succes

L-am citit pe Ariel!

Posted on

ariel carte“Eu nu știu nicio situație pozitivă în care cel mai bun moment nu este ACUM…”

Pe Ariel (arielu.ro) îl urmăresc de mult timp, iar de cartea scrisă de el cam acum un an de zile știu de când își căuta finanțare pentru ea prin intermediul unei platforme de crowdfunding. De citit însă, nu am citit-o niciodată! Îmi amintesc că atunci, la început, am tot zic că o cumpăr, dar am amânat și am rămas fără, căci am uitat de ea. Uneori tumultul de informație din secolul nostru e, pur și simplu, prea puternic ca să ții pasul. Așa am pățit și eu, dar acum câteva zile newsletter-ul de la motivonti.ro venea cu varianta gratuită în format PDF a cărții lui Ariel, Cartea asta se vinde precum pâinea caldă. Am salvat-o, mi-am pus-o pe Kindle și am așteptat să-i vină rândul la citit.

Dar nu am avut de așteptat prea mult. Aseară am tras să termin ceea ce citeam, având în minte tocmai cartea de față. Da, eram nerăbdător să o încep, dar habar nu aveam că o să devin nerăbdător și să o termin!

De mult nu am mai dat peste o carte care să mă țină treaz noaptea cum a făcut-o cartea lui Ariel! De obicei am destul timp să citesc ziua, dar azi-noapte nu am putut să mă opresc, pur și simplu! Paginile se succedau cu rapiditate, iar ideile în mintea mea se învălmășeau ca o furtună, admirând cele spuse și făcute de autor! Cartea este, cumva, despre MICA afacere de curierat pe bicicletă a lui Ariel, dar eu zic că este despre mai mult de atât. Cartea este despre o atitudine, despre un mod diferit de raportare la pasiuni, viață și bani: este despre a face bani din ceea ce îți place, adică.

Iar Ariel nu vine cu “rețete” ca soluții, ci pune accentul pe creativitate. Pur și simplu încearcă să aprindă și în alții focul ce arde-n el, iar în mine a reușit (Cel puțin așa îmi place să cred!). Și totul devine ceva de genul: Dacă el a putut, eu de ce n-aș putea? Pentru că pasiuni avem cu toții, diferențele apărând doar în modul în care ne raportăm la ele.

Aș putea să scriu mult despre Cartea asta se vinde precum pâinea caldă, dar nu o fac. De ce nu? Pentru că înțeleg că e o carte din care fiecare își poate extrage propriile lecții și propriile “șuturi în fund”. Și atunci, de ce să vin eu cu ce m-a impresionat pe mine, când lucrul cel mai bun de făcut e să descopere fiecare singur frumosul din ea?

P.S: Din câte știu, varianta PDF încă e disponibilă aici! Iar dacă nu o să mai fie, scrie-i lui Ariel, sunt convins că îți va răspunde!

Advertisements

Când frica o ia înaintea succesului

Posted on

3403321739_5eaa052674_b

Sunt unele aspecte ale vieții care parcă mă copleșesc, în anumite momente. Și până și cele mai frumoase vise, pe cale de îndeplinire fiind, mă zdrobesc sub măreția lor. Iar în spatele fiecărui gând de reușită apar zeci sau sute de gânduri de îndoială. Și asta nu pentru că știu că nu o să realizez ce mi-am propus, ci doar fiindcă nu știu cum o să fac asta, căci necunoscutul e prea de nepătruns.

La a călători prin Europa pe bicicletă visez de mult timp. Iar visul nu se limitează doar la bătrânul continent sau la bicicletă, ci la ideea în sine de a călători. Dar când poți amesteca o plăcere cu alta, bucuria se multiplică. Și iată-mă, la șase luni de la lansarea proiectului, pe picior de plecare. Nu, nu îmi vine încă să cred, pentru că totul e prea frumos, parcă…

Dar totul e pregătit: bagaje, traseu, biciclete etc. Mai lipsește doar sosirea momentului de start, întâlnirea cu ceilalți 2 prieteni dornici de aventură și drumul ce-l vom lua la pedale. Iar așteptarea nu-i deloc ușoară, căci timpul parcă nu mai curge. Se spune, însă, că lucrurile care merită se lasă așteptate, dar să fie suficientă consolarea?

Și iată-mă în fața uneia din cele mai mari provocări (dacă nu chiar cea mai mare!), întrebându-mă de ce nu trec prin astfel de evenimente mai des. Nu pot să înțeleg de ce îmi limitez visele și, în loc să îmi duc viața la superlativ, mă plafonez în mediocritatea cotidiană.

Poate că traiul ne-ar fi mai vesel, dacă am trăi după cum ne spune inima. Și poate că am fi mai fericiți, dacă am merge fiecare pe propriul drum. De ce nu o facem, nu știu. Frica? Lenea? Presiunea externă? Imaginea de sine proastă? Obișnuința? Pot fi toate, sau niciuna. Ce contează e că e păcat să ne batem joc de cei câțiva ani ce-i avem de trăit pe aici. Pentru că, bătându-ne joc de ei, ne autodistrugem. Nu ne facem rău doar când ne facem rău, ci și atunci (mai ales atunci!) când nu ne facem bine!

Peste 2 zile și 3 nopți voi plecă în cea mai provocatoare și promițătoare călătorie la care am îndrăznit să visez (e posibil să visez cam jos, știu), iar când mă uit în spate și în față înțeleg cât de mic sunt în această lume. Dar uitându-mă la piedicile de până acum, înțeleg că am învățat că, atunci când vrei ceva, găsești soluții. Iar uitându-mă în față, la necunoscutul plin de surprize ce mă așteaptă, înțeleg că lucrurile se realizează pe rând, câte unul odată. Sau, cum zice un proverb: “Orice călătorie de 1000 de pași începe cu primul pas”. Iar dacă eu am lumină pentru acel pas, dar nu îl fac, degeaba cer lumină pentru toți 1000! Ce fac, de fapt? Îmi găsesc scuze, pentru a nu porni la drum…

Și m-am tot întrebat, după acești pași, ce alți pași o să fac? Adică spre ce o să mă îndrept? Din multele astea drumuri pe care viața mi le așterne în cale, eu pe care să le (mai) încerc? Dar am înțeles că nu contează ce o să fie cândva, ci important e ce-i acum. Și, de multe ori, de asta suntem nefericiți: pentru că trăim în viitor, uitând de frumosul prezentului…

Că viața e frumoasă e cert, dar că știm să o trăim încă am dubii. Mai avem timp să învățăm, asta-i vestea bună. Sau, cel puțin în dreptul meu, eu așa sper…

 

P.S:

Plecat fiind, în următoarele 3 luni activitatea pe acest blog va fi minimă. Sper să mai postez, dar nu e loc de promisiuni.

Pentru cei care vreți să fiți la curent cu evoluția aventurii prin Europa și să citiți prin ce trecem (sau ce îmi mai trece mie prin cap), ne găsiți pe Europa în 80 de zile, unde vă așteptăm cu drag. Iar dacă vreți să nu ratați niciun update (text, poză sau video), urmăriți-ne și pe Facebook!

Ne auzim curând!

Nesperanță

Posted on

life-quotes

E-atâta zăpadă și-atât e de frig!
Stau singur în beznă, singur și strig.
Dar strig în tăcere, nu vreau să auzi,
Plâng doar în mine, ochii-mi nu-s uzi.

Sunt gânduri ce vin, sunt gânduri ce trec,
Iluzii ce vin, iluzii ce plec.
Căci alb e afară, în noapte eu sunt
Și caut cu-ardoare un sens pe pământ.

Căci viața-i frumoasă, dar dură și grea,
Nu-ți poți găsi calea-n frântură de stea!
Doar jos, în mocirlă, în probleme și clei
Găsești existența, exiști doar de vrei!

A trăi-nseamnă nou, și visare, și gând…
Înseamnă să cazi, dar să mergi, chiar plângând!
Frumosul nu vine din ce ai… sau dorești,
Contează să fii, să alegi, să trăiești!

Și toți alergăm; în sus, jos, mereu
Ne plângem într-una de cât ni-e de greu.
Fericiri nu avem, doar în negru trăim,
Mă întreb câteodată: de ce nu murim?

Forța din vis

Posted on

Se știe că în drumul de la copil la adult se produc multe schimbări în mentalitate și comportament. Pierdem unele valori, unele atitudini, dar adoptăm altele. Există însă un aspect de o reală importanță pe care îl pierdem undeva pe drumul acesta. Uneori îl regăsim. Alteori avem momente de luciditate, care nu durează.

La ce mă refer? La abilitatea noastră de a visa. Copii fiind, obișnuiam să stăm tot timpul cu capul în nori. Atunci orice era posibil, iar limitele nu existau. Dacă ne intra în cap că vom avea jucăria dorită, cine era în stare să ne convingă că ne îmbătăm cu apă rece? Visam mult atunci. Visam tot timpul. Visam măreț. Visam frumos. Visam…

Visul face diferența

E păcat că acum nu mai visăm. Acum, adică mari fiind. Oare atât de tare ne-a pocnit realitatea în cap, de am rămas și fără vise? Cui și de ce am dat voie să ni le ia? Doar erau ale noastre…De ce, de ne ce, mulți am rămas fără vise. Unora ne-au fost furate. Altora ni s-a spus atât de des că-s o prostie, încât am ajuns și noi să credem. La unele am renunțat chiar noi, de bunăvoie și nesiliți de nimeni. 

Și e de rău. E de rău pentru că fără vise progresul e imposibil. Cum poți să obții ceva, dacă nu știi ce e acel ceva? Cum arată? Unde se găsește? Cum ajungi acolo? E simplu: nu poți! Dacă nu visezi, trăiești la întâmplare. Cineva spunea că “dacă nu lucrezi la realizarea visului tău, lucrezi la realizarea visului altcuiva”.

Societatea ne-a învățat să trăim cu picioarele pe pământ. Ba mai mult, ne obligă să trăim astfel! Adică încearcă; până la urmă, decizia finală tot nouă ne aparține. Dar oamenii au grijă să ne facă să uităm de vremurile copilăriei și să trăim în realitate. Care realitate? Aia delimitată de ei, normal!

Nu e forță, pe lumea asta, mai mare ca un vis. Visul unește potențialul cu realitatea. Face obstacolele mai mici. Conferă putere, disciplină și perseverență. Te transformă din ceea ce ești în ceea ce trebuie să devii, ca să-l poți atinge. Construiește poduri peste prăpastii. Le aruncă în aer pe cele care te încurcă. Un vis modelează viitorul. 

Să visezi e primul pas

Un vis a stat și va sta întotdeauna la baza oricărui lucru nou, ne mai făcut. Doar un vis are puterea să transforme lucrurile în realitate. Unde se plăsmuiește viitorul? În imaginație. Dacă nu visezi, nu poți să treci la primul pas. Cum să mergi spre ce-ți dorești, dacă nu știi ce îți dorești?

Dar să visezi implică să treci la treabă. Nu poți sta cu mâinile în sân, așteptând ca dorințele împlinite să cadă din cer (sau să ți le aducă Moșu’, ca să fim “de sezon”)! Un vis temeinic implică un plan serios de acțiune. Iar visele fără acțiune sunt doar niște fantezii. Nu o să te bucuri niciodată de ele. 

Să visezi e periculos. Pentru că un vis te transformă și te duce în necunoscut. Probabil că de asta nu mai visăm. De frică. 

De ce dăm satisfacția de mâine pe comoditatea de azi

Posted on Updated on

Dacă vrei să obții ceva de la viața pe care o trăiești trebuie să te lupți. Zilele devin câmpuri de bătălie, iar clipele devin momente decisive. Pentru că nimic din ceea ce contează pe lumea asta nu se obține gratis. Deși ne-am dori ca totul să fie pe degeaba. Și e mai bine că ne costă, pentru că doar costul conferă valoare și apreciere.

Și doar după ce depui un efort poți să te bucuri cu adevărat de rezultate. Să primești ceva te poate face recunoscător, dar să obții ceva te face încrezător! Știi că prin muncă și zbatere ai reușit să treci la un alt nivel. Și prin această trecere ai atins și rezultatele dorite. Iar rezultatele vin, întotdeauna, la pachet cu satisfacția. Sentimentele care te încearcă când eforturile tale și-au atins ținta sunt unice și de neprețuit. Îți dau o stare de bine și te fac să vrei să încerci mai mult.

Dar e ceva în natura noastră umana care ne face să dăm satisfacția reușitelor de mai târziu pe comoditatea confortului de astăzi. Zig Ziglar spunea că “marea noastră problemă este că dăm ceea ce ne dorim cel mai mult pe ceea ce ne dorim acum”. Dar de ce oare ne comportăm astfel? Ce ne determină să renunțăm, uneori chiar înainte de a începe?

Cred că sunt două mari probleme care ne fac să pierdem în viață: 1) nu ne dorim suficient de tare și 2) pierdem destinația din vedere. Sa detaliez.

1. Nu ne dorim suficient de tare

De multe ori avem impresia că dăm tot ce putem. Că ne luptăm cu tot ce avem mai bun. Că ne dăm ultima suflare în încercarea de a reuși. Dar adevărul e că lucrurile nu stau așa. Doar ni se pare că mergem până la capătul puterilor. De fiecare dată când alegem orice activitate în detrimentul realizării pașilor care au potențialul de a ne duce unde ne dorim…înseamnă că nu ne dorim suficient de tare. Ce am face dacă ne-am dori? Nu ne-am lăsa. Am lupta și ne-am depăși limitele. Nu am aștepta ca împrejurările să ne schimbe direcția. Nu am sta la mila vântului, așteptând unul prielnic; am pune mâna pe vâsle și ne-am duce acolo unde trebuie să ajungem.

Data viitoare când vei alege să vezi un film, să stai la televizor sau pe Facebook, să ieși în oraș sau să dormi mai mult, amintește-ți că asta înseamnă că nu îți dorești suficient de mult. Și că, dacă ai impresia că îți dorești cu toată ființa ta, te înșeli amarnic! Când știi unde vrei să ajungi și știi și drumul care te duce acolo, care e singura piedică care îți poate sta în cale? Da, TU ești piedica, ai dreptate!

2. Pierdem destinația din vedere

E posibil ca uneori, în ciuda dorinței arzătoare de a realiza anumite lucruri, să pierdem lupta. De ce? Pentru că pierdem din vedere destinația. Cum să ajungi unde nu știi că vrei să ajungi? Să pierzi din vedere ținta înseamnă că șansele de a o atinge rămân la bunul plac al norocului. Se merită să îți lași viața în mâna hazardului? Nu știu, mie nu mi se pare prea avantajos.

Întrebarea care se ridică, în mod logic, este: ce determină pierderea destinației din vedere? Iar răspunsurile pot fi multe și diverse. Dar cred că obstacolele sunt cele care se interpun între noi și destinație și fac din călătorie o provocare continuă. Îmi place un gând despre obstacole, călătorii și destinații: “obstacolele sunt aspectele pe care le vedem când pierdem din vedere destinația”. Și, uite așa, se creează un cerc vicios: destinația nu o mai vedem din cauza obstacolelor, iar obstacolele apar din cauză că ne luăm ochii de la destinație. Încurcat și provocator, nu?

Îmi plac sporturile de când mă știu. Și, deși am unele pe care le îndrăgesc, mi se par fantastice lecțiile pe care orice sport le oferă. Perseverență, disciplină, voință de fier, spirit luptător, muncă multă, dorință, viziune, echipă, etc sunt doar câteva din aspectele pe care le înveți prin practicarea unui sport.

Când mă antrenam pentru primul meu maraton mă luptam, uneori, cu comoditatea și lipsa chefului de a mă antrena. Dădeam satisfacția cursei pe confortul lenevirii în casă. Și, ca să mă repun pe treabă, trebuia să îmi reamintesc de ce m-am apucat, care e ținta finală și cât de mult îmi doresc să ajung acolo. A funcționat de fiecare dată. Se pare că așa suntem, uităm repede și avem nevoie să ne reamintim des din ce cauză trebuie să muncim atât de mult!

Mai jos găsești un filmuleț care m-a ajutat de multe ori să îmi mișc fundul la antrenamente. Dar nu-l limita la sport, merge pentru orice aspect al vieții!

8 lecții de viață din Ring

Posted on Updated on

Că viața e grea nu e loc de discuții. Că e frumoasă, aici se poate discuta puțin, că frumusețea e mai relativă. Înainte să mă apuc de antrenamentele pentru primul meu maraton, am găsit o mulțime de citate care comparau viața cu o astfel de cursă. Asemănări sunt multe, iar paralela este una inteligentă. Dar azi am descoperit că viața se aseamănă mai bine cu un alt sport – cu boxul. Și, deși nu-l agreez deloc, cam asta e realitatea, trebuie să-i dăm Cezarului ce e al Cezarului, nu? Iată câteva învățături și paralele “din ring”:

  • Doar în ring trăiești – Oamenii se împart în două categorii: spectatori și jucători. Jucătorii se găsesc în ring, se luptă, se zbat. Uneori pierd, alteori câștigă. Spectatorii? Privesc, comentează, dau sfaturi și judecă. Uneori încurajează, alteori descurajează. Niciodată nu câștigă. Pentru că niciodată nu riscă.
  • În ring poți să ți-o iei. Dar numai acolo poți să câștigi – Multă lume se sperie când vine vorba de a intra în ring pentru că riscul de a fi făcut knockout este foarte mare. Însă uită că doar fiind acolo se poate câștiga. Și mai uită că pierderea nu e pierdere decât atunci când nu înveți din ea.
  • În ring ești întotdeauna surprins – Nu sunt expert în box, dar îmi pun imaginația la treabă. Cum poate cineva să-și învingă adversarul? Prin antrenamente susținute și printr-o cunoaștere cât mai bună a acestuia și a stilului său, corect? Ei bine, viața e cel mai crunt adversar. Oricât de mult ai studia-o, oricât de mult te-ai antrena, până când nu începe lupta nu știi de ce e capabilă. Iar pe parcurs are grijă să te ia tot timpul pe nepregătite și să îți ofere lucruri la care nu te aștepți.
  • Antrenorul e important, dar munca o faci tu – Să ai un antrenor bun e un mare avantaj în orice sport. La fel e și în viață: dacă ai un mentor de la care să preiei diferite trucuri și care te susține, ai un mare plus. Dar el nu poate face munca în locul tău! Tu trebuie să depui efort, să transpiri și să lupți, nu el. Rezultatele trebuie să fie ale tale, nu ale altuia. Și, oricâtă lume te-ar sprijini de pe margine, lupți singur.
  • Chiar și când câștigi te costă – Din ring, chiar dacă obții victoria, tot șifonat ieși, câteva lovituri tot încasezi și tu. În viață orice victorie are prețul ei, iar dacă nu te costă înseamnă că nu e o victorie.
  • Linia se trage la sfârșit – Box-ul se joacă pe runde. Dacă pierzi sau câștigi o rundă nu e mare lucru, cel care contează e rezultatul final! Așa că nu te bucura pentru o bătălie câștigată și nu te întrista pentru una pierdută – rezultatul războiului e important.
  • Tu ești singurul responsabil – Nu contează câți te sprijină și câți te înjură. Nu contează că e gălăgie prea mare sau că e prea liniște. Sau că luminile sunt prea puternice, ori pre slabe. Pe context nu poți da vina. Doar tu ești responsabil pentru felul în care te lupți, pentru eșec sau pentru reușită.
  • Trebuie să fii bun încasator – În viață trebuie să știi să încasezi loviturile, exact ca în ring. Deși sunt dureroase, trebuie să ai grijă să nu te dărâme. Până la urmă, la asta se rezumă totul: cine rezistă mai mult, câștigă.

În ring e pericolul, dar tot acolo e și oportunitatea. Să stai pe margine și să discuți nu te face un expert. Doar dacă intri în ring arăți că ai valoare. Și, chiar dacă pierzi, ieși mai câștigat decât cel care nu a intrat deloc. Și e posibil să nu mai poți sta afară. Ai prins gustul și simți că doar acolo trăiești. Deși te doare. Știi că orice victorie costă și ești dispus să plătești prețul.

Întâi dărâmi. Abia apoi construiești

Posted on

Choices_in_Life_by_CleveWalker
Pe zi ce trece mă uimesc tot mai tare de cât de mult s-au împământenit anumite idei în mințile oamenilor. Sunt anumite tipare de gândire care se întâlnesc peste tot, indiferent dacă ești mic sau dacă ești mare. Încep să cred că oamenilor le place să trăiască slab, să existe doar. Cine a spus că cel mai mare dușman al lui “foarte bine” este “bine” și nu “rău”, mare adevăr a grăit!

De când ne naștem începe procesul de “spălare de creier”. Poate că sună dur, dar ăsta este adevărul. Și adevărul doare uneori, nu? Ei bine, de atunci, de la primul contact cu mediul și cu ceilalți, personalitățile noastre încep să fie modelate. Nu, nu noi le modelăm, ci ceilalți! Cele mai multe lucruri le învățăm în familie. Părinții și rudele îți devin modele, iar ce spun ei devine un fel de lege nescrisă. Ei sunt responsabili, într-o mare măsură, de caracterele și personalitatea copiilor lor. Sunt ei oare conștienți de asta? Nu în măsura în care ar trebui să fie! Dacă ar fi, nu și-ar mai învinui așa de ușor copiii pentru greșelile și actele necugetate, ci s-ar uita mai întâi la ei însăși. Pentru că, de multe ori, copiii nu sunt decât copii mai sincere ale părinților lor.

Dar să revin. În familie se pun bazele educației de mai târziu. Părinții își modelează copiii după propriile valori și aspirații. Ei le transmit acestora, uneori fără să fie conștienți de asta, propria viziune despre lume. De asta despre oamenii care și-au depășit condiția se scriu cărți! Pentru că ei au reușit, cumva, să treacă peste limitările dobândite acasă. Ei au reușit să-și depășească “condiția”.

Și după familie vine grădinița. După grădiniță, apare școala primară. Apoi școala generală și, mai apoi, în ordine: liceul, facultatea, master-ul, doctoratul. Până la o vârstă cele de mai sus se împletesc cu familia. Iar de la o altă vârstă încep să se împletească cu internship-uri și joburi. Dar de ce trebuie ca lumea să urmeze drumul ăsta? De ce trebuie să vedem toți cum ni se spune să vedem? Ne întoarcem, oare, la timpurile în care dacă ți se spunea că toate culorile sunt roșii, chiar le vedeai roșii? Ceva nu pare deloc în regulă!

Realitatea e că noi suntem într-o mare măsură vinovați de situația creată. Prin încercarea constantă de a-i face pe ceilalți să vadă lucrurile cum le vedem noi și prin dorința aprigă ca cei din jur să se comporte cum vrem noi să se comporte ducem mai departe “tradiția”. “Viața nu are manual de utilizare, existând mai multe moduri de a o trăi”, citeam undeva de dimineață. Și atunci, de ce oare tot încercăm să îi transformăm pe ceilalți după chipul și asemănarea noastră?

Be-Different1“Dacă mergi pe drumul pe care merge toată lumea, ajungi acolo unde ajunge toată lumea!” spun unii, mai inteligenți ca alții, poate. Mai deștepți nu pentru că au fost în stare să formuleze fraza asta, ci pentru că, îmi place să cred, reușesc să o conștientizeze și să trăiască cu ecoul ei în minte mai des decât ceilalți. Noi, cei care nu o conștientizăm, suntem vinovați de viețile pe care le trăim! Punct. Fără scuze și fără alte comentarii. Într-adevăr, dacă vrem, puteam da vina pe societate. Și de multe ori exact asta facem! E mai ușor, mai comod, mai lipsit de responsabilitate. Avem însă și dreptate? În niciun caz! Indiferent de ceea ce am fost învățați, de ceea ce ni se spune, de presiunile la care suntem supuși, noi suntem cei care decidem. Dacă refuzi libertatea doar pentru că vine la pachet cu responsabilitatea, te faci nedemn de amândouă!

Supărător e însă când fiecare îți spune ție cum trebuie să-ți trăiești viața. “Dar voi nu aveți viață?”, îmi vine să strig! Probabil că nu; dacă ar avea, nu le-ar mai da sfaturi altora, nu? De ce își face lumea atâtea probleme că nu ai și tu o facultate și nu ai un job? A ajuns să vă placă sclavia sistemului atât de mult? De ce spuneți toți că viața se poate trăi doar așa cum ați trăit voi? Nu ați avut tăria să vă îndepliniți visele și acum îi opriți și pe cei care încearcă?!? Nu știți, oare, că cel care eșuează e mai demn de respect decât cel care nu încearcă? Nu să nu cazi înseamnă măreție, ci să cazi și să te ridici, iată puterea!

Îngrădirile, drumurile deja trasate și potecile bătătorite sunt locuri pe care doar cei mediocri le frecventează. Lumea s-a schimbat mult prea repede în ultimii ani și mulți oameni nu au reușit să țină pasul cu ea. Din păcate, trăiesc în “pe vremea mea…”. De ce le-o fi așa greu să vadă că asta nu e vremea lor? De ce nu înțeleg că lumea e plină de resurse, că o facultate nu te face deștept și că succes nu înseamnă să lucrezi 8 ore pe zi, 5 zile pe săptămână pentru un amărât de salariu? De ce nu acceptă că există și alte căi și că viața poate fi trăită și altfel?

Am fost modelați de ceilalți și de evenimentele prin care am trecut. Dar putem să ne autodistrugem, pentru a renaște. Doar uitând cum ne-au învățat alții să trăim, putem avea viața pe care ne-o dorim. Fiecare are propriul drum și doar acesta putând să ofere cu adevărat satisfacție. Să trăiești după cum ți-au dictat sau îți dictează ceilalți, înseamnă să îți irosești adevăratul “self”. Asta vrei?

be_different_pc_1600_clr3