rezultate

Play! And Win?!?

Posted on Updated on

living-with-a-dream

Uneori nu trebuie să câștigi, trebuie doar să joci!

Sunt momente când greutatea de pe umeri devine insuportabil de cărat și îți vine să o lași jos. Tot ce te simți în stare să faci e să fugi, întorcând spatele fără regrete. Prezentul și viitorul par mai negre decât poți tu îndura, iar singura soluție pe care o ai la îndemână e să nu mergi mai departe. Dar știi că, mai târziu, vei regreta că astăzi nu ai avut curaj să continui! Deși acum îți spui că va fi bine, știi că nu va fi, dacă renunți. Parcă ai făcut prea multe eforturi, încât abandonul sau întoarcerea să mai merite.

Frumos ar fi să câștigi mereu. Să joci, să lupți și să fii în mijlocul acțiunii contează, dar parcă fără victorie totul e degeaba! Indiferent de reguli, tot ce te interesează e ca la sfârșit, să fii acolo, în față. Și nu vrei să câștigi fără efort, ci muncești pe brânci! Dar de ce să mai continui, dacă deja ai mers prea mult și tot în urmă ești? Mai merită?

Una din cele mai grele situații în viață e atunci când nu știi dacă să continui sau să renunți. Ai făcut tot ce ți-a stat în putință, dar ai dat greș. Și continui să te zbați, dar o dată cu zbaterea dai greș și mai tare! E ca atunci când ești prins de vârtej și, cu cât încerci mai tare să scapi, cu atât îți mărești șansele de a te îneca. Dar, în același timp, dacă te oprești, știi că nu vei mai pleca niciodată. Deci, să continui sau să renunți?

Viața nu e despre a câștiga, ci despre a juca. Iar dacă ți-ai aminti asta mai des, ai câștiga mai des. Pentru că important nu e cum joci, ci de ce joci! Poate că da, e timpul să renunți. Să renunți însă nu a la a fii în joc, ci la a-ți dori cu toată ființa să câștigi. Poate că e timpul să te bucuri de călătorie și să uiți de destinație. Până la urmă, ce rost are destinația dacă tu nu ești în stare să duci drumul până la capăt?

Uneori nu trebuie să câștigi, trebuie doar să joci! Trebuie să fii acolo, în mijlocul acțiunii, învățând să pierzi. Pentru că a pierde e singura cale de a învăța cum se câștigă! Nu ai cum să fii un bun lider, dacă nu ai fost, mai întâi, un bun follower.

Frumos ar fi să câștigi mereu. Dar nu se poate. Iar de cele mai multe ori pierderile apasă atât de greu încât îți vine să te oprești sau să fugi. Nu o face!

Frumos ar fi să înveți să pierzi. Și să înveți să joci!

Advertisements

5 avantaje ale perioadelor dificile

Posted on Updated on

tumblr_maky7ut4ks1rdjsp4o1_500

Cu toții fugim de dificultăți, de probleme, de tristețe. Sau măcar încercăm să fugim, că de prins tot suntem prinși, până la urmă. La fiecare pas facem tot ce ne stă în putere să evităm momentele mai puțin plăcute, ca să rămânem în zona obișnuită de confort. Starea sufletească care ne cuprinde atunci când suntem pe vale e una pe care nu ne-o dorim și din care încercăm să ieșim cât mai repede. Dar, oare, nu există și avantaje pe care acestea vremuri mohorâte să ni le ofere? Nu avem lecții de învățat chiar de acolo de jos, din noroi? Iar alergarea asta nebună după a fi pe culme e chiar atât de sănătoasă? Iată 5 avantaje ale perioadelor dificile care or să te ajute să nu mai pară totul chiar atât de negru, atunci când treci prin ele:

  1. Ai timp de introspecție. Lumea e atât de grăbită și totul se schimbă așa de repede că nu mai avem deloc timp de noi. Când treci prin probleme însă, lucrurile parcă se mai liniștesc. Zgomotul dispare, rămânând doar pe fundal, iar toată energia minții se canalizează spre un singur subiect. Realitatea e că majoritatea problemelor trec de la sine, tot ce avem de făcut fiind să așteptăm, iar timpul acesta e extrem de potrivit pentru a pune ordine în gânduri. Să îți analizezi viața și acțiunile e ceva ce trebuie făcut din când în când, iar dificultățile creează un context favorabil pentru aceasta.
  2. Vezi cine-ți sunt prietenii. Prieteni nu sunt cei care zic că sunt, ci prieteni sunt cei care arată. Ce arată? Compasiune, ajutor, înțelegere etc. Nu persoanele care îți merg alături pe vreme bună sunt prieteni, ci cei care rămân chiar și după începerea furtunii! Doar în momentele dificile, când ai cu adevărat nevoie de o mână întinsă, o să vezi cine îți e, de fapt, aproape. Lumea e plină de oameni care stau în preajmă doar când au ceva jar de tras pe turta lor, dar cei cu spirit de sacrificiu sunt mult mai puțini. Iar când te lovești de probleme vezi oamenii fără ochelari. Și, uneori, chiar și fără măști.
  3. Apreciezi mai mult ceea ce ai. Multe din aspectele vieții le considerăm un dat, un merit. Ne e foarte greu să înțelegem că ne lovim de privilegii la fiecare pas și că ar trebui să fim mulțumitori pentru ele. Nu realizăm că a fi în viață, a avea unde locui și ce mânca, a fi sănătoși și a avea o familie, sau a putea intra pe net sau vorbi cu prietenii la telefon sunt lucruri de care nu toată lumea se bucură. Când o perioadă mai dificilă își face loc în monotonia cotidianului, începi să privești tot ce te înconjoară mult mai atent. Când pierzi ceva (sau pe cineva) observi câte alte motive de bucurie ți-au rămas. Când o dai în bară conștientizezi momentele în care puteai să dai greș și nu ai făcut-o. Și da, poate că la momentul de maximă intensitate nu ai ochi să vezi toate acestea, dar ulterior se face lumină. Și înțelegi că răul putea să fie mult mai rău, iar viața să fie și mai dură.
  4. Fericirea ar fi mult mai pală dacă n-ar fi tristețea. Dacă fericire e tot ce cunoști, nu te poți bucura de ea. Dacă tot timpul ai fost sus, nu ai cum să fii conștient de asta. Dacă mereu ți-a mers bine, nu ai cum să fii recunoscător pentru această stare. Doar cine a cunoscut căderea se poate bucura de ridicare. Cine a zăcut în tristețe poate aprecia fericirea la adevărata ei valoare. Și doar cine a cunoscut lacrimile eșecului, se poate simți împlinit de cele ale succesului. Dacă trăiești plan la exterior, trăiești plan și în interior. Iar frumosul vieții nu vine din liniile drepte, ci din cele șerpuite, urcânde și coborânde. Iar adevărul e că dacă nu ar exista moartea, nu ne-am putea bucura (la adevărata ei valoare, cel puțin), de viață.
  5. Îți testezi limitele. Nu o să afli niciodată din fața televizorului cât de bun sportiv ești, de exemplu. Iar limitele nu o să ți le descoperi în zona de confort fiind, ci luptându-te cu dificultățile pe care viața ți le aduce în cale. Când vin problemele peste tine, abia atunci începi să observi cât de mult poți să duci. Și adevărul e că suntem mai puternici decât credem sau știm că suntem. Iar dificultățile ne pot arăta adevăratul nostru nivel. Totul e să nu ne dăm la o parte din fața luptei.

Se spune că în viață nu contează prin ceea ce treci, ci cum treci. Lucrurile nu stau chiar așa, dacă e să fim sinceri, dar că atitudinea pe care o adoptăm poate da un alt curs evenimentelor, e clar. Viața nu ne aduce numai bucurii, iar zilele săptămânii nu-s toate cu soare…dar important e să nu uităm că el e acolo, sub nori. Și nu, nu spun că trebuie să intrăm în situații mai puțin plăcute doar pentru a ne bucura de anumite avantaje, ci propun să ne învățăm lecțiile atunci când trecem prin astfel de momente. Eu am menționat 5, dar ele sigur sunt mai multe și diferă de la persoană la persoană și de la caz la caz. Important e ca fiecare să le observe și să le asimileze în propria viață.

Când vine vorba de probleme, toți intrăm în ele în același fel. Dar la ieșit, acolo-i diferența…

De ce dăm satisfacția de mâine pe comoditatea de azi

Posted on Updated on

Dacă vrei să obții ceva de la viața pe care o trăiești trebuie să te lupți. Zilele devin câmpuri de bătălie, iar clipele devin momente decisive. Pentru că nimic din ceea ce contează pe lumea asta nu se obține gratis. Deși ne-am dori ca totul să fie pe degeaba. Și e mai bine că ne costă, pentru că doar costul conferă valoare și apreciere.

Și doar după ce depui un efort poți să te bucuri cu adevărat de rezultate. Să primești ceva te poate face recunoscător, dar să obții ceva te face încrezător! Știi că prin muncă și zbatere ai reușit să treci la un alt nivel. Și prin această trecere ai atins și rezultatele dorite. Iar rezultatele vin, întotdeauna, la pachet cu satisfacția. Sentimentele care te încearcă când eforturile tale și-au atins ținta sunt unice și de neprețuit. Îți dau o stare de bine și te fac să vrei să încerci mai mult.

Dar e ceva în natura noastră umana care ne face să dăm satisfacția reușitelor de mai târziu pe comoditatea confortului de astăzi. Zig Ziglar spunea că “marea noastră problemă este că dăm ceea ce ne dorim cel mai mult pe ceea ce ne dorim acum”. Dar de ce oare ne comportăm astfel? Ce ne determină să renunțăm, uneori chiar înainte de a începe?

Cred că sunt două mari probleme care ne fac să pierdem în viață: 1) nu ne dorim suficient de tare și 2) pierdem destinația din vedere. Sa detaliez.

1. Nu ne dorim suficient de tare

De multe ori avem impresia că dăm tot ce putem. Că ne luptăm cu tot ce avem mai bun. Că ne dăm ultima suflare în încercarea de a reuși. Dar adevărul e că lucrurile nu stau așa. Doar ni se pare că mergem până la capătul puterilor. De fiecare dată când alegem orice activitate în detrimentul realizării pașilor care au potențialul de a ne duce unde ne dorim…înseamnă că nu ne dorim suficient de tare. Ce am face dacă ne-am dori? Nu ne-am lăsa. Am lupta și ne-am depăși limitele. Nu am aștepta ca împrejurările să ne schimbe direcția. Nu am sta la mila vântului, așteptând unul prielnic; am pune mâna pe vâsle și ne-am duce acolo unde trebuie să ajungem.

Data viitoare când vei alege să vezi un film, să stai la televizor sau pe Facebook, să ieși în oraș sau să dormi mai mult, amintește-ți că asta înseamnă că nu îți dorești suficient de mult. Și că, dacă ai impresia că îți dorești cu toată ființa ta, te înșeli amarnic! Când știi unde vrei să ajungi și știi și drumul care te duce acolo, care e singura piedică care îți poate sta în cale? Da, TU ești piedica, ai dreptate!

2. Pierdem destinația din vedere

E posibil ca uneori, în ciuda dorinței arzătoare de a realiza anumite lucruri, să pierdem lupta. De ce? Pentru că pierdem din vedere destinația. Cum să ajungi unde nu știi că vrei să ajungi? Să pierzi din vedere ținta înseamnă că șansele de a o atinge rămân la bunul plac al norocului. Se merită să îți lași viața în mâna hazardului? Nu știu, mie nu mi se pare prea avantajos.

Întrebarea care se ridică, în mod logic, este: ce determină pierderea destinației din vedere? Iar răspunsurile pot fi multe și diverse. Dar cred că obstacolele sunt cele care se interpun între noi și destinație și fac din călătorie o provocare continuă. Îmi place un gând despre obstacole, călătorii și destinații: “obstacolele sunt aspectele pe care le vedem când pierdem din vedere destinația”. Și, uite așa, se creează un cerc vicios: destinația nu o mai vedem din cauza obstacolelor, iar obstacolele apar din cauză că ne luăm ochii de la destinație. Încurcat și provocator, nu?

Îmi plac sporturile de când mă știu. Și, deși am unele pe care le îndrăgesc, mi se par fantastice lecțiile pe care orice sport le oferă. Perseverență, disciplină, voință de fier, spirit luptător, muncă multă, dorință, viziune, echipă, etc sunt doar câteva din aspectele pe care le înveți prin practicarea unui sport.

Când mă antrenam pentru primul meu maraton mă luptam, uneori, cu comoditatea și lipsa chefului de a mă antrena. Dădeam satisfacția cursei pe confortul lenevirii în casă. Și, ca să mă repun pe treabă, trebuia să îmi reamintesc de ce m-am apucat, care e ținta finală și cât de mult îmi doresc să ajung acolo. A funcționat de fiecare dată. Se pare că așa suntem, uităm repede și avem nevoie să ne reamintim des din ce cauză trebuie să muncim atât de mult!

Mai jos găsești un filmuleț care m-a ajutat de multe ori să îmi mișc fundul la antrenamente. Dar nu-l limita la sport, merge pentru orice aspect al vieții!

Scuzele-s mișto. Doar că nu țin

Posted on

Scuzele sunt mișto. De asta le folosim atât de des în viața de zi cu zi. Urâm să ne asumăm responsabilitatea și ajungem să devenim victime în propria teorie a conspirației. Și nici nu realizăm că noi suntem cei care pierdem cel mai mult.

Nu știu dacă înclinația de a nu ne asuma responsabilitatea este ceva învățat sau ceva cu care ne-am născut, dar este un fapt. Dacă îl întrebi pe un copil cine a stricat jucăria, îți va spune că s-a stricat singură. Un elev care nu și-a făcut temele îți va spune că a fost bolnav, sau că și-a uitat caietul acasă. Dar se jură că scrisese tot, cap-coadă, pe bune! Între cei care se despart cine e de vină? Dacă îl întrebi pe el, îți spune că ea, iar dacă o întrebi pe ea, îți spune că el. Săracii, habar n-au că au perfectă dreptate și că se înșală amarnic, în același timp!

De ce caută oamenii scuze?

Pentru că nu vor să își asume responsabilitatea pentru acțiunile lor. Psihologii spun că nu am mai putea trăi cu noi înșine dacă ne-am recunoște vina și greșelile atunci când e cazul. Dar, mă întreb, cu mincinoșii ce suntem putem trăi?

Atitudinea asta de a considera pe oricine și orice responsabil numai pe tine nu, parcă e înscrisă în ADN-ul nostru. Iar când nu avem persoane pe care să dăm vina ne folosim de circumstanțe. “Oricine ar fi făcut la fel (sau, poate, mai rău) în situația respectivă”, se spune. O altă liniștire a conștiinței, o altă scuză.

Unii îi fac responsabili, după caz, pe Dumnezeu sau pe Diavol. “Dacă Domnul a vrut…” sau “D***** m-a împins”, împreună cu alte expresii din aceeași categorie, nu sunt cazuri foarte ieșite din comun. Până la urmă, cine suntem noi să ne opunem celor mai mari forțe din univers? Și trebuie să recunoaștem, they have a point.

Neasumarea responsabilității dăunează grav sănătății

Neasumarea responsabilității dăunează grav sănătății, dăunează psihicului. Deși îți conferă confortul unei conștiințe curate, te transformă într-un om slab. E o lege nescrisă care spune că schimbi doar ceea ce merge prost și renunți doar la cine nu își face treaba bine. Și atunci, cum să fii tu cel responsabil? Adică să fii nevoit să treci prin chinurile schimbării? Nu, mai bine nu! Cât încă există vecini nesuferiți, circumstanțe nesatisfăcătoare sau ființe supranaturale (care aruncă cu trăsnete, după plac), nu avem de ce ne teme, suntem acoperiți. Suntem acoperiți, dar nu progresăm. Încercăm să schimbăm ceea ce considerăm ca fiind cauza, în detrimentul adevăratei cauze. De asta, într-o relație de exemplu, fiecare încearcă să-l schimbe pe celălalt.

Oricum, în viață nu contează PRIN ceea ce treci, contează CUM treci! Iar scuzele sunt mișto. Dar nu țin. Și ce bine ar fi fost să țină…

Între așteptare și alergare

Posted on

Running S-a întâmplat ca în ultimele săptămâni să mă confrunt cu o situație oarecum nouă pentru mine: să fiu nevoit să scriu pe comandă, ca să zic așa. Am fost obișnuit să scriu ce îmi trece prin cap, când îmi trece, cum îmi trece. Îmi place libertatea, iar limitările mi se par incomode. Dar viața se trăiește între limitări, nu între libertăți. Bineînțeles, atunci când scrii (creezi, ca să sune mai pompos), ai o mare libertate de mișcare; însă anumite limite tot trebuiesc respectate.

Pe baza acestor îngrădiri am dus un război serios cu amânarea. Deși nu îmi place să las task-urile pe ultimele clipe, în situația de față am împins totul cât mai departe posibil. Însă timpul m-a prins din urmă, așa cum face dintotdeauna. Cum, necum, am scos-o la capăt, deși lucrurile puteau sta mult mai bine.

Am învățat însă o lecție importantă în această conjunctură și anume că nu trebuie să aștepți ca lucrurile să se întâmple, ci trebuie să pui osul la treabă. Am ales să dau vina pe lipsa de inspirație pentru a amâna momentul de întâlnire cu efortul. Iar lipsa de inspirație nu era doar o scuză, ci un motiv rezonabil. Însă, când în sârșit am luat situația în propriile mâini, lucrurile au început să iasă. Inspirația nu s-a lăsat ușor, au fost multe idei și fraze aruncate la gunoi, (chiar formele finale nu erau prea strălucitoare), multă frustrare de manevrat, dar efortul a fost răsplătit.

E interesant că în viață cu cât aștepți mai mult, cu atât primești mai puțin. Lucruri bune pot să ți se întâmple și la întâmplare, dar adevăratele succese apar prin muncă susținută. Nu trebuie să aștepți să vină succesul la tine, ci trebuie să te duci tu să pui mâna pe el! Scuze, întemeiate chiar, de a nu face nimic, vor exista întotdeauna. Niciodată însă nu va exista un motiv bun. Adevărul, trist poate, este că nimeni nu se gândește să-ți bage ție în sac; majoritatea suntem preocupați mai mult de proprii saci. Și, astfel stând lucrurile, dacă nu-ți umpli tu sacul, cine să o facă?

În viață trebuie să te apuci de treabă ca să reușești. Nu o să te bucuri niciodată de soare dacă nu ieși din casă (sau dacă nu deschizi fereastra). Am învățat că nu inspirația e datoare să vină la mine, ci eu am obligația să mă duc la ea! Nu vine muntele la Mohamed, ci Mohamed trebuie să meargă la munte! Pentru că, în definitiv, noi suntem cei care vrem să ajungem în vârf. Dacă însă vârful nu se lasă atins, există “consolarea” cum că nu destinația contează, ci călătoria. De fapt, nici călătoria, nici rezultatele nu contează, ci lecțiile pe care ți le însușești pe parcurs. Dacă ți le însușești!