vointa

Cum tragem jar pe turta noastră sau De ce nu ieșim din situațiile neplăcute

Posted on

Most-of-the-problems-in-life

E aproape 11.00 PM și tocmai am avut unul din momentele “Evrika!”, iar concluziile acestuia trebuiesc notate cât lucrurile sunt proaspete. O să încerc să fiu scurt, să punctez ceea ce trebuie și să ridic semnele de întrebare de cuviință. Iar, dacă se poate să aduc și ceva răspunsuri, vor fi bonus.

De ce aleg oamenii situațiile neplăcute?

Despre ce e vorba? Care situații neplăcute? Ei bine, e simplu! Mă refer la lucrurile alea des întâlnite, gen job-uri pe care le urăști, școli care nu îți oferă niciun viitor, relații fără șanse de reușită, etc. Și unde e alegerea? În faptul că nu faci nimic ca să le schimbi! Pentru că da, să nu acționezi, tot o alegere implică.

Deci…de ce ne comportăm astfel? De ce ne distrugem viețile, pas cu pas, în activități care nu ne aduc fericirea? Concluzia mea: ca să avem scuze! Să avem motive să ne plângem, să avem pe cine da vina, să avem lucruri care să ne ocupe timpul, etc. Și da, poate că acest comportament nu e unul conștient, dar asta nu îl face inexistent, nu?

Pentru cei care nu cred, dau exemple. Și ce exemple ar fi mai bune, dacă nu cele personale? Iar pentru cei care zic că eu sunt o excepție, le spun să se mai gândească. Și, eventual, să privească mai atent în viețile lor. Ne deosebim foarte puțin între noi, ca oameni, atunci când vine vorba de comportament (și, uneori, gândire).

Iar acum exemplele…

Când eram la facultate îmi spuneam că nu am timp să fac lucrurile pe care mi le doresc. Sau că sunt prea obosit să mai citesc, să lucrez, să fac chestii constructive. Acum…nu mai sunt la facultate, dar sunt departe de a realiza ce îmi propuneam atunci că o să fac. Și, dacă atunci aveam o scuză (întemeiată, poate), acum nu o mai am.

Alt exemplu: anul trecut, pe vremea asta, așteptam cu nerăbdare primăvara (și acum o aștept…nici acum nu mai vine!). De ce? Ca să vină căldură, să se usuce pământul și să pot merge cu bicicleta și/sau la munte. Îmi făceam atâtea planuri, atâtea trasee, atâtea speranțe…Am dus lucrurile la capăt? Nici pe departe! A fost una din cele mai sărace veri în ale pedalatului! Acum, aștept iar primăvara, din aceleași raționamente. Sper ca istoria să nu se repete.

În loc de încheiere…

Ce am prefațat eu mai sus e doar o mică parte din problemă, lucrurile pot merge mai departe de atât. Știu că tiparul există și, deși nu am pretenția ca aceasta să fie cauza general valabilă, a avea scuze pentru nereușite în viață poate fi unul din motivele întemeiate ale lipsei noastre de acțiune. Ce am mai face, dacă am ieși din situațiile alea nasoale în care trăim? Cum ne-am mai justifica eșecurile, în fața noastră, în fața celorlalți? Pe ce am mai da vina? Ce ne-ar mai împiedica reușita? Și nu, nu pun la îndoială capacitatea noastră de a furniza alte scuze, în cazul în care am renunța la cele “clasice”; ne-ar fi însă, cu siguranță, mult mai greu.

În loc de încheiere…întreabă-te dacă am dreptate. Încearcă să realizezi ce te ține în loc și, dacă preferi nefericirea doar de dragul justificării, schimbă lucrurile. Cât mai poți. O să vină o zi în care îți va fi imposibil să conștientizezi asta. O să vină un timp când, chiar dacă realizezi, o să fie prea târziu să mai schimbi ceva.

De ce mai aștepți? Nu ai timp, bani, energie? Nu e momentul potrivit sau nu ai curaj? Nu știi care e drumul sau ți-e frică să te desprinzi de trecut? Dacă da, mai citește, te rog, încă o dată, de la capăt!

De ce deștepții sunt proști, iar proștii, deștepți

Posted on Updated on

4NC9PMKTUVI45_1P99TTO_PH_L_LS

A trecut ceva timp de când am citit un articol care arăta de ce proștii reușesc în viață, dar și de ce deștepții dau greș. Lista era lungă iar motivele variate, dar a fost unul care mi-a atras atenția și de care mi-am amintit astăzi. Citeam într-un articol de-al lui Florin Roșoga că oamenii fericiți învață să înlocuiască “aș vrea/ar fi bine” cu “fac”; și așa mi-am amintit de diferențele între proști și deștepți.

Așa cum spuneam, în articolul respectiv erau prezentate multe motive, dar eu vreau să mă leg de unul singur care, zic eu, este baza celorlalte. Despre ce e vorba? Ei bine, despre acțiune! Proștii sunt deștepți pentru că acționează, iar deștepții sunt proști pentru că (doar) gândesc! Da, știu, proștii o dau în bară des de tot. Dar, tocmai pentru că își permit să o dea în bară, reușesc! Ei nu stau prea mult pe gânduri, ei trec la fapte. Iar dacă se lovesc de obstacole, găsesc atunci, pe loc, metode de a le depăși.

Proștii ascultă. Iau aminte la sfaturi, înțeleg că nu le știu pe toate, acceptă ajutor. Știu că nu sunt buricul pământului și se comportă ca atare. Proștii știu că nu s-au născut învățați. Dar își permit să riște să învețe din mers. Ei nu se mulțumesc cu statutul de “couch expert”, ci preferă rușinea învățării.

Dar deștepții? Ei, cu deștepții e mai complicat puțin! Ei gândesc și gândesc și gândesc. Iar când termină, o iau de la capăt! Acțiune? Rezultate? Nu, nu încă! Trebuie ca mai întâi să aibă toate lucrurile gândite, abia apoi trec la treabă. Și când începe acțiunea? Cam niciodată sau, de multe ori, prea târziu!

Deștepții gândesc. S-au născut învățați. Sunt pe aici de când e lumea și pământul. Știu totul, li s-a spus lor! Deștepții nu iau aminte la sfaturi, nu le trebuie. Nu acceptă să învețe. Dar nu acceptă nici să dea greș. Deștepții devin experți de canapea. Iar cei mai deștepți dintre ei devin aprigi și pesimiști critici ai proștilor care se ridică și încearcă.

Și, uite așa, proștii reușesc, iar deștepții dau greș! De ce? Pentru că, de fapt, prost nu e cel care nu știe, ci cel care nu vrea să învețe! Iar deștept nu e cel care gândește, ci deștept e cel care acționează!

Viață nu înseamnă să vrei, să gândești, să vorbești, ci viață înseamnă să vrei să gândești ca să faci!

De ce disciplina bate entuziasmul

Posted on Updated on

“Being a professional is doing the things you love to do, on the days you don’t feel like doing them.”

Nu știu alții cum sunt, dar când vine vorba de a face ceea ce îmi place, nu mă întrece nimeni. Și activitățile care mă pasionează nu sunt deloc puține. Însă, oricât de mult mi-ar plăcea să fac un lucru, nu îl fac decât atunci când am chef de el. Și probabil că nu sunt singurul care face astfel.

“Entuziasmul e cel care te face să începi, disciplina e cea care te face să continui”. E ușor să începi o activitate. Mai greu e să termini. Dacă entuziasmul nu e continuat de disciplină, orice începi are mari șanse să nu fie terminat niciodată. De ce? Pentru că entuziasmul este o emoție, iar emoțiile nu durează. Disciplina este un act de voință, iar ceea ce vrem să devină realitate, o să și devină.

Ca să te bucuri cu adevărat de viață trebuie să te ocupi de activitățile care te împlinesc și îți umplu sufletul. Iar atunci când faci ceea ce îți place ai randamentul cel mai ridicat. Profesioniștii au găsit ce le place și fac asta în fiecare zi. Dar, oare, o fac în fiecare zi pentru că vor? Or avea și momente în care fac lucrurile pentru că “trebuie”? Cu siguranță! De fapt, tocmai de asta se numesc profesioniști! Ei sunt acei oameni care pot, de fiecare dată, să treacă peste comoditatea de moment și să privească la succesele ulterioare. Oare cum ar fi ca marii sportivi să se antreneze doar când au chef? Sau marii muzicieni să repete doar când nu mai pot de entuziasm? Probabil că nu ar mai fi chiar atât de mari…

În viața de zi cu zi, noi, muritorii de rând, facem lucrurile care contează doar atunci când vrem să le facem. Uneori le facem și pentru că suntem constrânși și pentru că nu avem de ales. Dar în situațiile de genul avem grijă să nu le facem și cu simț de răspundere. E păcat că nu conștientizăm cât de departe ne poate duce îndeplinirea unei activități în mod regulat. Să faci câte puțin în fiecare zi înseamnă ca la sfârșit să fii făcut foarte mult.

Nu știu dacă ne place sau nu, dar lucrurile care contează nu le poți face doar când ai chef să le faci! Întotdeauna vor exista și momente în care cheful lipsește, dar ele trebuiesc făcute. Să găsești puterea să le realizezi în astfel de situații e cheia către mai departe. Oricine obține randament din chef de treabă. Însă doar profesioniștii obțin randament în ciuda lipsei de chef.

De ce dăm satisfacția de mâine pe comoditatea de azi

Posted on Updated on

Dacă vrei să obții ceva de la viața pe care o trăiești trebuie să te lupți. Zilele devin câmpuri de bătălie, iar clipele devin momente decisive. Pentru că nimic din ceea ce contează pe lumea asta nu se obține gratis. Deși ne-am dori ca totul să fie pe degeaba. Și e mai bine că ne costă, pentru că doar costul conferă valoare și apreciere.

Și doar după ce depui un efort poți să te bucuri cu adevărat de rezultate. Să primești ceva te poate face recunoscător, dar să obții ceva te face încrezător! Știi că prin muncă și zbatere ai reușit să treci la un alt nivel. Și prin această trecere ai atins și rezultatele dorite. Iar rezultatele vin, întotdeauna, la pachet cu satisfacția. Sentimentele care te încearcă când eforturile tale și-au atins ținta sunt unice și de neprețuit. Îți dau o stare de bine și te fac să vrei să încerci mai mult.

Dar e ceva în natura noastră umana care ne face să dăm satisfacția reușitelor de mai târziu pe comoditatea confortului de astăzi. Zig Ziglar spunea că “marea noastră problemă este că dăm ceea ce ne dorim cel mai mult pe ceea ce ne dorim acum”. Dar de ce oare ne comportăm astfel? Ce ne determină să renunțăm, uneori chiar înainte de a începe?

Cred că sunt două mari probleme care ne fac să pierdem în viață: 1) nu ne dorim suficient de tare și 2) pierdem destinația din vedere. Sa detaliez.

1. Nu ne dorim suficient de tare

De multe ori avem impresia că dăm tot ce putem. Că ne luptăm cu tot ce avem mai bun. Că ne dăm ultima suflare în încercarea de a reuși. Dar adevărul e că lucrurile nu stau așa. Doar ni se pare că mergem până la capătul puterilor. De fiecare dată când alegem orice activitate în detrimentul realizării pașilor care au potențialul de a ne duce unde ne dorim…înseamnă că nu ne dorim suficient de tare. Ce am face dacă ne-am dori? Nu ne-am lăsa. Am lupta și ne-am depăși limitele. Nu am aștepta ca împrejurările să ne schimbe direcția. Nu am sta la mila vântului, așteptând unul prielnic; am pune mâna pe vâsle și ne-am duce acolo unde trebuie să ajungem.

Data viitoare când vei alege să vezi un film, să stai la televizor sau pe Facebook, să ieși în oraș sau să dormi mai mult, amintește-ți că asta înseamnă că nu îți dorești suficient de mult. Și că, dacă ai impresia că îți dorești cu toată ființa ta, te înșeli amarnic! Când știi unde vrei să ajungi și știi și drumul care te duce acolo, care e singura piedică care îți poate sta în cale? Da, TU ești piedica, ai dreptate!

2. Pierdem destinația din vedere

E posibil ca uneori, în ciuda dorinței arzătoare de a realiza anumite lucruri, să pierdem lupta. De ce? Pentru că pierdem din vedere destinația. Cum să ajungi unde nu știi că vrei să ajungi? Să pierzi din vedere ținta înseamnă că șansele de a o atinge rămân la bunul plac al norocului. Se merită să îți lași viața în mâna hazardului? Nu știu, mie nu mi se pare prea avantajos.

Întrebarea care se ridică, în mod logic, este: ce determină pierderea destinației din vedere? Iar răspunsurile pot fi multe și diverse. Dar cred că obstacolele sunt cele care se interpun între noi și destinație și fac din călătorie o provocare continuă. Îmi place un gând despre obstacole, călătorii și destinații: “obstacolele sunt aspectele pe care le vedem când pierdem din vedere destinația”. Și, uite așa, se creează un cerc vicios: destinația nu o mai vedem din cauza obstacolelor, iar obstacolele apar din cauză că ne luăm ochii de la destinație. Încurcat și provocator, nu?

Îmi plac sporturile de când mă știu. Și, deși am unele pe care le îndrăgesc, mi se par fantastice lecțiile pe care orice sport le oferă. Perseverență, disciplină, voință de fier, spirit luptător, muncă multă, dorință, viziune, echipă, etc sunt doar câteva din aspectele pe care le înveți prin practicarea unui sport.

Când mă antrenam pentru primul meu maraton mă luptam, uneori, cu comoditatea și lipsa chefului de a mă antrena. Dădeam satisfacția cursei pe confortul lenevirii în casă. Și, ca să mă repun pe treabă, trebuia să îmi reamintesc de ce m-am apucat, care e ținta finală și cât de mult îmi doresc să ajung acolo. A funcționat de fiecare dată. Se pare că așa suntem, uităm repede și avem nevoie să ne reamintim des din ce cauză trebuie să muncim atât de mult!

Mai jos găsești un filmuleț care m-a ajutat de multe ori să îmi mișc fundul la antrenamente. Dar nu-l limita la sport, merge pentru orice aspect al vieții!

Disciplină

Posted on Updated on

1276362134_1373078807

E destul de târziu dar nu vreau să merg la somn fără să-mi scriu postarea. Îmi dau seama pe zi ce trece că nu e deloc ușor ceea ce mi-am propus…probabil de asta se numește “provocare”. Dar sper să fiu suficient de disciplinat pentru a duce lucrurile la sfârșitul dorit.

“A fi profesionist înseamnă a face ceea ce îți place în zilele în care nu ai dispoziția necesară”, spunea cineva. Îmi amintesc de un episod pe care îl povestea Zig Ziglar, în una din cărțile sale, legat de disciplină și de cât de greu poate deveni uneori să aduci la îndeplinire unele sarcini. Spune că într-o zi a avut foarte mult de lucru și l-a prins ora 3 dimineața încă treaz. Planul îi spunea că trebuie să fie la 5 în picioare pentru a alerga, dar nu se simțea deloc în stare și nici chef nu avea. Înainte de a adormi a dus o luptă în care a fost în ambele tabere: să se trezească sau nu după doar 2 ore de somn? Și, deși știa că dacă va face astfel ziua va fi compromisă, a ales să nu sară peste alergarea de dimineață. De ce? Pentru că lucrurile bune nu se obțin decât prin muncă și sacrificii și pentru că a fi consecvent valorează mai mult decât confortul personal.

Cam așa am pățit eu azi…și m-am luptat să nu sar peste partea de provocare; cum să spun la sfârșit că au fost 30 de zile dacă nu au fost 30???Nu mergea, așa că mai bine sunt mâine puțin mai amețit decât de obicei, dar cu lucrurile în ordine. Puțină disciplină nu cred că strică, în cazul de față.

În încheiere vreau să vă las un exercițiu foarte fain care sigur vă va ajuta. L-am învățat la una din prezentările lui Lorand și constă în doi pași simpli:

  1. Notează-ți pe hârtie 5 lucruri care, dacă le-ai face în fiecare zi, te-ar aduce mai aproape de visul/obiectivul tău.
  2. Ia cele 5 lucruri și fă-le în fiecare zi. Dar în fiecare zi, fără vacanțe și concedii medicale!

Se va pune problema DACĂ îți vei atinge visul/obiectivul? Nu, continuă Lorand, singura întrebare va fi: CÂND vei atinge ceea ce ți-ai propus!

Mult spor!

START! Și restul nu contează!

Posted on Updated on

Start!Amân de zile bune să mă apuc de articolul ăsta, iar în seara asta de mai bine de o oră. De 10 minute tot încerc introducerea. Fără rezultat însă. Eram pe punctul de a renunța, când am avut un moment “Aha!!!”: cum de nu sunt în stare să încep exact articolul despre trecerea la acțiune? Și singurul răspuns a fost să încep să scriu. Și cel mai bun, de altfel. Și uite așa, se pare că mi-am găsit și introducerea! 🙂

Ni se întâmplă la fiecare pas să ne lovim de situații pe care nu avem curajul să le trecem. Și nu fiindcă nu avem resursele sau puterea necesară, ci pentru că nu începem. Și asta se întâmplă la fiecare nivel al vieții, indiferent ce vârstă am avea! O carte pe care am dori să o citim. O călătorie pe care am vrea să o facem. O școală pe care am vrea să o terminăm. O relație care ne-ar încânta. Și poți pune pe listă orice ți-ar plăcea să realizezi, dar nu realizezi.

Nu aștepta momentul potrivit…te întrec alții care nu-l așteaptă!

Unul dintre principalele argumente aduse împotriva “Start”-ului este acela că nu este momentul potrivit să începi. Ei, dar nu pe bune, de unde știi tu când e momentul potrivit? Ai mai făcut asta? În aceleași circumstanțe? Cu aceleași persoane? Murphy spunea că “dacă aștepți momentul potrivit, te întreg alții care nu-l așteaptă.” Destul de corect, nu? Imaginează-ți o situație: mergi pe stradă, te întorci de la job sau de la școală. Nu mai ai mult până acasă, ești destul de obosit, și ești înecat în gânduri. Când ridici privirea din pământ, vezi zburând la câțiva metri în fața ta o bancnotă de 100 Euro, să zicem. Ce faci? Începi să-ți spui că nu poți să alergi după ea? Că acum ești în costum și pantofi? Că mai bine aștepți să stea vântul sau o lași să vină mai aproape? Nu prea cred! Ci, pur și simplu, te năpustești asupra ei, găsești tu ce să faci cu 100 Euro, nu? Ei bine, și acum gândește-te cât de absurd ar fi fost să te iei după una din scuzele idioate de mai sus. Vezi cât de absurzi suntem în viața de zi cu zi? Continuăm să ne spunem că ceva nu e în regulă și parcă așteptăm să se alinieze toate astrele din galaxie înainte de a face un pas! Îmi amintesc de un proverb care spunea cam așa:”Cel mai bun moment de a planta un copac a fost acum 50 de ani. Următorul moment potrivit este ACUM”. De băgat la cap, zic eu!

Lecții, nu greșeli!

Adevărul e că e mult mai ușor să vorbești și să nu faci nimic. Pentru vorbe nu prea poți fi tras la răspundere, faptele contează. Ele sunt cele care fac diferența și care se văd. Dar e comod să stai cu prietenii la un suc și să vă plângeți de milă unii altora. Doar așa se face, nu? Toată lumea se plânge! Că șefu-i rău, că salariul e mic, că politicienii sunt corupți, că biserica nu mai e ce a fost. Că e greu să-ți deschizi o afacere, că e mult de învățat la școală, că viața e grea tare. (În comparație cu ce, oare?). Că nu cade para (mălăiață…în gura lui Nătăfleață)…singură,altfel spus. În plus, ești la adăpost: nici nu ești tu de vină pentru că nu încerci, nici nu poți fi învinuit dacă ai dat greș. Prea adesea uităm că “Nu biruința este obligatorie, obligatorie e lupta!”(Nicolae Steinhardt), că “Fericirea vine din alegeri corecte, alegerile corecte vin din experiență, iar experiența din alegeri greșite!”(Robin Sharma) și că nu există greșeli, doar lecții!

Lumea are nevoie de oameni de acțiune; de oameni care îndrăznesc să facă pasul înainte deși nu întrezăresc finalul. De oameni care se lasă să cadă într-un gol de credință, oarbă poate. Pentru că de vorbit, vorbește toată lumea. De învățat, învață aproape toată lumea. De gândit, gândesc destui. Dar doar cei care trec la acțiune fac diferența. Și doar ei produc schimbarea.

Se spune că “Orice călătorie începe cu un pas”, dar ne blocăm în fața drumului doar pentru că nu-i vedem capătul. “Dacă ai lumină pentru un pas și tu nu l-ai facut, nu ai niciun drept să te plângi că nu îți este luminat tot drumul!”, spunea,pe bună dreptate, cineva cu scaun la cap. Dar și lipsa luminii este bună de scuză, uneori. De parcă nu vom găsi mereu scuze dacă nu vrem să facem ceva, uitând că, dacă am vrea, am găsi o soluție.

Dar probabil că, până la urmă, la asta se rezumă totul: la o alegere între a căuta scuze sau soluții.

(Ce) A fost “Provocarea de 30 de zile” (?)

Posted on

Gata! Cele 30 de zile ale provocării au luat sfârșit! Pot, după mult timp, să răsuflu ușurat! Dar nu o fac. După 30 de zile în care am citit minim 50 pagini/zi nu pot decât să vreau mai mult. Mai mult citit, dar și mai multe provocări.

Am învățat o grămadă de chestii luna asta de provocare; am învățat ce mult contează disciplina, dar și cât de important e să ai o țintă bine definită. Am mai învățat și că fără prieteni care să te motiveze și care să te ridice când nu mai ai putere lucrurile ar fi mult mai grele. Am înțeles că e ușor să renunți, dar că întotdeauna e mai satisfăcător să continui.

Una peste alta, ce am realizat eu în astea 30 de zile?

  • Am citit, fără nicio excepție, minim 50 pagini în fiecare zi.
  • Am citit 8 cărți, alte două le am începute.
  • Am citit peste 2000 de pagini.
  • Am petrecut aproximativ 3 zile cu cartea în mână, dacă ar fi să însumez.
  • Mi-am luat aproximativ o oră pe zi și am dedicat-o lecturii.
  • Am învățat să nu renunț, să vreau mai mult și să lupt.
  • Mi-am reaprins pofta de nou, de cunoștință și, de ce nu, pofta de viață.
  • Am pus, sper eu, bazele unui obicei pe care să-l continui multă vreme de acum înainte.

Cum rămâne cu viitorul?

Viitorul sună bine, zicea o reclamă mai veche pe care aleg să o plagiez în aceste momente. Vreau ca ultimele 30 zile să fie doar începutul, deloc spectaculos, al unui nou mod de viață. Am o mulțime de lucruri noi pe care vreau să le încerc…Și activități de care mă tot apuc, dar nu le termin. Și chestii pe care mi-e frică să le încerc, dar le vreau tare! Când mă gândesc că anual pot încerca 12 chestii noi și proaspete, mă ia valul entuziasmului și mă duce departe, departe! E destul neplăcut că mă mai întâlnesc și cu stânci de lene sau delăsare și se mai duce din veselie.

Cam asta îmi propun de acum înainte, să încerc lună de lună provocare după provocare! Mi-a cam ajuns viața și-așa trăită între tipare! Mi-am pregătit o listă serioasă cu “Provocări de 30 de zile”, dar încă nu reușesc să aleg nimic pentr luna care vine. Anyway, e fantastică chestia asta, îți permite să faci o mulțime de lucruri, cu un timp minim, o să am timp pentru toate.

De ce trăim viețile astea plictisitoare și monotone?

Pentru că așa suntem și noi! Nu avem curajul să încercăm lucruri noi, iar dacă începem, nu avem disciplina să le terminăm. Fugim de tot ce înseamnă necunoscut și nu vrem să scăpăm nimic din iluzia deținerii controlului. Sau alergăm după toate și rămânem cu nimic. Ne complacem în vieți complicate, uitând că plăcerea de a trăi se găsește în lucrurile simple.

Am mai învățat că e important să iei lucrurile pe rând, unul câte unul. Și astfel acoperi multe.

 

P.S: Dacă ai citit tot articolul ăsta fără să știi despre ce vorba, te invit să citești si postarea “Provocare de 30 de zile” . Și te invit să încerci și tu experiență asta, merită din plin!