schimbare

Ultima postare!

Posted on Updated on

12

Mă uit în urmă la timpul petrecut pe blog și realizez că am investit atât de mult în el că am pierdut socoteala. Mă ajută însă WordPress-ul, spunându-mi că am scris 322 de posturi, în cei peste 3 ani de activitate…

Dar parcă nu îmi vine să cred că a venit și clipa în care să spun adio acestei adrese (cascadorys.wordpress.com) și să mă mut și eu la casa mea! Căci nu, această ultimă postare nu înseamnă că mă voi opri din scris, ci doar că schimb locul unde o fac.

Așadar, începând de acum, vă aștept la adresa bogdanmatei.roiar postările vor putea fi urmărite direct pe pagina bloguluiDe lucru încă mai e pe acolo, dar totuși începe să arate bine, nu?

Bonus: În curând urmează să aibă loc lansarea cărții “Europa în 80 de Zile“, dar până atunci îți poți rezerva exemplarele dorite cu o reducere de 15%! Dacă ai nevoie de mai multe detalii despre carte și despre ofertă, le găsești aici!

despre carte_cover_detalii

Ce ar mai fi de spus? Un mare “Mulțumesc!” celor cu care am interacționat prin intermediul acestui blog, dar și celor care s-au rezumat doar la a citi, din când în când, chestiile care li s-au părut mai interesante.

O observație pentru cei care urmăreau pe email postările: o să fie nevoie să vă reînregistrați la noua adresă ca să fiți siguri că sunteți la curent!

O observație pentru toată lumea: poți să mă găsești și pe Facebook!

 

 

Advertisements

Mi se cuvine!?!

Posted on Updated on

543812_632595733434110_106720021_n

Ni se cuvine! Așa am ajuns să vedem lumea. Să luăm lucrurile. Să gândim despre ceilalți. E dreptul nostru să trăim bine, în pace și în confort. Nu, nu trebuie să muncim pentru ceea ce avem. Și, mai grav, nu trebuie nici să fim recunoscători. Pentru că le merităm.

Nu realizăm cât de “norocoși” suntem. Hrană (îmbelșugată, cel mai adesea), haine (de firmă, mai mereu), gadget-uri (de ultimă generație, normal) nu (mai) sunt privilegii. Sunt aspecte banale ale vieții, fără de care nu ne-am putea concepe traiul. Și ne e imposibil să înțelegem că lumea poate fi privită și dintr-o altă perspectivă.

Dar să merg mai departe. Apa, liniștea din țară, sănătatea? Ah, dar chiar e normal să ne bucurăm de ele, nu? Ce dacă milioane mor din cauza lipsei de apă potabilă? Ce contează că, în o mulțime de zone, nu se știe dacă apuci sau nu ziua de mâine? Iar sănătatea e dorită de cei ce nu o au, așa-i?

Sau libertatea. Sau plăcerea oferită de o adiere de primăvară. Sau încântarea dată de o floare. Sau zumzetul de albine din jurul unui copac în floare. Sau posibilitatea să stai pe propriile picioare. Să știi că poți să ieși din casă. Să te învârți de nebun prin soare, sau ploaie. Aspecte, mici sau mari, pe care nu le prețuim la adevărata lor valoare.

Ca să nu vorbesc de oameni. De relațiile cu ceilalți, de interacțiuni. Nu de puține ori ne credem Dumnezeu pe pământ. Și ne hrănim cu iluzia că totul gravitează în jurul nostru. Nu îi apreciem pe cei dragi, pe prieteni, pe oricine. Nu conștientizăm valoarea pe care aceștia o au și nu vedem că ne fac viața mai frumoasă. Observăm doar golul rămas, atunci când pleacă.

Și asta se întâmplă cu orice lucru care credem că ni se cuvine: nu îl apreciem la adevărata valoare. Pentru că atunci când meriți ceva, nu ai de ce să mulțumești! Și nu înțelegi cât însemna pentru tine, decât atunci când l-ai pierdut. Adică prea târziu.

Iar viața, cu bune cu rele, e un privilegiu. Un privilegiu care nu ni se cuvine, dar de care trebuie să ne bucurăm. Și pentru care ar trebui să fim recunoscători.

Frumuseți imperfecte de fericire cotidiană

Posted on

E ciudat cum cineva ți se pare frumos…azi. Dacă l-ai fi privit ieri, nu i-ai fi putut înțelege frumusețea. Și nimic nu oferă asigurarea că frumusețea va dăinui și mâine. Sunt persoane care, în anumite ocazii, ne par frumoase. Dar, după un timp, tot ceea ce era frumos la ele dispare; iar trăsăturile lor ni se par comune, banale, plane. Și ne minunăm, peste clipe, de persoanele pe care le îndrăgeam cândva. Unde s-a dus frumosul? A fost și nu mai e? Sau nu a fost și nici nu o să fie?  

Frumusețea vine din interior. Dar nu, nu din interiorul subiectului, ci din interiorul privitorului! Frumosul nu se ascunde în ființa privită, ci în cel care privește. În ființa care iubește, nu în cea iubită. Nu suntem iubiți pentru că suntem frumoși, ci suntem frumoși pentru că suntem iubiți, se spune. Iar a fi frumos nu e un standard, un absolut. Presupunând, însă, că frumusețea este absolută: ce farmec ar mai avea aceasta?

***

Când iubim pe cineva, iubim imperfecțiunile lui. Nu suntem atrași de cei fără greșeală, de cei fără păcat. Perfecțiunea e plictisitoare, monotonă. Poate fi plăcută de privit, dar nu e deloc de dorit. Defectele îi unesc pe oameni, nu calitățile. Eșecurile, nu reușitele. De ce totuși căutăm, în ceilalți, perfecțiunea? Poate pentru că o căutăm în noi? Și pentru că, oricât de tare am căuta-o, nu o putem găsi? Și încercăm să ne îngropăm deznădejdea în perfecțiunea celuilalt…. Abia apoi, uneori prea târziu, realizăm că și a lor, ca și a noastră de altfel, nu există.

Când totul trece, rămânem doar cu amintirile. Cu amintiri imperfecte, ale unor momente imperfecte, trăite cu oameni imperfecți. Și tocmai faptul că sunt imperfecte, le face atât de perfecte…

***

Devenim atât de obsedați de fericire, încât uităm de noi. De fapt, uităm de noi doar pentru că suntem obsedați de fericirea…altora. Ne dorim să salvăm aparențele. Nu vrem ca cei din jur să ne vadă triști, apăsați, obosiți. Ne mascăm chipurile cu fețe calde și le împodobim cu zâmbete cu grijă alese. Doar ochii ne mai dau, din când în când de gol. Pentru că doar privind în ochi pe cineva, îl poți cunoște. Pe unde intră lumina, pe acolo se vede și sufletul.

Și, tot punându-ne astfel de măști de fericire, ajungem să credem că asta e, în realitate, fericirea. Ne lăsăm mințiți nu numai de zâmbetele celorlalți, dar și de ale noastre. Și nu numai că nu ne uităm în ochii lor, pentru a afla adevărul, dar nu ne uităm nici în ochii noștri! Să fie, oare, din cauza a ceea ce am putea descoperi? Atât de frică să ne fie?

Din adâncul nostru ecouri de adevărată fericire ne mai dau ghes, din când în când. Prea puțini, însă, le și ascultăm… Ne lăsăm furați de strălucirea de pe chipuri, ignorând răceala din spate. Ne mințim, cu zâmbete largi pe buze. Rămâne consolarea că măcar ne mințim frumos.

***

Ne obișnuim atât de mult (și atât de ușor) cu traiul cotidian, că uităm de fragilitatea vieții. La tinerețe, trăim cu iluzia imortalității. La bătrânețe, rămânem doar cu iluziile. Și, totuși, neconștientizarea finalului conduce la o trăire diluată. Ne oferim impresia abundenței timpului și nu realizăm că acesta se scurge, nemilos, înainte. Și noi cu ce rămânem? Cu impresiile, de cele mai multe ori.

Viața se întâmplă în fiecare clipă, în timp ce noi ne îndeletnicim cu altele. Nu ne mai bucurăm de momentele pe care le trăim. Le așteptăm pe cele de mâine… Iar mâine? Pe cele de poimâine! Și, uite așa, viața trece pe lângă. Să ne mai mirăm că nu suntem fericiți?

 

Manifest

Posted on

change_the_world__by_this_is_the_life2905-d3dd0vm

Tocmai ce am citit pe Facebook o postare foarte interesantă, care reflectă niște adevăruri evidente, niște boli cronice aș putea zice. Boli de care suferim, cu toții. Nu știu cine l-a scris și îmi pare sincer rău pentru persoana în cauză, dar iată cum spune: “Am dat licența, am luat o notă foarte bună, de peste 9.50. Am muncit în timpul facultății pentru că auzisem de la cei din jur că atunci când vei termina îți trebuie experiență. La toate locurile de muncă la care am fost în timpul școlii pot să zic că mă duceam cu silă și scârbă, doar pentru ca nu aveam altă sursă de venit și eram nevoită. Acum, de 3 luni, sunt acasă, pe spatele părinților, lucru care sporește stresul pentru ca îmi reproșează faptul că am făcut o facultate degeaba și acum sunt nevoiți să mă întrețină ei la 22 de ani.”

Nu știu pe cine consideră persoana respectivă vinovată de situația în care a ajuns ea. Dacă îi consideră pe alții, îmi pare rău pentru ea, ar trebuie să conștientizeze că se înșeală. Postarea am citit-o pe profilul unei terțe persoane și avea, la început, încă o frază:”Să mulțumim sistemului educațional de căcat!”. Deci, cine e vinovat pentru situația fetei? Sistemul, normal!

Să dai vina pe altcineva e cea mai ușoară variantă. De ce nu avem job-uri? Din cauza firmelor și a patronilor! De ce o ducem prost? Din cauza guvernului, evident! De ce educația formală nu mai contează? Pentru că e sistemul gândit prost! Etcetera, etcetera. Bla, bla, bla, adică! Dar din cine e format sistemul? Cine i-a ales pe politicieni? Cine acceptă să lucreze de scârbă și silă? Nu, nu noi? Dar atunci cine? Ceilalți, așa-i! Cum spunea Dante (sper să nu mă înșel): “infernul e format din ceilalți”.

Așa cum spuneam, îmi pare rău de fată citată. Și îmi pare și mai rău că nu e singura în situația asta. Suntem o mulțime de tineri care ne lovim de barierele societății. Dar eu mă întreb: cine ne obligă să-i credem? Ei pot să ne spună orice, dar noi alegem ce luăm de bun și ce aruncăm la gunoi! Dacă privești în jur, vezi clar că să îți găsești un job devine o misiune imposibilă! Iar dacă îl găsești, poți să-ți iei adio de la viață! Și, în plus, stai cu frica în sân că o să rămâi pe drumuri – ce faci dacă ești dat afară?

Că facultățile nu prea te mai ajută? Asta vedem cu toții! Dar, dacă vedem, atunci de ce le mai facem? De ce mai tocăm bani și timp cu ele? Pentru că ni se spune că trebuie să avem o facultate, un master și un doctorat? Ei bine, dacă din cauza asta, atunci ne merităm, cu vârf și îndesat, soarta!

Dar nu despre asta vreau să vorbesc, ci despre boala cronică de care suferim, mulți dintre noi: pasivitatea. Ea e responsabilă pentru faptul că noi încă mai mergem la școli sau la job-uri care nu ne oferă decât aproape nimic în schimb. Ea e vinovată pentru faptul că aruncăm, tot timpul, vina pe ceilalți. Noi ce facem? Noi stăm cu brațele încrucișate, ascultăm o manea așa încât să audă tot blocul și ne uităm la meci, țipând în gura mare. Și ne mai plângem de ce nu avem viață! Ei bine, pentru că suntem pasivi! Pentru că stăm, stăm și ne uităm. Cine am vrea să schimbe lucrurile, dacă nu noi? Cei din sistem? Păi nu măi oamenilor, că ei din asta trăiesc, cum să-și taie singuri craca de sub picioare?

Trăim, zi de zi și clipă de clipă, sub ecoul lui “las-o mă, că merge așa”. Nu, nu ne zbatem. Nu avem grijă cum ne cheltuim timpul, banii, inteligența. Dacă avem de ales între distracție și orice altceva, ce alegem? Orice, numai distracție să fie! Îl lăsăm pe Dorel al nostru să muncească, iar noi ne plângem că nu merge treaba bine. Păi de unde să meargă, dacă poporul nu mișcă? Cine să fie valul care să spulbere rebuturile, dacă nu noi?

“Am dat licența, am luat o notă foarte bună, de peste 9.50. Am muncit în timpul facultății pentru că auzisem de la cei din jur că atunci când vei termina îți trebuie experiență. La toate locurile de muncă la care am fost în timpul școlii pot să zic că mă duceam cu silă și scârbă, doar pentru ca nu aveam altă sursă de venit și eram nevoită.” zice tânăra noastră. “Păi măi, copilă, ce căutai să faci o facultate și să lucrezi pe un domeniu care nu îți place?” îmi vine să o întreb. Sau poate că îi place, dar nu se găsește de lucru pe domeniul ei. Oare? De ce avem impresia că marile succese apar atunci când lucrezi pentru ceilalți? De ce nu vedem că oamenii care au făcut ceva notabil au făcut asta în timpul lor liber și din pură pasiune? Tot din pasivitate, probabil. Nu suntem în stare să ne mișcăm fundurile la treabă, decât dacă ne împunge cineva cu sulița în coaste! Eu mă întreb, de ce s-a mai dus la job-urile alea, doar pentru bani și experiență? Păi dacă da (după cum chiar ea spune), oare de ce se miră că acum trăiește tot pe spatele părinților? Cum ar vrea să progreseze, dacă face lucrurile în silă? Cum să fii observat, dacă tu nu te diferențiezi de mulțime?

E păcat. E păcat tare de tot, pentru că ne batem joc de viețile noastre. Suntem învățați de generația anterioară că altcineva trebuie să aibă grijă de noi. Și, implicit, că altcineva e responsabil pentru mizeria în care trăim. Și pe cât de paradoxal și ilogic pare, pe atât de mult credem asta. Și ne comportăm ca atare. Oare de ce tânăra în cauză, în loc să stea pe spatele părinților și să își plângă de milă, nu pune osul la treabă? De ce nu se ridică, nu trece peste dezamăgire și iluzie și scoate ceva bun din anii petrecuți prin școală? De ce așteaptă să îi ofere cineva un salariu, când ar putea să găsească o modalitate să câștige bani și să fie propriul ei șef? Doar ea știe! Dar e păcat, pentru că își irosește viața. Ce nu construiești tu cu mâna ta, nu o să construiască nimeni pentru tine!

Poveștile noastre seamănă între ele. Suntem cu toții oameni și majoritatea dintre noi am putea face lucrurile mai bine. Am putea să ne refuzăm condiția, să ne ridicăm și să luptăm pentru propriile vieți și destine. Putere avem. Resurse avem. Ne lipsește dorința, responsabilitatea și alegerea. Alegerea de a vrea să facem pasul înainte. Dacă suntem nemulțumiți de ceilalți, înseamnă că suntem nemulțumiți de noi. Dacă vrem să-i schimbăm pe ceilalți, trebuie să ne schimbăm noi mai întâi. Că viața e grea, știm. Dar că depinde de noi să o facem mai frumoasă suntem conștienți?

Viața înseamnă schimbare

Posted on Updated on

E ceva în natura noastră ca oameni ce ne face întotdeauna reticenți la schimbare. Iar când suntem doar reticenți, vorbim de cazul fericit. De cele mai multe ori, atunci când schimbarea survine, facem tot ce ne stă în putință să o îndepărtăm. E un război continuu între noi cei de azi și noi cei de mâine.

Nu ne place să acceptăm schimbarea pentru că aduce necunoscut. Și nu vrem, pentru că e bine în globul nostru…e confortabil și cald. Dar nu realizăm că doar ieșind din zona asta plăcută putem ajunge într-una și mai bună. Preferăm să ne mulțumim cu puțin, decât să mergem după un mai mult care nu se vede. Cineva spunea că “nu orice schimbare înseamnă progres, dar fără schimbare nu poate exista progres”. Nimic mai adevărat. Și, deși cu toții știm adevăruri de genul, situația rămâne aceeași.

De ce e schimbarea benefică?

Pentru că întotdeauna te duce mai departe. Pentru că întotdeauna te duce pe unde nu ai mai fost. Pentru că te provoacă să vezi lucrurile altfel, să gândești altfel și să fii altfel. Chiar și așa-zisele schimbări “în rău” au avantajul de a te scoate din zona de confort.

Știam de aseară că azi va trebui să realizez design-ul pentru un material, însă nu știam că o să fie o provocare destul de serioasă. Deși îmi făcusem mental o schiță, cerința a fost extrem de diferită. Și când spun diferită chiar vorbesc serios! Problema mai mare era că nu prea făcusem ceva de genul și consideram că “nu e stilul meu”. Așa că, după ce am reanalizat lucrurile, am decis să renunț. Am renunțat, dar tot l-am făcut! Și asta pentru că insistența clientului a avut câștig de cauză. După câteva discuții și încercări nereușite am adus totul pe aceeași lungime de undă. Iar acum nu îmi pare rău deloc! Deși mi-a luat foarte mult timp și m-am lovit de multe necunoscute, rămâne satisfacția progresului.

Am rămas surprins însă de cât de ușor am dat înapoi. Cum am văzut că apare ceva nou la orizont, cum m-am retras în cochilia mea! Și asta e reacția instinctivă a fiecăruia. Cum vedem noul, cum închidem ochii. Frica de ceea ce ar putea fi după colț ne paralizează și ne face să ne acceptăm condiția. De asta cele mai mari reușite le ai atunci când nu mai ai nimic de pierdut. Când corabia pe care te simțeai atât de bine a ars, nu îți mai rămâne decât să pornești în explorarea țărmului.

Schimbarea poate fi ori o piedică, ori o oportunitate. Depinde doar prin ce ochelari o privești. Și dacă o accepți. Fie că ne place, fie că nu, lumea în care trăim este într-o continuă schimbare. Viața însăși este schimbare.

Articolul care iti va schimba viata

Posted on

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

.

In seara asta m-am simtit nonconformist. Si am scris pentru tine articolul de mai sus, a carui menire este sa-ti schimbe viata! Sa iti explic insa de ce este gol…

  1. Niciun articol nu iti poate schimba viata! Si nu e vorba doar de articol, ci de orice: carte, film, speech etc. Nimeni in afara de tine nu poate produce schimbarea pe care ti-o doresti.
  2. Nu stiu ce ti-ar putea schimba TIE viata! Viata ta este unica, contextul tau este de neinlocuit, drumul tau este imposibil de parcurs. Doar TU stii ce trebuie sa schimbi, cum trebuie sa o faci, cand trebuie. Tu stii drumul pe care vrei sa-l urmezi, iar ce ti-as spune eu s-ar putea sa te ajute, dar cel mai probabil nu te va ajuta deloc.
  3. Articolul este gol pentru ca vreau ca tu sa il umpli. Vreau sa il umpli cu visurile tale, aspiratiile, tintele, luptele, esecurile, etc. Cu orice vrei tu, atat timp cat te motiveaza si te schimba! Vreau sa-l umpli cu experienta trecuta, dar si cu imaginea pe care o creionezi viitorului. Orice iti trece prin cap, scrie mai sus. Lumea este schimbata de cei suficient de nebuni incat sa creada ca pot sa o schimbe!

P.S: Daca te-ai apucat de scris, pune si intr-un comentariu sa vedem si noi!:)

Schimbare necesară, dar nepotrivită

Posted on

“Viața este o bicicletă cu viteze, dar pe unele nu le folosim niciodată.”

Să merg cu bicicleta mi-a plăcut de când mă știu, dar până vara trecută nu am știut cum e să iubești să mergi cu bicicleta. Uneori mă gândesc că mai bine nu aflam. Glumesc. Am avut plăcerea azi să observ câteva biciclete în trecerea mea prin oraș, iar una din ele mi-a atras atenția în mod special și a pornit în mintea mea motorul amintirilor și roțile gândirii. Ce avea special această bicicletă? Ei, bine, avea…un mare potențial irosit. Deși bicicleta era una de calitate, de firmă chiar, o anumită piesă de la pinioane era îndepărtată(deraiorul, pentru inițiați). De obicei aceasta este îndepărtată atunci când intervine o anumită problemă; mai apoi bicicleta nu mai poate funcționa decât pe un singur pinion, de obicei unul mediu.

Și pentru că tot așteptam tramvaiul și mintea mea avea chef de analogii și altele de genul mi-a dat prin cap cât de asemănătoare e viața noastră cu a bicicletei și a proprietarului. Corespondența? Bicicleta = Viața, iar Proprietarul = Eu, Sinele, Persoana, etc. Cu toții avem o viață minunată. Fantastică. Extraordinară. La un moment dat însă ceva se strică. O pasiune moare, o greșală se petrece, un eșec, etc. Iar noi, proprietarii, încercăm să fixăm lucrurile. Dar alegem metoda ce mai ușoară, cea mai puțin dureroasă: îndepărtăm piesa care s-a stricat! Nu umblăm la cauză, ci la efect! Nu repărăm piesa, o îndepărtăm, ne obișnuim cu lipsurile cauzate și ne consolăm. Și, ca în cazul bicicletei, ne setăm pe mediocritate. Potențial există, calitatea rămâne, interesul dispare.

Puțini sunt cei ale căror vieți nu sunt astfel. Un job care nu te provoacă. Un domeniu în care nu ești eficient. O relație care nu merge. Ai prins ideea. Și vii cu reparația: lucrezi mai mult. Încerci mai mult. Vrei mai mult. Rezultatul? Acelasi: mediocritate. Bicicleta ta nu poate să schimbe pe un alt pinion. Ar trebuie să renunți la job, să schimbi domeniul, să părăsești relația. Asta e interesant: problema nu e că nu realizezi o schimbare, ci că realizezi o schimbare nepotrivită. Deși o renunțare e necesară, renunți la ceea ce nu trebuie!

Și problema cea mai mare nu e pe moment, pentru că atunci te consolezi, ești bucuros că totuși merge, te gândești că se putea și mai rău, etc. Problema e când, pe viitor, te gândești cât de bine era să mai poți schimba vitezele. Parcă ți-ar fi placut să mergi mai repede. Parcă nu ar fi fost rău să poți sa urci anumite dealuri. Dar mediocritatea ta (indusă) nu te lasă. Te limitează. Vrei mai mult, știi în sinea ta că poți, dar nu merge. Problema e mai veche, iar tu încerci, din nou, să tratezi efectul nu cauza. Rezolvarea corectă? Să te întorci și să repari ce se mai poate. Să faci rost de piesa aruncată și să încerci să compensezi compromisul realizat.

Dacă nu ai habar de biciclete, nu contează! Trebuie să ai habar de viață. De viața ta. Fă rost de curajul necesar, privește în trecutul tău și pune piesele îndepărtate (prematur, incoștient, greșit) înapoi la locul lor. Pasiuni, visuri, speranțe, ținte, aspirații, etc. Mediocritatea nu are ce căuta în același loc cu potențialul tău. Nu vrei să ai o bicicletă cu viteze, dar pe care să nu le folosești. Nu vrei asta nici de la viața ta.