varf

Între așteptare și alergare

Posted on

Running S-a întâmplat ca în ultimele săptămâni să mă confrunt cu o situație oarecum nouă pentru mine: să fiu nevoit să scriu pe comandă, ca să zic așa. Am fost obișnuit să scriu ce îmi trece prin cap, când îmi trece, cum îmi trece. Îmi place libertatea, iar limitările mi se par incomode. Dar viața se trăiește între limitări, nu între libertăți. Bineînțeles, atunci când scrii (creezi, ca să sune mai pompos), ai o mare libertate de mișcare; însă anumite limite tot trebuiesc respectate.

Pe baza acestor îngrădiri am dus un război serios cu amânarea. Deși nu îmi place să las task-urile pe ultimele clipe, în situația de față am împins totul cât mai departe posibil. Însă timpul m-a prins din urmă, așa cum face dintotdeauna. Cum, necum, am scos-o la capăt, deși lucrurile puteau sta mult mai bine.

Am învățat însă o lecție importantă în această conjunctură și anume că nu trebuie să aștepți ca lucrurile să se întâmple, ci trebuie să pui osul la treabă. Am ales să dau vina pe lipsa de inspirație pentru a amâna momentul de întâlnire cu efortul. Iar lipsa de inspirație nu era doar o scuză, ci un motiv rezonabil. Însă, când în sârșit am luat situația în propriile mâini, lucrurile au început să iasă. Inspirația nu s-a lăsat ușor, au fost multe idei și fraze aruncate la gunoi, (chiar formele finale nu erau prea strălucitoare), multă frustrare de manevrat, dar efortul a fost răsplătit.

E interesant că în viață cu cât aștepți mai mult, cu atât primești mai puțin. Lucruri bune pot să ți se întâmple și la întâmplare, dar adevăratele succese apar prin muncă susținută. Nu trebuie să aștepți să vină succesul la tine, ci trebuie să te duci tu să pui mâna pe el! Scuze, întemeiate chiar, de a nu face nimic, vor exista întotdeauna. Niciodată însă nu va exista un motiv bun. Adevărul, trist poate, este că nimeni nu se gândește să-ți bage ție în sac; majoritatea suntem preocupați mai mult de proprii saci. Și, astfel stând lucrurile, dacă nu-ți umpli tu sacul, cine să o facă?

În viață trebuie să te apuci de treabă ca să reușești. Nu o să te bucuri niciodată de soare dacă nu ieși din casă (sau dacă nu deschizi fereastra). Am învățat că nu inspirația e datoare să vină la mine, ci eu am obligația să mă duc la ea! Nu vine muntele la Mohamed, ci Mohamed trebuie să meargă la munte! Pentru că, în definitiv, noi suntem cei care vrem să ajungem în vârf. Dacă însă vârful nu se lasă atins, există “consolarea” cum că nu destinația contează, ci călătoria. De fapt, nici călătoria, nici rezultatele nu contează, ci lecțiile pe care ți le însușești pe parcurs. Dacă ți le însușești!

Advertisements

Aceeasi unitate

Posted on

Nu-i asa ca ne place sa fim ingaduitori? Sa intelegem si sa lasam de la noi? Asta cand e vorba de noi, normal. Suntem subiectivi tare! Iar cand vine vorba de ceilalti, suntem atat de obiectivi! Imi place tare cum surprinde Zig Ziglar aceasta problema a noastra, a tuturor, in cartea sa, Dincolo de varf: 

“Cand celalalt isi iese din pepeni, e urat. Cand o facem noi, este indignare normala. Cand el este hotarat sa faca ceva, este incapatanat. Cand tu esti hotarat, esti doar ferm. Cand lui nu-i plac prietenii tai, are prejudecati. Cand nu-ti plac prietenii lui, judeci mai bine natura umana. Cand el incearca sa te faca sa te simti in largul tau, spui ca te linguseste. Cand o faci tu, zici ca este o dovada de tact. Cand dureaza mult sa faca un lucru, e mocait. Cand tie iti trebuie o vesnicie, e pentru ca asa ai hotarat.Cand el vede defectele, este carcotas. Cand le vezi tu, esti obiectiv. Cand el face scandal, este rau intentionat si insensibil. Cand tu il faci, esti sincer si te gandesti la binele lui. “

 Adevarat, nu? Eu cred ca e timpul sa incepem sa fim mai obiectivi si ca ar trebui sa folosim aceeasi unitate de masura si pentru noi, dar si pentru ceilalti. Sau, asa cum spunea Dumnezeu, prin intermediul Bibliei: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.” (Matei 22:39). Tie nu ti-ai face rau. Pe tine nu te-ai uri. Tie iti gasesti foarte usor scuze sau circumstante atenuante. Pe tine te intelegi tot timpul. Pe tine te iubesti, orice ai face. Deci, de azi, FOLOSESTE ACEEASI UNITATE DE MASURA!

Ma uit la ceas…

Posted on Updated on

Ma uit la ceas…e cam tarziu…Sa ma mai apuc totusi de scris? Nu imi raspund, dar ma apuc…Ma uit din nou, la calendar insa…E aproape 31 ianuarie. S-a dus prima luna a anului 2010. Muzica se aude undeva in surdina, iar melodia gandurilor se intoarce undeva la inceputul anului…Era sfarsitul unui an, era nostalgia noului inceput, era…Fiecare isi trecea anul ce se incheia pe sub lupa realizarilor…apoi isi ridica privirea si isi alegea muntele pe care sa isi infiga steagul. Si eu faceam la fel. Mi-amintesc cum mi-am intors privirea spre 2009…am ramas dezamagit!N-am realizat ce mi-am propus…n-am fost mai bun, mai perseverent, mai hotarat, mai ambitios…Si atunci mi-am pus, cu mai multa hotarare ca anul trecut parca, tintele pe o hartie…pe inima…pe suflet…Ma uit din nou la ceas…limbile au inaintat…Ma uit din nou in calendar…Si ma mai uit la ceva…la lista mea…S-a scurs o luna si privesc uimit ca ma aflu in acelasi loc; nu am plecat spre muntii pe care vroiam sa-i cuceresc, nu am facut niciun pas, nici macar un pas…Nu as putea sa spun de ce, cu toate ca motivele le stiu…Sunt obosit deja…si timpul e tarziu…Dar nu ma opresc pana nu imi revad lista, de pe hartie, din inima si suflet…Ma rog din nou…imi ridic privirea si pornesc…Da, chiar in aceasta clipa, cand timpul s-a oprit, pornesc, cu teama poate, spre primul munte, spre primul varf…Stiu ca nu va fi usor, dar stiu ca nu va fi nici greu…O sa mai treaca o luna…O, sunt curios deja!