etc) este cel puțin la fel de importantă ca acțiunea în sine, iată mai jos câteva din aspectele care mi-au atras atenția în aceste 80 de zile de “pribegie”:

  •  În viață nu trăiești raționând, ci simțind! Adică da, poți trăi doar cu rațiunea, dar ce viață ar fi aceea? Să nu te lași emoționat de un apus de soare, să nu te bucuri de atingerea caldă a unei ploi de vară sau să nu te umpli cu energie dintr-o întâlnire cu niște oameni frumoși…cum? Și, totuși, unii înțeleg greșit viața: pentru tot cer argumentare, logică, rațiune. Dar de unde să le luăm? De ce să le luăm? Și da, poate că doare mai tare cu inima, dar doar prin ea se vede lumea așa cum ar trebui să fie văzută…
  • Nu e totul despre tine! Nu ne place deloc egoismul…altora. Pe al nostru? Îl adorăm, pur și simplu! Că nu îi zicem niciodată pe nume și că nu l-am recunoaște nici bătuți cu parul, e altă poveste. Dar că el există în fiecare, e o certitudine. Iar până la un punct e în regulă, pentru că e normal (cumva) să avem cămașa mai aproape decât haina, dar cam mereu depășim limitele bunului-simț. Vrem ca totul să danseze după cum cântăm noi, neinteresându-ne că altcineva cântă mai bine, mai frumos sau mai potrivit. Și, uite așa, transformăm dansurile faine ale vieții într-un kitsch ieftin, marcă proprie și înregistrată.
  • Viață nu e niciodată o competiție! Iar atunci când e o competiție, nu e despre ceilalți: e doar despre tine, care te lupți să devii mai bun decât cel care ai fost. Când privești totul ca pe o cursă, iar persoanele pe care le întâlnești ca pe niște adversari, pierzi chiar atunci când câștigi. Efectul e însă reciproc, din fericire!
  • Nu contează încăpățânarea, ci adaptabilitatea! Toți suntem încăpățânați, doar că unii mai mult ca alții; și, deși poate părea șocant, nu dacă și cât suntem contează, ci dacă suntem și adaptabili. Fără flexibilitate în gândire, în acțiune sau planuri ne privăm de multe părți frumoase ale vieții, iar uneori s-ar putea ca înclinarea balanței să nu ne fie favorabilă. Evident, ne-ar plăcea ca întotdeauna să iasă după socoteala de acasă, dar cum s-ar putea întâmpla astfel în lumea asta plină de atâtea variabile? Nu prea merge!
  • Frumosul e la fiecare pas, nu doar la destinație! Idee veche, spusă în multe forme și de mulți, dar niciodată înțeleasă și conștientizată pe deplin. Pe parcursul călătoriei, când eram întrebați de unde venim și unde ne ducem, eu preferam să răspund scurt: “Din România și mergem în România!”. Iar abia ulterior adăugam informații despre traseu și despre noi. De ce așa? Pentru că nu am considerat nicio clipă că trebuie să ajung “undeva”, ci am încercat (pe cât posibil) să mă obișnuiesc cu frumosul și necunoscutul drumului. Și, Doamne, a fost atât de mult! Una peste alta, adevărul e că știam dintotdeauna că nu destinația te face fericit, ci călătoria, dar parcă nicicând nu am înțeles asta atât de bine ca în aventura de față. Sper că nu voi uita curând…
  • Se poate trăi și altfel! Poate că nu e bine mereu pe drumuri (și probabil că și-ar pierde și farmecul călătoritul dacă ar fi prea mult), dar se poate trăi și astfel. În Polonia am întâlnit persoane pentru care cicloturismul e un mod de viață. În Barcelona ne-am întâlnit cu un polonez ce umbla de nebun pe continent, doar de plăcere. În Elveția am stat la povești cu un tip care fusese pe drumuri împreună cu prietena sa, în jurul lumii, timp de 2 ani și 2 luni. Din Germania până în România am avut plăcerea să pedalăm cu un belgian plecat spre Tibilisi, Georgia. Persoane diferite, motivații diferite, drumuri diferite…o singură concluzie: se poate trăi și altfel! Da, se pare că drumul trasat de societate are și scăpări, nefiind toți obligați să vadă/gândească/facă la fel. Dar aceste scăpări sunt numai ale celor curajoși, căci nu-s pentru oricine!
  • Orice este posibil, dacă îți dorești suficient de mult! Încercând să nu folosesc multe cuvinte și citând pe cineva: “dacă vrei să realizezi ceva, vei găsi o soluție, iar dacă nu, vei găsi o scuză!”. Habar nu avem cât adevăr se găsește în ideea de mai sus! De la lucrurile mărunte până la deciziile importante ale vieții, totul se învârte doar în jurul acestor două cuvinte: “scuză” sau “soluție”. Și depinde de fiecare cu care dintre ele petrece mai mult timp, iar această petrecere determină rezultatele ulterioare. Restul? E can-can!

Pentru matematicieni…

Pentru cei interesați, iată câteva date matematice despre călătorie (vorbesc în dreptul meu):

  • Durată: 80 de zile.
  • Traseu(orașe importante): București-Sighet-Cracovia-Praga-Berlin-Amsterdam-Bruxelles-Paris-Bordeaux-Castellon-Marseille-Nice-Grenoble-Geneva-Berna-Viena-Bratislava-Budapesta-Timișoara-Lugoj.
  • Distanță: 8300 km (cu tot cu plimbările prin orașe).
  • Zile odihnă: 5.
  • Distanță medie/zi, cu pauză: 104 km. Fără pauză: 111 km/zi.
  • Cea mai lungă zi: 195 km, Ucraina.
  • Cel mai lung timp de pedalat: aproape 12 ore, tot Ucraina.
  • Cea mai lungă ploaie: 16 ore, Germania.
  • Număr poze: aproximativ 3500.
  • Viteză maximă: 68 km/h.
  • Număr de pene într-o zi: 3.
  • Cea mai lungă cățărare: aproximativ 50 km, Spania.

DSC_0119

Când frica o ia înaintea succesului

Posted on

3403321739_5eaa052674_b

Sunt unele aspecte ale vieții care parcă mă copleșesc, în anumite momente. Și până și cele mai frumoase vise, pe cale de îndeplinire fiind, mă zdrobesc sub măreția lor. Iar în spatele fiecărui gând de reușită apar zeci sau sute de gânduri de îndoială. Și asta nu pentru că știu că nu o să realizez ce mi-am propus, ci doar fiindcă nu știu cum o să fac asta, căci necunoscutul e prea de nepătruns.

La a călători prin Europa pe bicicletă visez de mult timp. Iar visul nu se limitează doar la bătrânul continent sau la bicicletă, ci la ideea în sine de a călători. Dar când poți amesteca o plăcere cu alta, bucuria se multiplică. Și iată-mă, la șase luni de la lansarea proiectului, pe picior de plecare. Nu, nu îmi vine încă să cred, pentru că totul e prea frumos, parcă…

Dar totul e pregătit: bagaje, traseu, biciclete etc. Mai lipsește doar sosirea momentului de start, întâlnirea cu ceilalți 2 prieteni dornici de aventură și drumul ce-l vom lua la pedale. Iar așteptarea nu-i deloc ușoară, căci timpul parcă nu mai curge. Se spune, însă, că lucrurile care merită se lasă așteptate, dar să fie suficientă consolarea?

Și iată-mă în fața uneia din cele mai mari provocări (dacă nu chiar cea mai mare!), întrebându-mă de ce nu trec prin astfel de evenimente mai des. Nu pot să înțeleg de ce îmi limitez visele și, în loc să îmi duc viața la superlativ, mă plafonez în mediocritatea cotidiană.

Poate că traiul ne-ar fi mai vesel, dacă am trăi după cum ne spune inima. Și poate că am fi mai fericiți, dacă am merge fiecare pe propriul drum. De ce nu o facem, nu știu. Frica? Lenea? Presiunea externă? Imaginea de sine proastă? Obișnuința? Pot fi toate, sau niciuna. Ce contează e că e păcat să ne batem joc de cei câțiva ani ce-i avem de trăit pe aici. Pentru că, bătându-ne joc de ei, ne autodistrugem. Nu ne facem rău doar când ne facem rău, ci și atunci (mai ales atunci!) când nu ne facem bine!

Peste 2 zile și 3 nopți voi plecă în cea mai provocatoare și promițătoare călătorie la care am îndrăznit să visez (e posibil să visez cam jos, știu), iar când mă uit în spate și în față înțeleg cât de mic sunt în această lume. Dar uitându-mă la piedicile de până acum, înțeleg că am învățat că, atunci când vrei ceva, găsești soluții. Iar uitându-mă în față, la necunoscutul plin de surprize ce mă așteaptă, înțeleg că lucrurile se realizează pe rând, câte unul odată. Sau, cum zice un proverb: “Orice călătorie de 1000 de pași începe cu primul pas”. Iar dacă eu am lumină pentru acel pas, dar nu îl fac, degeaba cer lumină pentru toți 1000! Ce fac, de fapt? Îmi găsesc scuze, pentru a nu porni la drum…

Și m-am tot întrebat, după acești pași, ce alți pași o să fac? Adică spre ce o să mă îndrept? Din multele astea drumuri pe care viața mi le așterne în cale, eu pe care să le (mai) încerc? Dar am înțeles că nu contează ce o să fie cândva, ci important e ce-i acum. Și, de multe ori, de asta suntem nefericiți: pentru că trăim în viitor, uitând de frumosul prezentului…

Că viața e frumoasă e cert, dar că știm să o trăim încă am dubii. Mai avem timp să învățăm, asta-i vestea bună. Sau, cel puțin în dreptul meu, eu așa sper…

 

P.S:

Plecat fiind, în următoarele 3 luni activitatea pe acest blog va fi minimă. Sper să mai postez, dar nu e loc de promisiuni.

Pentru cei care vreți să fiți la curent cu evoluția aventurii prin Europa și să citiți prin ce trecem (sau ce îmi mai trece mie prin cap), ne găsiți pe Europa în 80 de zile, unde vă așteptăm cu drag. Iar dacă vreți să nu ratați niciun update (text, poză sau video), urmăriți-ne și pe Facebook!

Ne auzim curând!

Vieți și Existență

Posted on Updated on

“Atât de mulți oameni trăiesc în nefericire și, totuși, ei nu fac nimic pentru a-și schimba situația deoarece sunt limitați la o viață de siguranță, conformitate și conservatorism, aspecte care, în aparență, oferă pace interioară, dar, în realitate, nimic nu e mai dăunător spiritului aventurier al omului decât un viitor previzibil.”

– În Sălbăticie, Jon Krakauer

Ce înseamnă “a trăi”? Cum arată o viață împlinită, folosită la maximum? Ce face diferența între o existență searbădă, anostă și una care merită evocată și retrăită? Care e granița între “trai” și “existență”?

Toate sunt întrebări retorice, prostești chiar. Nu există soluție general valabilă pentru problema numită “viață”. Ce e frumos pentru unul, e prostesc pentru altul. Ce e periculos pentru cineva, e joacă de copil pentru altcineva. Și tot așa. În cartea “Oscar și Tanti Roz” apare o discuție deșteaptă pe tema asta:“Vrei să spui că la „Viaţă“ nu există soluţie?/ Vreau să spun că la „Viaţă“ există mai multe soluţii, prin urmare ea n-are soluţie./ După mine, Tanti Roz, singura soluţie la viaţă este să trăieşti.”

Înainte eram mai aventurieri

Trecerea timpului parcă ne transformă din ce în ce mai mult în legume umblătoare. Privind în istorie, oamenii erau mai aventurieri. Erau luptători și purtau războaie peste războaie. Se deplasau călărind sau pe jos. Se loveau de pericole la fiecare pas, dar asta nu-i dădea înapoi. Trăiau în mijlocul naturii și se bucurau de fiecare zi. Uneori aveau case în mijlocul sălbăticiei, în solitudine. Viața era mai palpitantă. Respirațiile erau mai profunde. Clipele deveneau mai lungi.

În zilele noastre ești privit ca ciudat dacă ieși pe stradă și începi să alergi. Dacă îți place să mergi cu bicicleta, nu numai de acasă până la farmacie sau ceva mai mult decât o tură de parc, nu ai toate țiglele pe casă. Dacă te atrag sporturi mai neconvenționale, nu îți prețuiești viața. Intri repede în rândurile nebunilor dacă nu petreci măcar 5 ore zilnic în fața televizorului și dacă te deplasezi altfel decât cu fiarele cu motor.

Ne place safe. Mult prea mult. Și nu e safe

Fugim de tot ce nu e sigur. Încercăm întotdeauna să minimizăm riscurile. Nu ne apucăm de nimic decât dacă avem impresia că suntem în stare să reușim. Nu mai acceptăm provocări. Nu mai vrem nou. Nu, surprizele nu ne plac, iar tot ce trece dincolo de ceea ce acceptă societatea e rău. Ne place să ne numim liberi, dar ne amăgim. Am devenit sclavii tuturor, trăind pentru orice altceva și oricine altcineva, numai pentru noi nu.

Și asta nu e safe. Poate că e confortabil și cald, dar e banal, și asta îl face rece. Nu mai trăim, doar existăm. Și poate că suntem mulțumiți de existența noastră, dar, oare, nu ne-ar plăcea să vedem ce-nseamnă viața?

Oamenii care trăiesc, trăiesc în multe feluri. Oamenii care există, există la fel. Trăirea e diversă și rară, existența e plată și comună. Cu trecerea timpului, aventura din noi a murit. Pentru unii se mai poate face ceva…încă.

Un salt în gol poate schimba multe. Să sari e riscant, dar e de preferat unei nedesprinderi de la sol. Dacă ar fi să mor…aș da oricând canapeaua din sufragerie pe un vârf de Everest.

Provocarea de 30 de zile

Posted on

Ieri am primit un link către un video de pe TED, link pe care l-am tratat cu suspiciune. După titlu doar. Avea doar 3 minute, dar fiecare secundă mi-a dovedit din plin cât de nefondată a fost suspiciunea mea. Speaker-ul, Matt Cutts, lansa ideea unei “Provocări de 30 de zile”. Ce înseamnă asta mai exact? Înseamnă ca pentru 30 de zile să încerci ceva nou, ceva ce ți-ai dorit dintotdeauna. Să iei una din activitățile pe care ți-ar plăcea să le faci și…să le faci. Dar nu doar o zi sau două, ci 30. De ce 30? Pentu că, spunea prezentatorul și se pare că este și dovedit, de 30 de zile este nevoie ca omul să își formeze un nou obicei. Bine, nu toate activitățile trebuie să fie reprezentate de învățarea sau dezvățarea unui obicei. Poate vrei să scrii un roman. Poate vrei să alergi în fiecare zi. Poate vrei să te trezești la 5 în fiecare dimineață. Poate vrei să o ții numai în dușuri reci. Nu contează în ce constă idea ta, contează să ai curajul și disciplina să o implementezi timp de 30 de zile. S-ar putea ca la sfârșitul lor să ai parte de ceva surprize plăcute.

Provocarea de 30 de zile: 50 de pagini citite/zi

De azi încep și eu. Mi-am făcut deja o mini listă de provocări, dar fiind prima lună o să încep cu ceva mai ușor: vreau să citesc 50 pagini/zi, timp de 30 zile. De mult timp îmi doresc să citesc numărul ăsta de pagini pe zi, dar niciodată nu am reușit. Mai ales pentru o perioadă atât de lungă.

Ce înseamnă provocarea asta, în cifre?

  • 50 pagini/zi.
  • 100 minute/zi.
  • 350 pagini/săptămână.
  • 700 minute/săptămână = 11.66 ore/săptămână.
  • 1500 pagini/30 zile.
  • 3000 minute/30 zile = 50 ore/30 zile = puțin peste 2 zile/30 zile.
  • Aproximativ 7 cărți de 200 pagini/30 zile.

Pentru lunile următoare am planuri și mai îndrăznețe! Și mă gândesc serios să am în fiecare lună câte o provocare de genul. Deocamdată însă să vedem cum merge prima.

Gândește-te la niște activități pe care ți le-ai dorit de mult să le faci și dă-le o șansă! Stabilește-ți provocarea, iar apoi, nu închieia ziua până nu ți-ai îndeplinit partea. În video se dădea exemplul cu scrierea unui roman; pentru a termina un roman de 50.000 de cuvinte în 30 zile trebuie să scrii 1667 de cuvinte pe zi. Și spunea Matt:”O să devină romanul meu un bestseller? Normal că nu! L-am scris într-o lună! Dar, dacă vreau, după această experiență pot să spun că sunt autor”. Dacă te gândești să implementezi și tu o provocare, spune-mi într-un comentariu ce vrei să faci! Hai să facem o comunitate cu asta!:)

Vă las mai jos să vedeți video-ul: