reusita

Nesperanță

Posted on

life-quotes

E-atâta zăpadă și-atât e de frig!
Stau singur în beznă, singur și strig.
Dar strig în tăcere, nu vreau să auzi,
Plâng doar în mine, ochii-mi nu-s uzi.

Sunt gânduri ce vin, sunt gânduri ce trec,
Iluzii ce vin, iluzii ce plec.
Căci alb e afară, în noapte eu sunt
Și caut cu-ardoare un sens pe pământ.

Căci viața-i frumoasă, dar dură și grea,
Nu-ți poți găsi calea-n frântură de stea!
Doar jos, în mocirlă, în probleme și clei
Găsești existența, exiști doar de vrei!

A trăi-nseamnă nou, și visare, și gând…
Înseamnă să cazi, dar să mergi, chiar plângând!
Frumosul nu vine din ce ai… sau dorești,
Contează să fii, să alegi, să trăiești!

Și toți alergăm; în sus, jos, mereu
Ne plângem într-una de cât ni-e de greu.
Fericiri nu avem, doar în negru trăim,
Mă întreb câteodată: de ce nu murim?

Fii cel de mâine, de azi

Posted on

pawn-mirror-chess-king

După aproape două luni de zile am decis să renunț la barbă. Dintr-o joacă, fără un motiv anume, de la jumătatea lui octombrie mi-am schimbat look-ul. Iar schimbarea a luat sfârșit azi. Pe parcursul perioadei m-am lovit de câteva ori de unele capete tari. “Ce vrei să dovedești prin asta?”, întrebau. Mi s-a tot spus că nu îmi stă bine, că nu e frumos, că mă îmbătrânește, etc. Îmi erau aduse tot felul de argumente ca să renunț la decizia mea. Am văzut cum lucrează presiunea socială și cât de neacceptat ești dacă ieși din rândul lumii. Și, de fiecare dată, când cineva se lega de barba mea, nu puteam să nu mă gândesc la reacția pe care ar avea-o într-o situație mai importantă. Se știe că societatea creează tipare în care trebuie să te încadrezi și valori pe care ești nevoit să le accepți. Tocmai din această cauză nu o să vorbesc despre asta.

După lupte strașnice, am renunțat la look-ul din epoca de piatră. Când m-am văzut în oglindă, la sfârșitul operațiunii, am rămas șocat. Nu, nu eram eu cel care se holba la mine! Pur și simplu, nu mă recunoșteam. Și ce n-aș fi dat să îmi pun barba la loc! De atunci, tot evit oglinzile. Și asta nu pentru că m-am transformat în vampir, ci pentru că, deocamdată, mintea mea nu a procesat schimbarea.

Cu ocazia aceasta am înțeles ce citeam mai demult într-o carte despre schimbare. Se dădea exemplul unei persoane care vrea să slăbească. Care vrea cu adevărat să slăbească, nu doar de pe buze. Autorul împărțea procesul în 3 stadii: gras – slab – din nou gras. Și unde era slăbirea? La mijloc, dar nu dura. De ce? Pentru că persoană în cauză nu se putea recunoaște în noul corp, deși acesta era mai frumos și mai sănătos. Mi s-a părut absurd când am citit, nu am crezut. Dar azi am înțeles.

Schimbarea are mai mari șanse de reușită dacă ți-o imaginezi dinainte. Cu cât te creionezi mai detaliat în viitor, așa cum vrei să devii, cu atât o să îți fie mai ușor. Lucrurile mărețe se plăsmuiesc întâi în minte. Abia apoi devin realitate. Oamenii care nu realizează nimic merg la întâmplare. Nu au un plan pe care să-l urmeze, nici destinație finală. Nu știu cum vor să arate lucrurile în final. E de mirare că nu reușesc? Nu chiar…

Dar e o șmecherie în treaba asta cu imaginatul: nu e suficient. Sunt unele “teorii” care susțin că dacă îți pui ceva în gând și îl vizualizezi constant o să îl ai. Cum? Așa, stând în pat și uitându-te la TV! Nimic mai fals. Să produci schimbarea întâi mental și abia apoi fizic o face mai ușor de acceptat. În plus, prin evocarea asta continuă, te motivează să o atingi mai repede. Iar când o atingi te ajută să o accepți. Pentru că pe unele lucruri le îndepărtăm, atunci când le primim. Deși le vrem. Deși am luptat pentru ele.

Cu cât te vezi mai detaliat, pe tine, cel de mâine, cu atât te ajuți mai mult. Nu o să fie suficient, dar o să facă mai ușoară acceptarea. O vizualizare constantă îți va ușura drumul, făcându-l mai cunoscut. Și te va ajuta să recunoști destinația, când o vei atinge. Și va spori satisfacția reușitei.

Forța din vis

Posted on

Se știe că în drumul de la copil la adult se produc multe schimbări în mentalitate și comportament. Pierdem unele valori, unele atitudini, dar adoptăm altele. Există însă un aspect de o reală importanță pe care îl pierdem undeva pe drumul acesta. Uneori îl regăsim. Alteori avem momente de luciditate, care nu durează.

La ce mă refer? La abilitatea noastră de a visa. Copii fiind, obișnuiam să stăm tot timpul cu capul în nori. Atunci orice era posibil, iar limitele nu existau. Dacă ne intra în cap că vom avea jucăria dorită, cine era în stare să ne convingă că ne îmbătăm cu apă rece? Visam mult atunci. Visam tot timpul. Visam măreț. Visam frumos. Visam…

Visul face diferența

E păcat că acum nu mai visăm. Acum, adică mari fiind. Oare atât de tare ne-a pocnit realitatea în cap, de am rămas și fără vise? Cui și de ce am dat voie să ni le ia? Doar erau ale noastre…De ce, de ne ce, mulți am rămas fără vise. Unora ne-au fost furate. Altora ni s-a spus atât de des că-s o prostie, încât am ajuns și noi să credem. La unele am renunțat chiar noi, de bunăvoie și nesiliți de nimeni. 

Și e de rău. E de rău pentru că fără vise progresul e imposibil. Cum poți să obții ceva, dacă nu știi ce e acel ceva? Cum arată? Unde se găsește? Cum ajungi acolo? E simplu: nu poți! Dacă nu visezi, trăiești la întâmplare. Cineva spunea că “dacă nu lucrezi la realizarea visului tău, lucrezi la realizarea visului altcuiva”.

Societatea ne-a învățat să trăim cu picioarele pe pământ. Ba mai mult, ne obligă să trăim astfel! Adică încearcă; până la urmă, decizia finală tot nouă ne aparține. Dar oamenii au grijă să ne facă să uităm de vremurile copilăriei și să trăim în realitate. Care realitate? Aia delimitată de ei, normal!

Nu e forță, pe lumea asta, mai mare ca un vis. Visul unește potențialul cu realitatea. Face obstacolele mai mici. Conferă putere, disciplină și perseverență. Te transformă din ceea ce ești în ceea ce trebuie să devii, ca să-l poți atinge. Construiește poduri peste prăpastii. Le aruncă în aer pe cele care te încurcă. Un vis modelează viitorul. 

Să visezi e primul pas

Un vis a stat și va sta întotdeauna la baza oricărui lucru nou, ne mai făcut. Doar un vis are puterea să transforme lucrurile în realitate. Unde se plăsmuiește viitorul? În imaginație. Dacă nu visezi, nu poți să treci la primul pas. Cum să mergi spre ce-ți dorești, dacă nu știi ce îți dorești?

Dar să visezi implică să treci la treabă. Nu poți sta cu mâinile în sân, așteptând ca dorințele împlinite să cadă din cer (sau să ți le aducă Moșu’, ca să fim “de sezon”)! Un vis temeinic implică un plan serios de acțiune. Iar visele fără acțiune sunt doar niște fantezii. Nu o să te bucuri niciodată de ele. 

Să visezi e periculos. Pentru că un vis te transformă și te duce în necunoscut. Probabil că de asta nu mai visăm. De frică. 

Tu ești vinovat!

Posted on

Postarea de astăzi o să fie cea cu numărul 15, din cele 30 propuse. Și nu îmi vine să cred că jumătate din drum a fost deja parcurs…

Se spune că a doua jumătate a unei activități e mai ușoară, cel puțin așa o percepem. Am observat de multe ori chestia asta la antrenamentele de alergat: e mult mai ușor să renunți în prima jumătate, decât în a doua. Bine, adevărul e că antrenamentul nu devenea mai ușor în a doua parte, dar distanța parcursă mă împingea de la spate, obstacolele devenind mai mici decât erau în realitate.

De când m-am trezit am început să mă gândesc la ceea ce o să scriu astăzi; voiam să nu mai las lucrurile pe ultima sută de metri, dar nu am reușit. Am dat vina pe lipsa de inspirație, ca să nu fiu eu cauza nereușitei. Dar uite că, atunci când omul e strâns cu ușa, face ce face și se descurcă cumva.

Din păcate ne irosim viața în scuze. Dăm vina pe situații, pe oameni, pe vreme, pe orice și oricine pentru tot ce nu ne iese. Și, deși am mai scris despre asta cum câteva zile (dacă vrei poți să citești despre asta aici), tot în zona asta o să rămân. De ce? Pentru că oricât de mult am vorbi, niciodată nu ar fi destul. Bine, nici nu ar trebui să vorbim, dacă am acționa. Dar, pentru că schimbarea e responsabilitatea fiecăruia, nu ne rămâne decât să folosim asta ca scuză și să ne oprim la a vorbi. Vedeți? Tot scuzele, bată-le vina!

Pe parcursul întregii zile mi-am liniștit conștiința spunându-mi că “nu am inspirație” să scriu. Să mai aștept mi-am zis…și am așteptat. M-a căutat inspirația, oare? A ajuns, până la urmă, și la ușa mea? Da, cred că da, acum parcă aud o bătaie stingheră…De ce așa târziu? Probabil că a avut oameni mai importanți pe listă, înainte mea. Sau, mai probabil, inspirația nu îi ajută decât pe cei care se ajută singuri.

Că viața îi ajută pe cei care se ajută singuri, e un fapt. Iar când spun “viață”, mă refer la orice aspect: Dumnezeu, oameni, circumstanțe, etc. Nu sunt adeptul filozofiei în care “întreg Universul conspiră” în favoarea ta. Sunt, însă, adeptul muncii sistematice și susținute, făcută cu pasiune. Oamenii care fac lucrurile să se întâmple sunt cei care nu acceptă scuze. Dacă au o problemă, o rezolvă. Dacă dau de o greutate, trec peste ea. Dacă fac o greșeală, o recunosc și fac tot ce pot să o îndrepte. Nu dau vina pe alții pentru eșecurile lor. Nu se mulțumesc cu scuze, vor soluții! Nu acceptă ca lucrurile să se întâmple, pur și simplu, ci pun mâna pe treabă și fac lucrurile să se întâmple!

Asta este una din principalele diferențe dintre un om realizat și fericit și un mediocru: unul caută scuze, altul celălalt caută soluții! Dacă vrei să cunoști un om, ascultă pe cine și ce dă vina, e simplu! Astfel îți va fi ușor să-i creionezi caracterul. Și, de ce nu, chiar viitorul!

Problema e, ce vrei tu de la viața ta? În ce categorie (vrei să te) regăsești? Un lucru trebuie doar să ții minte: oricum ar fi, tu ești singurul vinovat de starea vieții tale! Restul? Doar scuze.

“Never tell your problems to anyone…20% don’t care and the other 80% are glad you have them.”
- Lou Holtz

 

Despre frica de succes

Posted on Updated on

Fear Of Success

Dacă ar fi să numesc cel mai mare obstacol care se interpune între oameni și visele lor nu aș sta deloc pe gânduri și l-aș rosti cu toată gura: FRICA. Frica are grijă să se manifeste în atât de multe feluri și să apară când și pe unde nu te aștepți, încât să te păzești de ea devine aproape o imposibilitate. De aceea problema nu intervine atunci când frica apare, ci atunci când ea rămâne.

A trecut ceva timp de când am observat prima dată un tip particular de frică – frica de succes. Poate părea ciudat, dar frica de a reuși este la fel de prezenta ca și frica de a da greș. Atunci când vine vorba de a încerca ceva nou și provocator faptul că e posibil să reușești poate constitui o piedică importantă. Pare absurd, dar este adevărat. E ceva în noi ce ne face să preferăm starea actuală în detrimentul unei stări viitoare mai bune.

Ce se ascunde în spatele fricii de succes

Se ridică întrebarea: ce ne sperie, de fapt, atunci când ne e frică de succes? Adică e clar, e normal să-ți fie frică că o să dai greș atunci când întreprinzi ceva, dar să-ți fie teamă că o să reușești, asta cum mai vine? Cred, însă, că nu de reușită ne e frică, ci de implicațiile ei. E un fapt că orice acțiune aduce rezultate și că odată cu schimbarea vine și necunoscutul; tocmai de necunoscutul care vine cu rezultatele trebuie că ne este frică. Ne temem de lucrurile la care vom fi nevoiți să renunțăm, de oamenii cu care nu vom mai vrea să ne petrecem timpul și de viețile pe care le vom duce. Deși îți dorești din tot sufletul să ajungi la țintă, nu ai nicio garanție despre cum vei fi acolo.

Problema cu frica de succes e că stă foarte bine ascunsă în subconștient și că ia tot timpul măștile altor frici; ca să o identifici corect ai nevoie de săpături adânci și de o căutare sinceră. Când o descoperi însă, când vezi ce anume te reținea din a o lua la goană pentru a trăi cu adevărat, nimic nu te mai oprește! Ușile ți se deschid larg, iar ceea ce până mai ieri te paraliza, acum îți dă aripi! Nici măcar teama că ai putea să o dai în bară nu mai are putere.

Să-ți fie frică de reușită nu e atât de absurd cum pare, iar soluția e la îndemâna oricui: preiei conducerea. Iar mai apoi, pe parcurs, o împingi afară. Succesul și frica nu pot conviețui, așa că dacă vrei să ai succes trebuie ca mai întâi să scapi de frică. Faci loc unuia doar scăpând de cealaltă.

De ce am renunțat la facultate și ce am învățat din asta

Posted on Updated on

Anul ăsta am renunțat la facultate după ce ajunsesem deja la jumătate. Urma să trec în anul 3 la facultatea de Automatică și Calculatoare din cadrul “Politehnicii” din București. Cu ocazia asta mi-am luat cele mai multe roșii în față, am primit cele mai interesante apelative și am realizat cât de puțin le pasă celorlalți. Mi s-a spus că sunt prost, bătut în cap, încăpățânat și ignorant. Că renunț prea ușor și că nu am chef să învăț. Că m-am înhăitat cu cine nu trebuie. Că am fumuri în cap și că mă consider mai deștept decât sunt. Că sunt egoist și că nu îmi pasă de ce au investit alții în mine. Și, ca o cireașă pe tortul mare și frumos de mai sus, mi s-a spus că prin decizia asta tocmai mi-am ratat viața. De parcă viața unui om ar sta într-o amărâtă de școală!?! Dar mă rog…

Ce m-a condus la asta?

Întotdeauna m-am considerat un visător. Ceilalți i-au spus naivitate. De fapt, cred că sunt și visător, și naiv. Merg bine împreună. De mic mă stresa gândul facultății și al unei profesii. Am crescut cu fobia asta în mine, că nu o să știu ce să mă fac când o să fiu mare. Și, ca o profeție împlinită, exact așa s-a întâmplat! Nu știu cât de conștient am fost când mi-am ales facultatea că o să o dau în bară. Adică, e clar că dacă cedezi presiunilor celor din jur nu ajungi unde trebuie, nu? Dar nu, nu e vina lor! E vina mea că nu am fost mai puternic. Na, domeniul era bun, job-uri se găseau, salariile erau mari. Unde în altă parte aș fi vrut să merg, dacă nu unde am mers?

Oriunde și nicăieri, ar fi trebuit. Din cei doi ani terminați am învățat că nu e nimic mai frustrant ca realizarea unei activități care nu te împlinește. Să fii angrenat zi de zi în ce nu îți place soarbe fiecare strop de energie și creativitate din tine. Și nucă dacă eram în peretele clădirilor universității și m-aș fi descurcat mai bine! Pentru unii poate că nu e așa mare lucru să renunți la o facultate. Ei bine, pentru mine a fost. Să fii timp de 12 ani de școală printre cei mai serioși elevi din colectiv, să iei o notă destul de frumoasă la BAC și să reușești să intri fără un strop de meditație la Poli nu e de ici, de colo, zice lumea. Adevărul e că nu e nici “big deal” ce am făcut eu prin școli, aveam să realizez mai târziu. Dar a creat o presiune urâtă de tot asupra mea, făcând decizia mult mai grea.

Dar am reușit să mă smulg și să renunț. Asta după anul 2, pentru că după primul nu am avut tăria. De ce decizia asta radicală? Pentru că nu am vrut să devin propriul sclav. Nu am vrut să accept să-mi trăiesc viața după regulile altora. Pentru că nu se merita să mai pierd niște ani din viață într-un domeniu care nu îmi oferea nimic, sufletește vorbind. Pentru că am realizat că nu e drumul potrivit pentru mine. Și, ce faci când îți dai seama că nu mergi pe unde trebuie, mergi înainte? Cei mai mulți asta fac, merg exact înainte! Uneori se trezesc când e prea târziu.

Ajunsesem să simt că dacă nu renunț acum, nu o să renunț niciodată. Decizia asta căpătase o așa importanță, de parcă viața mea era în pericol! Când am realizat că nu e mare lucru, totul a devenit mai ușor. Iar acum, privind puțin mai detașat, îmi pare rău doar de greșeala de a începe o facultate din capul locului!

De ce viețile noastre sunt jalnice și care ar fi soluția

Simplu și tăios: viețile noastre sunt jalnice pentru că acceptăm ca ele să fie altfel!

Dar să elaborez. Trăim vieți mizerabile majoritatea dintre noi. Ne spunem că o ducem bine, că ne distrăm și suntem fericiți. Adevărul? Ne mințim cu nerușinare, din dorința după confort interior! Am ajuns atât de disperați încât nu avem curajul să ne privim în oglindă și nici să stăm singuri cu noi înșine. Credem că dacă alergăm reușim să și fugim! De asta viețile noastre au devenit atât de încărcate. De asta vrem după cele mai noi gadget-uri și cele mai tari mașini. De asta ne îmbrăcăm cu cele mai de firmă haine și cele mai scumpe bijuterii. Și tot de asta pozăm în stânga și în dreapta cu cel mai mare zâmbet de care suntem capabili. Pentru că știm că viața noastră nu mai valorează doi bani și încercăm să salvăm aparențele. Pe afară să arătăm bine, să nu știe vecinul de putregaiul din interior! Și nu suntem conștienți că și vecinul, tot ca să nu știe vecinul, face exact la fel!

1559007În timpul facultății sentimentul acestei vieți jalnice era ca un ghimpe în picior. Îl simțeam la fiecare pas, mă împiedica să mă concentrez, nu mă lăsa să dau ce am mai bun din mine. Simțeam cum visătorul și naivitatea din mine își dau mâna și se îndepărtează grăbiți. Unde era viața aia mișto de tot pe care mi-o doream? Oare asta însemna să trăiești? De ce eram, până la urmă, pe pământ? Iar fericirea ce înseamnă, un bun acordat celor puțini? Un țel deșert pentru ceilalți?

Cred din suflet că o viață frumoasă e ceea ce merităm cu toții! Dar pentru asta avem nevoie să dăm tot ceea ce ne blochează drumul către acolo. Pentru mine facultatea era un mare obstacol pe drum. Nu era singurul, dar necesita îndepărtare grabnică. Îmi acoperea viitorul strălucitor din față. Și de astfel de obstacole viețile noastre sunt pline. Școli ieftine, joburi stresante, relații nefericite. Liste ce se vor completate ne așteaptă pe fiecare. Pentru că doar noi știm ce ne împiedică să ne atingem potențialul și ce anume stă în calea fericirii noastre.

În loc de concluzie

Deciziile importante întotdeauna vor stârni critici. Ceea ce se merită realizat niciodată nu se va obține gratis. La fiecare pas pe care îl vei face în direcția visului tău, vei auzi zeci de voci care te vor trage înapoi. Nu le lăsa să reușească! Pentru mine renunțarea la facultate a fost cel mai important moment de până acum. Nu știu unde o să ajung, dar prefer să merg înainte. Un prieten mi-a spus că nu ar trebui să mă las, că țara asta e plină de mediocrii cu școală și că, mai bine să fiu unul dintre ei decât și ratat, și fără facultate. Nu l-am ascultat, simțeam că asta e consolarea lui pentru că nu a avut curajul să ia aceeași decizie, la timpul lui.

Odată cu marile alegeri vin și marile responsabilități. Dar orice călătorie începe cu un pas. Și întotdeauna pasul următor este cel care trebuie făcut. Pentru o viață împlinită trebuie să renunți la tot ceea ce te ține în urmă și să accepți orice te-ar trage înainte. Tu ești creatorul propriei tale vieți. Ia deciziile pe care trebuie să le iei! Restul nu contează!

De accidente nu se fuge!

Posted on Updated on

“Name the greatest of all inventors. Accident.” – Mark Twain

Ne-am învățat să trăim în certitudine și cauzalitate; tot ce iese din aceste două cercuri nu ne place. Ba mai mult, ne și sperie și ne ține departe. Și, uneori, oricum ar arăta realitatea preferăm să o ajustăm după convingerile noastre.

Când vine vorba de lucruri pe care nu le controlează, oamenii o iau razna. Bine, nu toți, cei care nu o iau fiind cei care au câștig de cauză. Goana după certitudine omoară cele mai multe visuri. Aceasta, amestecată cu frică duce, inevitabil, la o rămânere în zona cunoscută. Nu faci pași înainte doar fiindcă nu știi ce se ascunde după colț. Dar uiți că singura modalitate de a afla ce e după colț e să faci pași înainte!

Când am dat de citatul de sus, “Accidentul este cel mai mare inventator”, am avut un moment “Evrika!”, să-i spun așa. Dar, oricât de adevărat ar fi acesta, nu ne place deloc. Nu ne place să acceptăm că acțiunea X nu conduce, neapărat, la rezultatul Y. Suntem oameni și vrem un lanț de evenimente coerente, strâns legate, cauzale. Ei bine, lucrurile nu stau astfel decât în situațiile obișnuite, banale și de bun simț. Dacă îți e foame și mănânci, foamea dispare.

Dar când vine vorba de aspectele subtile ale vieții, 1+1 nu prea mai e egal cu 2. Dacă ar fi, toți am avea succes, toți am avea bani, toți am trăi cum ne-am dori. Nu am avea nimic altceva de făcut, decât să ne alegem “modelul” și să facem ce a făcut el. Și, inevitabil, vom obține ce a obținut el, nu? Ei bine, nu! Pentru că uităm că hazardul (orice ar însemna acesta) este prezent la fiecare pas. Penicilina, cum a fost descoperită? Dintr-o mare greșeală, se știe. Și nu e un caz singular.

În cartea “Lebăda Neagră” N.N Taleb susține și argumentează prezența aleatoriului în viața oamenilor, încercând să ne conștientizeze că suntem expuși la acesta mult mai mult decât credem. Oricât de mult ne place să credem că ne controlăm viețile…ei bine, totul e iluzie. Exceptând un foarte mic cerc de acțiuni, nu controlăm nimic. Iar evenimentele nu se succed în ordine, cauză-efect, ci aleatoriu. Doar că, privind în urmă, ne amăgim, înlănțuind, extrem de artificial, evenimentele. Numai să fim împăcați. Cât de puțin.

Când înțelegi că accidentul joacă un rol determinant în viețile fiecăruia presiunea devine mai mică. Îți dai seama că nu poți controla totul și că, oricât de mult ai încerca să “prevezi” cum vor sta lucrurile, acestea pot sta altfel. Înțelegi că singura modalitate prin care poți reuși să “inventezi” ceva măreț e să te expui accidentului. Adică să fii acolo, în ring, să te învârți în cercurile în care e mai probabil să intervină hazardul. Să te expui lebedelor negre pozitive, cum zice Taleb. Adică să încerci, să încerci și iar să încerci. Să forțezi norocul, într-un fel, să te lovească și pe tine.

Până la urmă, asta e datoria fiecărui om, să încerce. Dacă apare și reușita, apare ca bonus. “Biruința nu e obligatorie, obligatorie e lupta”, spunea Steinhardt. Când vom înțelege asta, vom reuși.