Știi că ești pe drumul corect, atunci!

Posted on

cropped-cropped-man_on_the_road-wallpaper-1280x8001

Când vine vorba de pe ce drum să apucăm în viață, toți ne-am dori să știm ce alegere să facem. Dar trăim într-o lume atât de bombardată cu posibilități încât fiecare decizie ne provoacă atacuri de panică. Fie că e vorba de ce loc de muncă să accepți, fie că te întrebi ce cămașă să alegi, hotărârea nu e deloc ușoară.

E ciudat paradoxul acesta, ca luarea unei decizii să fie mai dificilă atunci când ai de unde alege. Dar e și normal, pentru că atunci când nu ai de ales…nu ai de ales și gata! Dar când ești feluritele variante sunt servite pe tavă, abia atunci se vede unde și cum stai.

Mi-aș fi dorit să știu care e drumul corect pentru mine. De fapt, încă îmi doresc; și nu m-aș supăra deloc dacă mâine m-aș trezi mâine cu o variantă clară în minte…Doar că viața nu funcționează așa, din păcate. Ca să știi pe unde să o iei, trebuie să cauți. Trebuie să îndrăznești să bați la uși și să accepți să nu ți se răspundă. Trebuie să te înveți cu rătăcirea fără să îți pierzi speranța că o să te regăsești. Pentru că a găsi drumul corect implică parcurgerea multor drumuri greșite. Și așteptare, cu răbdare.

Știi că ai găsit drumul corect atunci când nu faci niciun efort pentru a merge înainte. Sau, dacă efortul există, tu nu îl percepi astfel. Poate că transpiri înaintând, dar nu te deranjează. Pentru tine e suficient să fii acolo, atunci.

Mai știi că ești pe drumul corect atunci când vezi că îi întreci cu ușurință pe ceilalți. Treci pe lângă ei și nu poți să nu te întrebi ei de ce merg atât de încet?!? Doar că ei nu au nicio problemă, tu ești de vină, că mergi prea repede!

În viață dificultățile apar oriunde, chiar și pe drumul corect. Doar că omul potrivit se găsește la locul potrivit, iar soluțiile nu întârzie să apară. Poate că uneori nu e ușor să o scoți la capăt, dar există ceva nativ în tine care face ca nici chiar negrul să nu fie așa de negru. Ești în lumea ta, adică! Gândește-te: dacă scoți un pește din apă acesta va muri în câteva minute, dar ia încearcă să îl prinzi în mediul lui, cum se schimbă atunci situația?

Dar există două probleme cu drumurile:

  1. Sunt multe și diferite
  2. Fiecare are propriul drum

Și dacă diversitatea încurcă treburile, făcând alegerile mai dificile, lipsa de asemănare dintre călători le omoară. Nu știu de ce, dar parcă ne e atât de dificil să luăm o decizie stând pe propriile picioare! Tânjim să avem pe cineva care să ne arate calea și pe care, eventual, să aruncăm vina. Și aici se încurcă totul, pentru că drumul meu corect nu seamănă cu drumul tău corect, iar călătoria mea nu-i tot una cu a ta. Și, uite așa, a da sau a primi un sfat devine extrem de periculos!

Partea bună e că îți poți oricând urma chemarea, oricât de târziu crezi tu că este. Chiar dacă ai mers o grămadă de timp pe drumul altora, al tău e tot acolo, așteptându-te. Și nu contează ce-a fost și ce-ai ratat neurmând calea corectă, contează doar să cauți. Căci vei găsi! Iar când îl vei găsi, vei știi.

Atunci când ești pe drumul corect nu îți mai pasă de drumurile greșite.

 

 

Problemele nu durează. Niciodată!

Posted on Updated on

freedom

Problemele nu durează niciodată, de orice tip ar fi ele și oricât de urâte și nasoale ar părea. Pare surprinzător, nu? Într-o lume în care auzi mereu de situația X, de nevoia Y sau de necazul Z, cum să spui că problemele nu au importanță? Păi…nu e deloc complicat, iar răspunsul are două componente: fie începi să rezolvi problema, fie te obișnuiești cu ea. Prima variantă e ușor de înțeles: te lovești de un zid, dar cauți (și găsești) o modalitate să îl treci. A doua, însă, e mai puțin plăcută: te lovești de un zid, dar nu te doare așa tare încât să vrei să-l treci. De fapt, după un timp, începe să îți placă de partea asta a zidului și să îți spui că e OK și așa. Și, cu cât stai mai mult acolo, cu atât n-ai mai pleca deloc.

Problema cu problemele

Dostoievski spunea în Amintiri din Casa Morții că omul se poate obișnui cu orice situație, oricât de rea ar fi ea. Asta înseamnă că nici măcar problemele nu mai sunt probleme odată ce te obișnuiești cu ele. Cum astfel s-ar explica toate situațiile puțin plăcute în care trăim? Sau modul nu de puține ori mizerabil în care ne petrecem viața? Ne-am obișnuit așa, acesta e răspunsul! Există o povestire binecunoscută despre cum fierbi o broască: treptat! Dacă o arunci în vasul cu apă clocotită aceasta va sări imediat, dar dacă o pui în apă rece și dai drumul la foc, ai câștigat. Fix la fel ne trăim noi viețile, din păcate.

Asta e problema cu problemele: că ne obișnuim cu ele. Iar după un timp de la apariția lor nici măcar nu le mai recunoaștem ca fiind acolo! Gândește-te: cine ar intra într-o relație care nu îl împlinește? Dar câți nu stau mai mult decât ar trebui în același tip de relație? Câte persoane nu acceptă să rămână în școli sau la joburi care îi distrug sufletește doar pentru că sunt acolo? Evident, dacă le-ai oferi din nou șansa de a alege, nu ar mai merge pe același drum! Dar așa…așa rămân.

Și uită că înainte nu era așa și că la început vedeau lucrurile altfel. Și, deși le stă în putere (și nici nu ar fi prea greu odată ce și-ar mișca fundul la treabă!) să schimbe situația, rămân liniștiți lângă zid. Nu e așa rău, până la urmă, își zic. Ba uite că avem soare și aici, chiar dacă doar două ore pe zi, parcă îi pot auzi continuând. Nu mai contează că au puterea să treacă/ să spargă zidul și să se bucure de un viitor luminos! Și, până la urmă, de ce l-ar sparge, dacă ei nu îl mai văd acolo? Ce să spargă, dacă nu-i niciun zid?

În loc de rezolvare

În toate cazurile situația rămâne aceeași, până la un punct; toți avem aspecte ale vieții pe care nu le recunoaștem ca fiind putrede, deși se cunosc de la o poștă. Doar că în cazul unora are loc un declick, o situație ZERO care îi scoate din moleșeala obișnuitului. Și așa (re)devin capabili să conștientizeze problema și, mai apoi, să o rezolve. Adică să scape de ea, urmând prima variantă: găsind o soluție. Pentru că a doua nu te scapă de nimic, doar neagă realitatea.

Până la urmă, totul se rezumă la ce alegi: negi sau rezolvi. Dar oricum ai lua-o, nu trebuie să uiți că ai de trăit cu alegerea făcută.

L-am citit pe Ariel!

Posted on

ariel carte“Eu nu știu nicio situație pozitivă în care cel mai bun moment nu este ACUM…”

Pe Ariel (arielu.ro) îl urmăresc de mult timp, iar de cartea scrisă de el cam acum un an de zile știu de când își căuta finanțare pentru ea prin intermediul unei platforme de crowdfunding. De citit însă, nu am citit-o niciodată! Îmi amintesc că atunci, la început, am tot zic că o cumpăr, dar am amânat și am rămas fără, căci am uitat de ea. Uneori tumultul de informație din secolul nostru e, pur și simplu, prea puternic ca să ții pasul. Așa am pățit și eu, dar acum câteva zile newsletter-ul de la motivonti.ro venea cu varianta gratuită în format PDF a cărții lui Ariel, Cartea asta se vinde precum pâinea caldă. Am salvat-o, mi-am pus-o pe Kindle și am așteptat să-i vină rândul la citit.

Dar nu am avut de așteptat prea mult. Aseară am tras să termin ceea ce citeam, având în minte tocmai cartea de față. Da, eram nerăbdător să o încep, dar habar nu aveam că o să devin nerăbdător și să o termin!

De mult nu am mai dat peste o carte care să mă țină treaz noaptea cum a făcut-o cartea lui Ariel! De obicei am destul timp să citesc ziua, dar azi-noapte nu am putut să mă opresc, pur și simplu! Paginile se succedau cu rapiditate, iar ideile în mintea mea se învălmășeau ca o furtună, admirând cele spuse și făcute de autor! Cartea este, cumva, despre MICA afacere de curierat pe bicicletă a lui Ariel, dar eu zic că este despre mai mult de atât. Cartea este despre o atitudine, despre un mod diferit de raportare la pasiuni, viață și bani: este despre a face bani din ceea ce îți place, adică.

Iar Ariel nu vine cu “rețete” ca soluții, ci pune accentul pe creativitate. Pur și simplu încearcă să aprindă și în alții focul ce arde-n el, iar în mine a reușit (Cel puțin așa îmi place să cred!). Și totul devine ceva de genul: Dacă el a putut, eu de ce n-aș putea? Pentru că pasiuni avem cu toții, diferențele apărând doar în modul în care ne raportăm la ele.

Aș putea să scriu mult despre Cartea asta se vinde precum pâinea caldă, dar nu o fac. De ce nu? Pentru că înțeleg că e o carte din care fiecare își poate extrage propriile lecții și propriile “șuturi în fund”. Și atunci, de ce să vin eu cu ce m-a impresionat pe mine, când lucrul cel mai bun de făcut e să descopere fiecare singur frumosul din ea?

P.S: Din câte știu, varianta PDF încă e disponibilă aici! Iar dacă nu o să mai fie, scrie-i lui Ariel, sunt convins că îți va răspunde!

Vis împlinit, lecții învățate

Posted on

Cu aproximativ trei luni în urmă scriam despre sentimentele ce mă încercau înaintea startului excursiei plagiatic intitulată Europa în 80 de Zile, iar acum a venit rândul să povestesc despre sentimentele de după. Privind în urmă, realizez că a fost mai ușor să dau glas temerilor și speranțelor, decât îmi e acum să rezum trăirile și lecțiile, mai ales că totul a fost, parcă, doar un vis.

Pedalam de zor într-una din zile ascultând o carte audio, când atenția mi-a fost atrasă de o idee care suna cam așa: important nu e doar să ai un vis și să pleci pe drumul îndeplinirii lui, ci trebuie să îți dezvolți capacitatea de a te transpune la finalul călătoriei, fiind în stare să anticipezi cum te vei simți și ce transformări va aduce acesta cu sine. Imediat după, creierul meu a început să proceseze propria-mi situație, iar concluzia a fost că nu, eu nu m-am transpus deloc la finalul excursiei, deși anumite așteptări am avut.

Dar adevărul e că îmi place surpriza, de multe ori alegând să nu planific prea mult, tocmai pentru a lăsa loc necunoscutului să intervină. Și, deși în cazul aventurii prin Europa pe două roți mi-am făcut temele cât de bine cu putință, nu am dus lipsă de schimbări de macaz și de lecții. Dar niciodată nu aș fi crezut că aspecte de care mă temeam înainte de plecare, nu or să aibă aproape niciun impact, iar altele, care nici prin cap nu-mi treceau, vor cântări atât de mult în economia călătoriei.

Lecții de pe drum

“O viață neanalizată este o viață ce nu merită trăită”, spunea un filozof grec, iar principiul se aplică și la excursii și aventuri. De fapt, se aplică la orice facem, iar neanalizând trecutul ne privăm de lecții importante și de o față a monedei care merită să fie întoarsă. Așadar, pentru că, personal, consider că partea din spate a unei acțiuni (motivație, gânduri produse, sentimente etc) este cel puțin la fel de importantă ca acțiunea în sine, iată mai jos câteva din aspectele care mi-au atras atenția în aceste 80 de zile de “pribegie”:

  •  În viață nu trăiești raționând, ci simțind! Adică da, poți trăi doar cu rațiunea, dar ce viață ar fi aceea? Să nu te lași emoționat de un apus de soare, să nu te bucuri de atingerea caldă a unei ploi de vară sau să nu te umpli cu energie dintr-o întâlnire cu niște oameni frumoși…cum? Și, totuși, unii înțeleg greșit viața: pentru tot cer argumentare, logică, rațiune. Dar de unde să le luăm? De ce să le luăm? Și da, poate că doare mai tare cu inima, dar doar prin ea se vede lumea așa cum ar trebui să fie văzută…
  • Nu e totul despre tine! Nu ne place deloc egoismul…altora. Pe al nostru? Îl adorăm, pur și simplu! Că nu îi zicem niciodată pe nume și că nu l-am recunoaște nici bătuți cu parul, e altă poveste. Dar că el există în fiecare, e o certitudine. Iar până la un punct e în regulă, pentru că e normal (cumva) să avem cămașa mai aproape decât haina, dar cam mereu depășim limitele bunului-simț. Vrem ca totul să danseze după cum cântăm noi, neinteresându-ne că altcineva cântă mai bine, mai frumos sau mai potrivit. Și, uite așa, transformăm dansurile faine ale vieții într-un kitsch ieftin, marcă proprie și înregistrată.
  • Viață nu e niciodată o competiție! Iar atunci când e o competiție, nu e despre ceilalți: e doar despre tine, care te lupți să devii mai bun decât cel care ai fost. Când privești totul ca pe o cursă, iar persoanele pe care le întâlnești ca pe niște adversari, pierzi chiar atunci când câștigi. Efectul e însă reciproc, din fericire!
  • Nu contează încăpățânarea, ci adaptabilitatea! Toți suntem încăpățânați, doar că unii mai mult ca alții; și, deși poate părea șocant, nu dacă și cât suntem contează, ci dacă suntem și adaptabili. Fără flexibilitate în gândire, în acțiune sau planuri ne privăm de multe părți frumoase ale vieții, iar uneori s-ar putea ca înclinarea balanței să nu ne fie favorabilă. Evident, ne-ar plăcea ca întotdeauna să iasă după socoteala de acasă, dar cum s-ar putea întâmpla astfel în lumea asta plină de atâtea variabile? Nu prea merge!
  • Frumosul e la fiecare pas, nu doar la destinație! Idee veche, spusă în multe forme și de mulți, dar niciodată înțeleasă și conștientizată pe deplin. Pe parcursul călătoriei, când eram întrebați de unde venim și unde ne ducem, eu preferam să răspund scurt: “Din România și mergem în România!”. Iar abia ulterior adăugam informații despre traseu și despre noi. De ce așa? Pentru că nu am considerat nicio clipă că trebuie să ajung “undeva”, ci am încercat (pe cât posibil) să mă obișnuiesc cu frumosul și necunoscutul drumului. Și, Doamne, a fost atât de mult! Una peste alta, adevărul e că știam dintotdeauna că nu destinația te face fericit, ci călătoria, dar parcă nicicând nu am înțeles asta atât de bine ca în aventura de față. Sper că nu voi uita curând…
  • Se poate trăi și altfel! Poate că nu e bine mereu pe drumuri (și probabil că și-ar pierde și farmecul călătoritul dacă ar fi prea mult), dar se poate trăi și astfel. În Polonia am întâlnit persoane pentru care cicloturismul e un mod de viață. În Barcelona ne-am întâlnit cu un polonez ce umbla de nebun pe continent, doar de plăcere. În Elveția am stat la povești cu un tip care fusese pe drumuri împreună cu prietena sa, în jurul lumii, timp de 2 ani și 2 luni. Din Germania până în România am avut plăcerea să pedalăm cu un belgian plecat spre Tibilisi, Georgia. Persoane diferite, motivații diferite, drumuri diferite…o singură concluzie: se poate trăi și altfel! Da, se pare că drumul trasat de societate are și scăpări, nefiind toți obligați să vadă/gândească/facă la fel. Dar aceste scăpări sunt numai ale celor curajoși, căci nu-s pentru oricine!
  • Orice este posibil, dacă îți dorești suficient de mult! Încercând să nu folosesc multe cuvinte și citând pe cineva: “dacă vrei să realizezi ceva, vei găsi o soluție, iar dacă nu, vei găsi o scuză!”. Habar nu avem cât adevăr se găsește în ideea de mai sus! De la lucrurile mărunte până la deciziile importante ale vieții, totul se învârte doar în jurul acestor două cuvinte: “scuză” sau “soluție”. Și depinde de fiecare cu care dintre ele petrece mai mult timp, iar această petrecere determină rezultatele ulterioare. Restul? E can-can!

Pentru matematicieni…

Pentru cei interesați, iată câteva date matematice despre călătorie (vorbesc în dreptul meu):

  • Durată: 80 de zile.
  • Traseu(orașe importante): București-Sighet-Cracovia-Praga-Berlin-Amsterdam-Bruxelles-Paris-Bordeaux-Castellon-Marseille-Nice-Grenoble-Geneva-Berna-Viena-Bratislava-Budapesta-Timișoara-Lugoj.
  • Distanță: 8300 km (cu tot cu plimbările prin orașe).
  • Zile odihnă: 5.
  • Distanță medie/zi, cu pauză: 104 km. Fără pauză: 111 km/zi.
  • Cea mai lungă zi: 195 km, Ucraina.
  • Cel mai lung timp de pedalat: aproape 12 ore, tot Ucraina.
  • Cea mai lungă ploaie: 16 ore, Germania.
  • Număr poze: aproximativ 3500.
  • Viteză maximă: 68 km/h.
  • Număr de pene într-o zi: 3.
  • Cea mai lungă cățărare: aproximativ 50 km, Spania.

DSC_0119

De-aș știi c-asculți

Posted on

birds-talking-free-desktop-wallpaper-2560x1600

Ți-aș spune multe, de-aș știi că mă asculți,
Frumos ar fi, pe plaje, să alergăm desculți…
Nevoia-i dar de fapte și nu de vorbe-n vânt
Să ne-ascultăm din șoapte, vorbind niciun cuvânt.

Dar tu n-asculți deloc, iar de vorbit nu-i rost,
Mă-ntreb, din când în când, cum ar fi de n-a fost!?!
Dar tac și eu, neant punându-se-ntre noi
Ca soare cald te-aș vrea, să uit de nori, în doi.

Mai am și eu, din când în când, câte-o scăpare
Așa că, poate, să avem cumva salvare?
Chiar și tu dai -dar rar- câte un semn de bine;
Orice e bun să fie, doar dorul să ne-aline.

De-ai asculta! Atâtea aș avea a spune…
Și tu mi-ai spune alte, de-aș asculta pe bune…
Dar nu știm s-ascultăm, vedem sau să privim!
Și uite-așa trăim: atât să nu pierim.

P.S: Scrisă în așteptarea trenului, Simeria, Marți, 23.09.2014, ora 8:30.

Macar din cand in cand

Posted on

Ma-ntreb de te gandesti la mine,
Macar din cand in cand, nu chiar mereu…
Caci eu ma tot gandesc la tine
Si-mi e din ce in ce mai greu.

In mine stropii-s mari si reci,
Dar sper ca tie sa iti fie bine.
As vrea sa mai fi stat si nu sa pleci!
Ma-ntreb de te gandesti la mine…

Mi-e dor de ce a fost, de ce-am avut;
De cei care am fost: si tu, si eu…
Hai s-adunam franturi din ce-a trecut
Macar din cand in cand, nu chiar mereu.

Ce-a fost s-a dus, nu se intoarce,
Nu-i timp de lacrimi dulci sau de suspine…
Dar inima-mi iluzii inca-si face,
Caci eu ma tot gandesc la tine.

Si-ncerc sa inteleg cum ar fi fost
Sa impartim acelasi curcubeu…
Insa-ai plecat, lasand totul anost
Si-mi e din ce in ce mai greu.

Si-mi e din ce in ce mai greu,
Caci eu ma tot gandesc la tine.
Macar din cand in cand, nu chiar mereu
Ma-ntreb de te gandesti la mine.

Când frica o ia înaintea succesului

Posted on

3403321739_5eaa052674_b

Sunt unele aspecte ale vieții care parcă mă copleșesc, în anumite momente. Și până și cele mai frumoase vise, pe cale de îndeplinire fiind, mă zdrobesc sub măreția lor. Iar în spatele fiecărui gând de reușită apar zeci sau sute de gânduri de îndoială. Și asta nu pentru că știu că nu o să realizez ce mi-am propus, ci doar fiindcă nu știu cum o să fac asta, căci necunoscutul e prea de nepătruns.

La a călători prin Europa pe bicicletă visez de mult timp. Iar visul nu se limitează doar la bătrânul continent sau la bicicletă, ci la ideea în sine de a călători. Dar când poți amesteca o plăcere cu alta, bucuria se multiplică. Și iată-mă, la șase luni de la lansarea proiectului, pe picior de plecare. Nu, nu îmi vine încă să cred, pentru că totul e prea frumos, parcă…

Dar totul e pregătit: bagaje, traseu, biciclete etc. Mai lipsește doar sosirea momentului de start, întâlnirea cu ceilalți 2 prieteni dornici de aventură și drumul ce-l vom lua la pedale. Iar așteptarea nu-i deloc ușoară, căci timpul parcă nu mai curge. Se spune, însă, că lucrurile care merită se lasă așteptate, dar să fie suficientă consolarea?

Și iată-mă în fața uneia din cele mai mari provocări (dacă nu chiar cea mai mare!), întrebându-mă de ce nu trec prin astfel de evenimente mai des. Nu pot să înțeleg de ce îmi limitez visele și, în loc să îmi duc viața la superlativ, mă plafonez în mediocritatea cotidiană.

Poate că traiul ne-ar fi mai vesel, dacă am trăi după cum ne spune inima. Și poate că am fi mai fericiți, dacă am merge fiecare pe propriul drum. De ce nu o facem, nu știu. Frica? Lenea? Presiunea externă? Imaginea de sine proastă? Obișnuința? Pot fi toate, sau niciuna. Ce contează e că e păcat să ne batem joc de cei câțiva ani ce-i avem de trăit pe aici. Pentru că, bătându-ne joc de ei, ne autodistrugem. Nu ne facem rău doar când ne facem rău, ci și atunci (mai ales atunci!) când nu ne facem bine!

Peste 2 zile și 3 nopți voi plecă în cea mai provocatoare și promițătoare călătorie la care am îndrăznit să visez (e posibil să visez cam jos, știu), iar când mă uit în spate și în față înțeleg cât de mic sunt în această lume. Dar uitându-mă la piedicile de până acum, înțeleg că am învățat că, atunci când vrei ceva, găsești soluții. Iar uitându-mă în față, la necunoscutul plin de surprize ce mă așteaptă, înțeleg că lucrurile se realizează pe rând, câte unul odată. Sau, cum zice un proverb: “Orice călătorie de 1000 de pași începe cu primul pas”. Iar dacă eu am lumină pentru acel pas, dar nu îl fac, degeaba cer lumină pentru toți 1000! Ce fac, de fapt? Îmi găsesc scuze, pentru a nu porni la drum…

Și m-am tot întrebat, după acești pași, ce alți pași o să fac? Adică spre ce o să mă îndrept? Din multele astea drumuri pe care viața mi le așterne în cale, eu pe care să le (mai) încerc? Dar am înțeles că nu contează ce o să fie cândva, ci important e ce-i acum. Și, de multe ori, de asta suntem nefericiți: pentru că trăim în viitor, uitând de frumosul prezentului…

Că viața e frumoasă e cert, dar că știm să o trăim încă am dubii. Mai avem timp să învățăm, asta-i vestea bună. Sau, cel puțin în dreptul meu, eu așa sper…

 

P.S:

Plecat fiind, în următoarele 3 luni activitatea pe acest blog va fi minimă. Sper să mai postez, dar nu e loc de promisiuni.

Pentru cei care vreți să fiți la curent cu evoluția aventurii prin Europa și să citiți prin ce trecem (sau ce îmi mai trece mie prin cap), ne găsiți pe Europa în 80 de zile, unde vă așteptăm cu drag. Iar dacă vreți să nu ratați niciun update (text, poză sau video), urmăriți-ne și pe Facebook!

Ne auzim curând!