tristete

5 avantaje ale perioadelor dificile

Posted on Updated on

tumblr_maky7ut4ks1rdjsp4o1_500

Cu toții fugim de dificultăți, de probleme, de tristețe. Sau măcar încercăm să fugim, că de prins tot suntem prinși, până la urmă. La fiecare pas facem tot ce ne stă în putere să evităm momentele mai puțin plăcute, ca să rămânem în zona obișnuită de confort. Starea sufletească care ne cuprinde atunci când suntem pe vale e una pe care nu ne-o dorim și din care încercăm să ieșim cât mai repede. Dar, oare, nu există și avantaje pe care acestea vremuri mohorâte să ni le ofere? Nu avem lecții de învățat chiar de acolo de jos, din noroi? Iar alergarea asta nebună după a fi pe culme e chiar atât de sănătoasă? Iată 5 avantaje ale perioadelor dificile care or să te ajute să nu mai pară totul chiar atât de negru, atunci când treci prin ele:

  1. Ai timp de introspecție. Lumea e atât de grăbită și totul se schimbă așa de repede că nu mai avem deloc timp de noi. Când treci prin probleme însă, lucrurile parcă se mai liniștesc. Zgomotul dispare, rămânând doar pe fundal, iar toată energia minții se canalizează spre un singur subiect. Realitatea e că majoritatea problemelor trec de la sine, tot ce avem de făcut fiind să așteptăm, iar timpul acesta e extrem de potrivit pentru a pune ordine în gânduri. Să îți analizezi viața și acțiunile e ceva ce trebuie făcut din când în când, iar dificultățile creează un context favorabil pentru aceasta.
  2. Vezi cine-ți sunt prietenii. Prieteni nu sunt cei care zic că sunt, ci prieteni sunt cei care arată. Ce arată? Compasiune, ajutor, înțelegere etc. Nu persoanele care îți merg alături pe vreme bună sunt prieteni, ci cei care rămân chiar și după începerea furtunii! Doar în momentele dificile, când ai cu adevărat nevoie de o mână întinsă, o să vezi cine îți e, de fapt, aproape. Lumea e plină de oameni care stau în preajmă doar când au ceva jar de tras pe turta lor, dar cei cu spirit de sacrificiu sunt mult mai puțini. Iar când te lovești de probleme vezi oamenii fără ochelari. Și, uneori, chiar și fără măști.
  3. Apreciezi mai mult ceea ce ai. Multe din aspectele vieții le considerăm un dat, un merit. Ne e foarte greu să înțelegem că ne lovim de privilegii la fiecare pas și că ar trebui să fim mulțumitori pentru ele. Nu realizăm că a fi în viață, a avea unde locui și ce mânca, a fi sănătoși și a avea o familie, sau a putea intra pe net sau vorbi cu prietenii la telefon sunt lucruri de care nu toată lumea se bucură. Când o perioadă mai dificilă își face loc în monotonia cotidianului, începi să privești tot ce te înconjoară mult mai atent. Când pierzi ceva (sau pe cineva) observi câte alte motive de bucurie ți-au rămas. Când o dai în bară conștientizezi momentele în care puteai să dai greș și nu ai făcut-o. Și da, poate că la momentul de maximă intensitate nu ai ochi să vezi toate acestea, dar ulterior se face lumină. Și înțelegi că răul putea să fie mult mai rău, iar viața să fie și mai dură.
  4. Fericirea ar fi mult mai pală dacă n-ar fi tristețea. Dacă fericire e tot ce cunoști, nu te poți bucura de ea. Dacă tot timpul ai fost sus, nu ai cum să fii conștient de asta. Dacă mereu ți-a mers bine, nu ai cum să fii recunoscător pentru această stare. Doar cine a cunoscut căderea se poate bucura de ridicare. Cine a zăcut în tristețe poate aprecia fericirea la adevărata ei valoare. Și doar cine a cunoscut lacrimile eșecului, se poate simți împlinit de cele ale succesului. Dacă trăiești plan la exterior, trăiești plan și în interior. Iar frumosul vieții nu vine din liniile drepte, ci din cele șerpuite, urcânde și coborânde. Iar adevărul e că dacă nu ar exista moartea, nu ne-am putea bucura (la adevărata ei valoare, cel puțin), de viață.
  5. Îți testezi limitele. Nu o să afli niciodată din fața televizorului cât de bun sportiv ești, de exemplu. Iar limitele nu o să ți le descoperi în zona de confort fiind, ci luptându-te cu dificultățile pe care viața ți le aduce în cale. Când vin problemele peste tine, abia atunci începi să observi cât de mult poți să duci. Și adevărul e că suntem mai puternici decât credem sau știm că suntem. Iar dificultățile ne pot arăta adevăratul nostru nivel. Totul e să nu ne dăm la o parte din fața luptei.

Se spune că în viață nu contează prin ceea ce treci, ci cum treci. Lucrurile nu stau chiar așa, dacă e să fim sinceri, dar că atitudinea pe care o adoptăm poate da un alt curs evenimentelor, e clar. Viața nu ne aduce numai bucurii, iar zilele săptămânii nu-s toate cu soare…dar important e să nu uităm că el e acolo, sub nori. Și nu, nu spun că trebuie să intrăm în situații mai puțin plăcute doar pentru a ne bucura de anumite avantaje, ci propun să ne învățăm lecțiile atunci când trecem prin astfel de momente. Eu am menționat 5, dar ele sigur sunt mai multe și diferă de la persoană la persoană și de la caz la caz. Important e ca fiecare să le observe și să le asimileze în propria viață.

Când vine vorba de probleme, toți intrăm în ele în același fel. Dar la ieșit, acolo-i diferența…

Advertisements

Nu-i Primăvară

Posted on

SONY DSC

Nu-i primăvară afară, nici în suflet sau gând,
Iar lacrimi, șiroaie, obrajii-i brăzdează, curgând…
Sunt visuri mărețe, ascunse departe, sub nori
Le bate furtuna și vântul și frigul, prin ploi.

Nu mai e soare. Sau, dacă e, pe-al meu cer nu se vede!
Căci viața-i așa, pentru cel ce nu crede…
Un rost nu îți faci din cuvinte, deși poate-i dorință,
Căci rostul se prinde prin luptă și multă – dar multă! – voință.

De-ai fi tu cu mine, ar fi primăvară din nou.
Iluzia? Ar fi viață, nu doar efect de halou!
Ar fi soare iară…și flori… Și-am fi iarăși doar doi!
N-ar fi primăvară afară, ar fi primăvară în noi…

Idei de la Lorand. Idei de la mine.

Posted on Updated on

Stăteam în sala deloc urâtă numai urechi și sorbeam cu mare entuziasm fiecare cuvânt pe care speaker-ul îl spunea; era unul din cei mai tari, poate cel mai tare: Lorand Soares Szasz. Iar prin pauzele de mesaj mă tot gândeam la multitudinea aia de directori și directorași, cum de or fi reușit să ajungă până acolo? Acolo, în afaceri mă refer, nu la hotelul unde se ținea conferința.

Am aflat o mulțime de lucruri interesante la conferința lui Lorand și, că tot veni vorba, mi se pare o chestie extraordinara ce face el, să ofere conferințe gratis. Da, știu, e o strategie de marketing profitabilă, dar asta nu schimbă beneficiul pe care îl aduce oamenilor.

Însă există o mare problemă atunci când vine vorba de conferințe, coaching, training-uri…când ești acolo ti se pare că ești erou: poți să fii ce vrei tu să fii, poți să faci ce ai tu chef să faci, poți să mergi oriunde îți dă prin cap să mergi, etc. Eh, adevărul e că nu prea e așa! Pleci și te întorci exact unde erai înainte de eveniment. Asta în cazul în care nu ești mai slab de inimă și te cuprinde deprimarea. Speaker-ul se spală pe mâini, îți spune că nu poate trece la treabă pentru tine. Și o spune pe bună dreptate. El a făcut deja în dreptul lui destule, nu?

Teoria ca teoria…dar ce am făcut eu de atunci, în ultimele 24 de ore? Nimic altceva decât ce fac de obicei. Și nu, nu se pune problema că fac tot ce am învățat de la Lorand, în niciun caz!  Dar, pur și simplu, nu am disciplina să mă apuc de treabă.

Cam așa face toată lumea, din păcate. Cei care nu fac astfel se știe, ajung departe. Așa cum spunea Lorand aseară: “Nu se pune problema DACĂ vor ajunge unde și-au propus, ci doar CÂND vor ajunge”! Cam aici se rupe firul: la disciplina de a acționa constant pentru visul tău. Unul din exercițiile propuse de Lorand a fost următorul: fiecare să își stabilească 5 activități care îl conduc la succes și să le facă zilnic! Da, zilnic! Și de Crăciun, și de Paște, și în concediu, și când plouă, și când ninge. Pentru că doar asta e determinare! Asta e voință și disciplină, nu consolările ieftine cu care ne liniștim conștința când nu avem chef de treabă!

Adevărul e că “dacă mergi pe drumul pe care merge toată lume, ajungi acolo unde ajunge toată lumea”. Fair enough, nu? Dacă faci ce fac toți cum poți să ai pretenția să obții rezultate diferite? Nu știu, parcă suntem bătuți în cap rău de tot, pentru că asta facem zi de zi!

De ceva timp am început să lucrez într-un domeniu interesant și cu mare potențial, dar care necesită foarte, foarte multă muncă și învățare continuă. Am dat și peste un model demn de urmat, un tânăr compatriot care a reușit să câștige peste 50.000$ în vreo 3 ani din munca asta, plecând de la zero (barat!). După ce i-am citit povestea pe Internet, i-am dat un mail curios fiind cum a reușit. Răspunsul? “Am învățat cât de mult am putut și am lucrat ca un nebun!” Rezultatele? S-au văzut din plin.

Și mă uit la mine. Am pretenția să câștig mai mult decât el – mult mai mult – și să ajung mult mai departe decât a ajuns el. Dar muncesc mult mai mult decât a făcut-o el? Învăț cu aceeși dorință și disciplină? Nici pe departe! Pe mine mă macină problemele existențiale, lipsa de chef, ieșitul prin oraș, etc. Rezultatele? Eu zic că se văd din plin…

Napoleon Hill, cred, spunea:”Problema cu visele care merită urmate e că ele nu se găsesc la depărtare de sute de metri, ci de kilometri”. Ce face diferența între cei care le ating și cei care nu? Unii muncesc – cum trebuie, cât trebui, când trebuie -, alții nu muncesc. Data viitoare când lucrurile nu au ieșit așa cum ți-ai dorit, întreabă-te dacă ai muncit atât cât trebuia să o faci!

Poate ca asa trebuie sa fie…(Lost&Alone V)

Posted on Updated on

Incerca din rasputeri sa se concentreze pe ceea ce avea de facut, dar nu ii iesea deloc. Parca jurnalul prafuit aruncat intr-unul din colturile camerei tipa la el sa-i acorde si lui atentie. Nu il mai deschisese de mult, iar de scris nici nu mai incapea vorba. Isi promisese odata ca o sa realizeze lucruri mari in viata, iar acela de a deveni un cunoscut scriitor era unul dintre ele. Nu statea deloc bine la acest capitol si nu ar fi fost o asa problema daca ar fi fost singurul in care asteptarile lui nu aveau nicio sansa de conturare.

Renunta sa mai lupte si se indrepta sovaind spre mica agenda care parca isi domolise glasul si astepta nerabdatoare sa fie luata in brate. Parca stia ca daca va fi rasfoita va reusi sa aduca, chiar daca putin si pentru putin, soarele in sufletul posesorului. O deschise cu teama si incepu sa-si arunce ochii asa, aiurea, pe acolo. Insa cu fiecare rand pe care il citea, cu fiecare cuvant pe care-l pronunta si cu fiecare silaba pe care o vedea amintirile i se invalmaseau mai tare si mai tare. Se vedea din nou asa cum se vedea atunci, de neinvis, iar lumea – toata a lui. Lucrurile nu mai stateau de mult asa, insa. De putine zile incepuse noul an si privise in urma, la ce a fost, iar realitatea, oricat de blanda a incercat sa fie, tot l-a lovit cu putere. Nu reusise mare lucru in trecutul nu de mult scurs. Iar acesta parea sa se asemene foarte mult cu viitorul inca nesosit. Fara pesimism sau exagerare, desi multi aceste aspecte i le invocau, nu ii iesise mai nimic, de cand se stia. Iar in ultima perioada…nici nu voia sa se gandeasca. Nu stia unde se duce, de ce se duce si nici cum sa se duca. Nu stia ce vrea, nu stia ce nu vrea, si nici cum sa afle. Si, acolo unde spera ca vrea si trebuie sa ajunga, nu avea putere sa ajunga. Adica, puterea avea, dar nu avea pricepere. Dar nu conta…

Poate ca viata asa trebuia sa fie…un drum de cautari presarat cu gropi de descoperire. Un lant de tristete cu cate un nod de fericire. Un izvor de lacrimi cu cate o piatra de zambet. Poate ca el era nebunul in toata povestea, el nu vedea lucrurile asa cum sunt, el visa sa fie altfel. Dar de ce sa se arunce cu rosii in el, doar pentru ca inca avea curajul sa viseze? Nu era drept. Insa rosiile sau bolovanii nu-l deranjau asa de tare cum il deranja ca isi pierdea, incet, incet, curajul de a visa. Curajul de a se ridica sa lupte. Curajul de a privi viata in fata si de a-i spune ca ea era cea care trebuia traita si nu invers. Asta il durea. Il durea mult mai tare.

Nu trecusera mai mult de cateva clipe de cand deschisese jurnalul, dar toate aceste ganduri amestecate cu multe altele avusesera timp suficient sa-i dea dureri de cap. Inchise brusc agenda si o arunca in celalalt colt al camerei, iar el pleca enervat sa priveasca un film. Macar praful de pe jurnal fusese scuturat.

Nu exista!!!

Posted on

“Nu exista nici fericire, nici nenorocire in lume; exista doar compararea unei stari cu cealalta si atata tot. Doar cel care a simtit nefericirea cea mai cumplita e in stare sa simta cea mai mare fericire. Ca sa-ti dai seama cat de bine este sa traiesti, trebuie sa fi dorit sa mori.”

-Alexandre Dumas, Contele  de Monte-Cristo

“Viata noastra este…”

Posted on Updated on

Un citat care mi-a placut tare din ultima carte pe care am citit-o:

“Viata noastra este o perioada scurta de asteptare, un timp in care tristetea si bucuria se impletesc in fiecare moment. Exista un fel de tristete care umbreste toate momentele din viata noastra. Se pare ca nu exista ceea ce am putea numi bucurie pura, ci in fiecare moment fericit din viata noastra simtim si o scanteie de tristete. In fiecare satisfactie exista o constientizare a limitarilor. In fiecare succes exista o teama de invidie. In spatele fiecarui zambet exista o lacrima. In fiecare imbaratisare exista singuratate. In fiecare prietenie, distanta. In fiecare forma de lumina exista constientizarea prezentei intunericului inconjurator…Dar aceasta experienta intima in care fiecare particica de viata este atinsa de o particica de moarte ne poate directiona dincolo de limitele existentei noastre. Poate face aceasta fortandu-ne sa privim inainte, in asteptarea zilei in care inimile ni se vor umple cu o bucurie perfecta, pe care nimeni nu ne-o va lua.”

– Henry Nouwen 

Lost & alone (First part)

Posted on Updated on

Ploaia de afara il cutremura, nu atat prin raceala ei, ci prin reflectarea ei in sufletul sau…Parca totul plangea, nestiind nici cauza, nici efectul. Se simtea trist, prea trist…Si parca ar fi vrut sa faca ceva sa-si schimbe aceasta traire, sau macar sa stie de ce. Dar nu reusea; ii venea parca atat de greu sa se concentreze…

Intr-un final, dupa ce stropii reci ai ploii de vara ii ajunsera la piele, intra dardaind in casa. Simtea ca acestia au devenit una cu stropii sufletului sau. Se schimba si se aseza linistit…stia ca ce i se intampla nu e bine si ca lucrurile ar trebui sa fie altfel. In ultima vreme se intamplasera multe. Prea multe probleme la scoala, prea multe  disensiuni cu parintii, prea multa deznadejde, descurajare. Uneori se intreba unde ii sunt visurile; alteori daca mai exista. Totul in jurul lui parca era invaluit in ceata si noapte…

Cu emotie, nestiind de ce, deschise jurnalul. Poate era faptul ca era din nou singur cu gandurile sale, sau poate ca presimtea ce o sa se intample, sau poate… Nu stia…dar incepu usor sa scrie. Dupa cateva clipe se opri insa, gandind daca ce face el are vre-un rost. Brusc isi dadu seama ca tot ceea ce ii trebuia era putina incurajare. Cazuse din nou intr-o groapa atat de neagra, atat de rece, de neprimitoare; o groapa din aceea numita, parca, ‘descurajare’. Nu stia daca era intr-adevar bun la ceva, pentru cineva…Se gandea sa incerce sa iasa, dar parca orice urma de putere l-a parasit, demult….

Insa, din greseala, lovi Biblia de langa el…Isi aminti apoi de cineva care spusese ceva tare interesant: “Pot totul in Hristos, care ma intareste”, parca Pavel era acela. Deschise Biblia si, gasind versetul, isi propuse sa incerce. Nu stia cum ar putea sa realizeze “totul”, cand el nu era in stare sa rezolve nici macar cea mai mica problema. Nu stia cum sa ia legatura cu acest “Hristos”… Isi amintea totusi cat de multe stia despre Hristos, despre puterea pe care El ti-o da, despre schimbarea pe care o poate aduce in viata ta. Dar toate acestea i se pareau povesti reci, fara suflet, iar Hristos era parca asa de departe… 

Lua o foaie de hartie, iar cu mana tremurnda asternu aceste cuvinte: “Pot totul in Hristos, care ma intareste. – Filipeni 4:13”. Iar dedesubt, asa, ca un post-scriptum: “Amin. E timpul pentru lucruri mari.” Inchise jurnalul, notandu-si sa nu uite sa scrie, cu fiecare ocazie, intamplarile relevante din viata sa. Poate ca ar putea exista o legatura…