responsabilitate

De ce Iohannis nu-i bun de președinte

Posted on

JKVP

Atât de mult s-a vorbit pe tema confruntării dintre cei doi candidați la președinție din acest tur doi, că abia aștept (și cred că așteptăm cu toții) să se termine. Parcă nici nu mai contează cine o să câștige, numai să ajungem odată la un deznodământ, chiar dacă nu o să fie cel dorit. Iar apoi, om vedea noi cum o scoatem la capăt cale de cinci ani!

Dar, în ciuda atâtor vorbe – postări pe Facebook, articole pe site-uri/bloguri și discuții la TV – am zis să îmi dau și eu cu părerea, că doar n-o fi foc. În plus, trăiesc într-o țară liberă – cică – și aș avea voie să îmi exprim opinia cu privire la orice (dar oare până când?).

Așadar, de ce nu e Iohannis bun de președinte?

Pentru că nu e rămân, oameni buni! Și, în plus, nici nu a reușit să adopte mentalitatea asta stricată a românilor. Uitați-vă puțin la cei doi candidați, cât se pliază Ponta pe stilul de viață al poporului și cât Iohannis? Primul minte, fură și aburește, pe când al doilea e liniștit, gândește înainte să deschidă gură, lasă faptele să vorbească pentru el și nici nu aruncă cu promisiuni nemaiauzite! Păi cum să fie Iohannis bun, dacă după atâția ani de stat în țara asta și de activat în politică, nu a învățat și el să se descurce? Adică, totuși, oricât de prost ai fi, tot înțelegi (la un moment dat) că oamenii nu vor fapte, ci vorbe! Oamenii vor să fie vrăjiți (așa cum fetele vor să fie luate cu dulcegării!), nu vor o realitate spre care să țintească și care să îi implice!

Din nou, să ne uităm la discursul celor doi: Victoraș se laudă cu câte măriri a adus el salariilor și pensiilor (dar banii de unde i-a luat, asta de ce nu zice?!?) promițând că va fi și mai bine cu el președinte, iar Iohannis nu spune decât că vrea să facă din România o țară prosperă. Auzi, o țară prosperă! Păi ce, dom’le neamț, chiar așa de proști ne crezi? A avea prosperitate înseamnă să muncești, iar nouă, românilor, munca nu prea ne place! Dacă ne dai da, primim, dar dacă ceri să facem ceva, stricăm prietenia, să știi!

Ăștia suntem, din păcate. Și constituim un popor încăpățânat, care se bate cu pumnii în piept că o duce rău, dar care, când e de luat atitudine, nu-l găsești nici în gaură de șarpe! Ne vindem conștiința și principiile pe o “sacoșă electorală”, iar pentru o sumă nesemnificativă de bani câte nu suntem în stare să facem? Nici noi nu ne imaginăm până unde am putea merge…

Dar nu faptul că ne vindem ieftin e problema cea mai mare, ci atitudinea pe care o avem după ce ne-am vândut! Pentru că, după ce apele se liniștesc și realizăm în ce belea ne-am băgat singuri, nu ne recunoaștem vina, ci începem să aruncăm cu acuzații în stânga și-n dreapta. Și ne plângem de mama focului, că vai!, ce rău o ducem noi! Dar acum nu știu cât timp, când puteai să schimbi ceva, de ce nu ți-a păsat? Ba ți-a păsat, că de asta ai luat uleiul, mălaiul și găleata!

Îmi pare rău să o spun, dar Iohannis nu e bun să ne fie președinte. Noi, românii, vrem în fruntea țării un om ca noi, nu o persoană corectă(atât cât putem folosi acest termen în dreptul politicienilor) care să vrea să facă treabă! Nouă ne trebuie un șmecheraș ca Ponta, nu cineva care să ne acuze – prin felul lui de a fi – că nu ne implicăm suficient de tare. Asta nu a înțeles Iohannis – lucru care s-ar putea să-l coste Cotroceniul – că poporul nu vrea să lupte pentru un trai mai bun, ci vrea să îl primească de-a gata! E o chestie de responsabilitate până la urmă, pe care românul de rând nu vrea să și-o asume, căci pe cine ar mai da el atunci vina?

O ultimă speranță

Cu toate acestea, încă sper ca Iohannis să câștige, chiar dacă nu e genul care să prindă la mulțime (uitați-vă la dezbaterile de la TV, spre cine se înclină balanța carismei?)! Și, deși nu sunt 100% împăcat, aleg să îi ofer acestuia un CEC în alb, pentru cei cinci ani care ne stau în față. C-o să fie bine, c-o să fie rău, o să vedem, fiți fără griji! Oricum, din păcate, mai bine de atât momentan nu se poate…

P.S: Haideți duminică la vot, pentru noi, pentru țara noastră și pentru președintele care ne merită! Haideți să arătăm lumii că nu suntem așa păcălici cum ne crede ea și că avem tăria să ne luăm destinul în propriile mâini! Și, dacă am face asta, am câștiga chiar și dacă am pierde, căci a face pași pe drumul responsabilității tot e lucru mare!

Sursă foto: pcnews.ro.

 

 

 

Advertisements

Manifest

Posted on

change_the_world__by_this_is_the_life2905-d3dd0vm

Tocmai ce am citit pe Facebook o postare foarte interesantă, care reflectă niște adevăruri evidente, niște boli cronice aș putea zice. Boli de care suferim, cu toții. Nu știu cine l-a scris și îmi pare sincer rău pentru persoana în cauză, dar iată cum spune: “Am dat licența, am luat o notă foarte bună, de peste 9.50. Am muncit în timpul facultății pentru că auzisem de la cei din jur că atunci când vei termina îți trebuie experiență. La toate locurile de muncă la care am fost în timpul școlii pot să zic că mă duceam cu silă și scârbă, doar pentru ca nu aveam altă sursă de venit și eram nevoită. Acum, de 3 luni, sunt acasă, pe spatele părinților, lucru care sporește stresul pentru ca îmi reproșează faptul că am făcut o facultate degeaba și acum sunt nevoiți să mă întrețină ei la 22 de ani.”

Nu știu pe cine consideră persoana respectivă vinovată de situația în care a ajuns ea. Dacă îi consideră pe alții, îmi pare rău pentru ea, ar trebuie să conștientizeze că se înșeală. Postarea am citit-o pe profilul unei terțe persoane și avea, la început, încă o frază:”Să mulțumim sistemului educațional de căcat!”. Deci, cine e vinovat pentru situația fetei? Sistemul, normal!

Să dai vina pe altcineva e cea mai ușoară variantă. De ce nu avem job-uri? Din cauza firmelor și a patronilor! De ce o ducem prost? Din cauza guvernului, evident! De ce educația formală nu mai contează? Pentru că e sistemul gândit prost! Etcetera, etcetera. Bla, bla, bla, adică! Dar din cine e format sistemul? Cine i-a ales pe politicieni? Cine acceptă să lucreze de scârbă și silă? Nu, nu noi? Dar atunci cine? Ceilalți, așa-i! Cum spunea Dante (sper să nu mă înșel): “infernul e format din ceilalți”.

Așa cum spuneam, îmi pare rău de fată citată. Și îmi pare și mai rău că nu e singura în situația asta. Suntem o mulțime de tineri care ne lovim de barierele societății. Dar eu mă întreb: cine ne obligă să-i credem? Ei pot să ne spună orice, dar noi alegem ce luăm de bun și ce aruncăm la gunoi! Dacă privești în jur, vezi clar că să îți găsești un job devine o misiune imposibilă! Iar dacă îl găsești, poți să-ți iei adio de la viață! Și, în plus, stai cu frica în sân că o să rămâi pe drumuri – ce faci dacă ești dat afară?

Că facultățile nu prea te mai ajută? Asta vedem cu toții! Dar, dacă vedem, atunci de ce le mai facem? De ce mai tocăm bani și timp cu ele? Pentru că ni se spune că trebuie să avem o facultate, un master și un doctorat? Ei bine, dacă din cauza asta, atunci ne merităm, cu vârf și îndesat, soarta!

Dar nu despre asta vreau să vorbesc, ci despre boala cronică de care suferim, mulți dintre noi: pasivitatea. Ea e responsabilă pentru faptul că noi încă mai mergem la școli sau la job-uri care nu ne oferă decât aproape nimic în schimb. Ea e vinovată pentru faptul că aruncăm, tot timpul, vina pe ceilalți. Noi ce facem? Noi stăm cu brațele încrucișate, ascultăm o manea așa încât să audă tot blocul și ne uităm la meci, țipând în gura mare. Și ne mai plângem de ce nu avem viață! Ei bine, pentru că suntem pasivi! Pentru că stăm, stăm și ne uităm. Cine am vrea să schimbe lucrurile, dacă nu noi? Cei din sistem? Păi nu măi oamenilor, că ei din asta trăiesc, cum să-și taie singuri craca de sub picioare?

Trăim, zi de zi și clipă de clipă, sub ecoul lui “las-o mă, că merge așa”. Nu, nu ne zbatem. Nu avem grijă cum ne cheltuim timpul, banii, inteligența. Dacă avem de ales între distracție și orice altceva, ce alegem? Orice, numai distracție să fie! Îl lăsăm pe Dorel al nostru să muncească, iar noi ne plângem că nu merge treaba bine. Păi de unde să meargă, dacă poporul nu mișcă? Cine să fie valul care să spulbere rebuturile, dacă nu noi?

“Am dat licența, am luat o notă foarte bună, de peste 9.50. Am muncit în timpul facultății pentru că auzisem de la cei din jur că atunci când vei termina îți trebuie experiență. La toate locurile de muncă la care am fost în timpul școlii pot să zic că mă duceam cu silă și scârbă, doar pentru ca nu aveam altă sursă de venit și eram nevoită.” zice tânăra noastră. “Păi măi, copilă, ce căutai să faci o facultate și să lucrezi pe un domeniu care nu îți place?” îmi vine să o întreb. Sau poate că îi place, dar nu se găsește de lucru pe domeniul ei. Oare? De ce avem impresia că marile succese apar atunci când lucrezi pentru ceilalți? De ce nu vedem că oamenii care au făcut ceva notabil au făcut asta în timpul lor liber și din pură pasiune? Tot din pasivitate, probabil. Nu suntem în stare să ne mișcăm fundurile la treabă, decât dacă ne împunge cineva cu sulița în coaste! Eu mă întreb, de ce s-a mai dus la job-urile alea, doar pentru bani și experiență? Păi dacă da (după cum chiar ea spune), oare de ce se miră că acum trăiește tot pe spatele părinților? Cum ar vrea să progreseze, dacă face lucrurile în silă? Cum să fii observat, dacă tu nu te diferențiezi de mulțime?

E păcat. E păcat tare de tot, pentru că ne batem joc de viețile noastre. Suntem învățați de generația anterioară că altcineva trebuie să aibă grijă de noi. Și, implicit, că altcineva e responsabil pentru mizeria în care trăim. Și pe cât de paradoxal și ilogic pare, pe atât de mult credem asta. Și ne comportăm ca atare. Oare de ce tânăra în cauză, în loc să stea pe spatele părinților și să își plângă de milă, nu pune osul la treabă? De ce nu se ridică, nu trece peste dezamăgire și iluzie și scoate ceva bun din anii petrecuți prin școală? De ce așteaptă să îi ofere cineva un salariu, când ar putea să găsească o modalitate să câștige bani și să fie propriul ei șef? Doar ea știe! Dar e păcat, pentru că își irosește viața. Ce nu construiești tu cu mâna ta, nu o să construiască nimeni pentru tine!

Poveștile noastre seamănă între ele. Suntem cu toții oameni și majoritatea dintre noi am putea face lucrurile mai bine. Am putea să ne refuzăm condiția, să ne ridicăm și să luptăm pentru propriile vieți și destine. Putere avem. Resurse avem. Ne lipsește dorința, responsabilitatea și alegerea. Alegerea de a vrea să facem pasul înainte. Dacă suntem nemulțumiți de ceilalți, înseamnă că suntem nemulțumiți de noi. Dacă vrem să-i schimbăm pe ceilalți, trebuie să ne schimbăm noi mai întâi. Că viața e grea, știm. Dar că depinde de noi să o facem mai frumoasă suntem conștienți?

Întâi dărâmi. Abia apoi construiești

Posted on

Choices_in_Life_by_CleveWalker
Pe zi ce trece mă uimesc tot mai tare de cât de mult s-au împământenit anumite idei în mințile oamenilor. Sunt anumite tipare de gândire care se întâlnesc peste tot, indiferent dacă ești mic sau dacă ești mare. Încep să cred că oamenilor le place să trăiască slab, să existe doar. Cine a spus că cel mai mare dușman al lui “foarte bine” este “bine” și nu “rău”, mare adevăr a grăit!

De când ne naștem începe procesul de “spălare de creier”. Poate că sună dur, dar ăsta este adevărul. Și adevărul doare uneori, nu? Ei bine, de atunci, de la primul contact cu mediul și cu ceilalți, personalitățile noastre încep să fie modelate. Nu, nu noi le modelăm, ci ceilalți! Cele mai multe lucruri le învățăm în familie. Părinții și rudele îți devin modele, iar ce spun ei devine un fel de lege nescrisă. Ei sunt responsabili, într-o mare măsură, de caracterele și personalitatea copiilor lor. Sunt ei oare conștienți de asta? Nu în măsura în care ar trebui să fie! Dacă ar fi, nu și-ar mai învinui așa de ușor copiii pentru greșelile și actele necugetate, ci s-ar uita mai întâi la ei însăși. Pentru că, de multe ori, copiii nu sunt decât copii mai sincere ale părinților lor.

Dar să revin. În familie se pun bazele educației de mai târziu. Părinții își modelează copiii după propriile valori și aspirații. Ei le transmit acestora, uneori fără să fie conștienți de asta, propria viziune despre lume. De asta despre oamenii care și-au depășit condiția se scriu cărți! Pentru că ei au reușit, cumva, să treacă peste limitările dobândite acasă. Ei au reușit să-și depășească “condiția”.

Și după familie vine grădinița. După grădiniță, apare școala primară. Apoi școala generală și, mai apoi, în ordine: liceul, facultatea, master-ul, doctoratul. Până la o vârstă cele de mai sus se împletesc cu familia. Iar de la o altă vârstă încep să se împletească cu internship-uri și joburi. Dar de ce trebuie ca lumea să urmeze drumul ăsta? De ce trebuie să vedem toți cum ni se spune să vedem? Ne întoarcem, oare, la timpurile în care dacă ți se spunea că toate culorile sunt roșii, chiar le vedeai roșii? Ceva nu pare deloc în regulă!

Realitatea e că noi suntem într-o mare măsură vinovați de situația creată. Prin încercarea constantă de a-i face pe ceilalți să vadă lucrurile cum le vedem noi și prin dorința aprigă ca cei din jur să se comporte cum vrem noi să se comporte ducem mai departe “tradiția”. “Viața nu are manual de utilizare, existând mai multe moduri de a o trăi”, citeam undeva de dimineață. Și atunci, de ce oare tot încercăm să îi transformăm pe ceilalți după chipul și asemănarea noastră?

Be-Different1“Dacă mergi pe drumul pe care merge toată lumea, ajungi acolo unde ajunge toată lumea!” spun unii, mai inteligenți ca alții, poate. Mai deștepți nu pentru că au fost în stare să formuleze fraza asta, ci pentru că, îmi place să cred, reușesc să o conștientizeze și să trăiască cu ecoul ei în minte mai des decât ceilalți. Noi, cei care nu o conștientizăm, suntem vinovați de viețile pe care le trăim! Punct. Fără scuze și fără alte comentarii. Într-adevăr, dacă vrem, puteam da vina pe societate. Și de multe ori exact asta facem! E mai ușor, mai comod, mai lipsit de responsabilitate. Avem însă și dreptate? În niciun caz! Indiferent de ceea ce am fost învățați, de ceea ce ni se spune, de presiunile la care suntem supuși, noi suntem cei care decidem. Dacă refuzi libertatea doar pentru că vine la pachet cu responsabilitatea, te faci nedemn de amândouă!

Supărător e însă când fiecare îți spune ție cum trebuie să-ți trăiești viața. “Dar voi nu aveți viață?”, îmi vine să strig! Probabil că nu; dacă ar avea, nu le-ar mai da sfaturi altora, nu? De ce își face lumea atâtea probleme că nu ai și tu o facultate și nu ai un job? A ajuns să vă placă sclavia sistemului atât de mult? De ce spuneți toți că viața se poate trăi doar așa cum ați trăit voi? Nu ați avut tăria să vă îndepliniți visele și acum îi opriți și pe cei care încearcă?!? Nu știți, oare, că cel care eșuează e mai demn de respect decât cel care nu încearcă? Nu să nu cazi înseamnă măreție, ci să cazi și să te ridici, iată puterea!

Îngrădirile, drumurile deja trasate și potecile bătătorite sunt locuri pe care doar cei mediocri le frecventează. Lumea s-a schimbat mult prea repede în ultimii ani și mulți oameni nu au reușit să țină pasul cu ea. Din păcate, trăiesc în “pe vremea mea…”. De ce le-o fi așa greu să vadă că asta nu e vremea lor? De ce nu înțeleg că lumea e plină de resurse, că o facultate nu te face deștept și că succes nu înseamnă să lucrezi 8 ore pe zi, 5 zile pe săptămână pentru un amărât de salariu? De ce nu acceptă că există și alte căi și că viața poate fi trăită și altfel?

Am fost modelați de ceilalți și de evenimentele prin care am trecut. Dar putem să ne autodistrugem, pentru a renaște. Doar uitând cum ne-au învățat alții să trăim, putem avea viața pe care ne-o dorim. Fiecare are propriul drum și doar acesta putând să ofere cu adevărat satisfacție. Să trăiești după cum ți-au dictat sau îți dictează ceilalți, înseamnă să îți irosești adevăratul “self”. Asta vrei?

be_different_pc_1600_clr3

 

 

Tu ești vinovat!

Posted on

Postarea de astăzi o să fie cea cu numărul 15, din cele 30 propuse. Și nu îmi vine să cred că jumătate din drum a fost deja parcurs…

Se spune că a doua jumătate a unei activități e mai ușoară, cel puțin așa o percepem. Am observat de multe ori chestia asta la antrenamentele de alergat: e mult mai ușor să renunți în prima jumătate, decât în a doua. Bine, adevărul e că antrenamentul nu devenea mai ușor în a doua parte, dar distanța parcursă mă împingea de la spate, obstacolele devenind mai mici decât erau în realitate.

De când m-am trezit am început să mă gândesc la ceea ce o să scriu astăzi; voiam să nu mai las lucrurile pe ultima sută de metri, dar nu am reușit. Am dat vina pe lipsa de inspirație, ca să nu fiu eu cauza nereușitei. Dar uite că, atunci când omul e strâns cu ușa, face ce face și se descurcă cumva.

Din păcate ne irosim viața în scuze. Dăm vina pe situații, pe oameni, pe vreme, pe orice și oricine pentru tot ce nu ne iese. Și, deși am mai scris despre asta cum câteva zile (dacă vrei poți să citești despre asta aici), tot în zona asta o să rămân. De ce? Pentru că oricât de mult am vorbi, niciodată nu ar fi destul. Bine, nici nu ar trebui să vorbim, dacă am acționa. Dar, pentru că schimbarea e responsabilitatea fiecăruia, nu ne rămâne decât să folosim asta ca scuză și să ne oprim la a vorbi. Vedeți? Tot scuzele, bată-le vina!

Pe parcursul întregii zile mi-am liniștit conștiința spunându-mi că “nu am inspirație” să scriu. Să mai aștept mi-am zis…și am așteptat. M-a căutat inspirația, oare? A ajuns, până la urmă, și la ușa mea? Da, cred că da, acum parcă aud o bătaie stingheră…De ce așa târziu? Probabil că a avut oameni mai importanți pe listă, înainte mea. Sau, mai probabil, inspirația nu îi ajută decât pe cei care se ajută singuri.

Că viața îi ajută pe cei care se ajută singuri, e un fapt. Iar când spun “viață”, mă refer la orice aspect: Dumnezeu, oameni, circumstanțe, etc. Nu sunt adeptul filozofiei în care “întreg Universul conspiră” în favoarea ta. Sunt, însă, adeptul muncii sistematice și susținute, făcută cu pasiune. Oamenii care fac lucrurile să se întâmple sunt cei care nu acceptă scuze. Dacă au o problemă, o rezolvă. Dacă dau de o greutate, trec peste ea. Dacă fac o greșeală, o recunosc și fac tot ce pot să o îndrepte. Nu dau vina pe alții pentru eșecurile lor. Nu se mulțumesc cu scuze, vor soluții! Nu acceptă ca lucrurile să se întâmple, pur și simplu, ci pun mâna pe treabă și fac lucrurile să se întâmple!

Asta este una din principalele diferențe dintre un om realizat și fericit și un mediocru: unul caută scuze, altul celălalt caută soluții! Dacă vrei să cunoști un om, ascultă pe cine și ce dă vina, e simplu! Astfel îți va fi ușor să-i creionezi caracterul. Și, de ce nu, chiar viitorul!

Problema e, ce vrei tu de la viața ta? În ce categorie (vrei să te) regăsești? Un lucru trebuie doar să ții minte: oricum ar fi, tu ești singurul vinovat de starea vieții tale! Restul? Doar scuze.

“Never tell your problems to anyone…20% don’t care and the other 80% are glad you have them.”
– Lou Holtz

 

Scuzele-s mișto. Doar că nu țin

Posted on

Scuzele sunt mișto. De asta le folosim atât de des în viața de zi cu zi. Urâm să ne asumăm responsabilitatea și ajungem să devenim victime în propria teorie a conspirației. Și nici nu realizăm că noi suntem cei care pierdem cel mai mult.

Nu știu dacă înclinația de a nu ne asuma responsabilitatea este ceva învățat sau ceva cu care ne-am născut, dar este un fapt. Dacă îl întrebi pe un copil cine a stricat jucăria, îți va spune că s-a stricat singură. Un elev care nu și-a făcut temele îți va spune că a fost bolnav, sau că și-a uitat caietul acasă. Dar se jură că scrisese tot, cap-coadă, pe bune! Între cei care se despart cine e de vină? Dacă îl întrebi pe el, îți spune că ea, iar dacă o întrebi pe ea, îți spune că el. Săracii, habar n-au că au perfectă dreptate și că se înșală amarnic, în același timp!

De ce caută oamenii scuze?

Pentru că nu vor să își asume responsabilitatea pentru acțiunile lor. Psihologii spun că nu am mai putea trăi cu noi înșine dacă ne-am recunoște vina și greșelile atunci când e cazul. Dar, mă întreb, cu mincinoșii ce suntem putem trăi?

Atitudinea asta de a considera pe oricine și orice responsabil numai pe tine nu, parcă e înscrisă în ADN-ul nostru. Iar când nu avem persoane pe care să dăm vina ne folosim de circumstanțe. “Oricine ar fi făcut la fel (sau, poate, mai rău) în situația respectivă”, se spune. O altă liniștire a conștiinței, o altă scuză.

Unii îi fac responsabili, după caz, pe Dumnezeu sau pe Diavol. “Dacă Domnul a vrut…” sau “D***** m-a împins”, împreună cu alte expresii din aceeași categorie, nu sunt cazuri foarte ieșite din comun. Până la urmă, cine suntem noi să ne opunem celor mai mari forțe din univers? Și trebuie să recunoaștem, they have a point.

Neasumarea responsabilității dăunează grav sănătății

Neasumarea responsabilității dăunează grav sănătății, dăunează psihicului. Deși îți conferă confortul unei conștiințe curate, te transformă într-un om slab. E o lege nescrisă care spune că schimbi doar ceea ce merge prost și renunți doar la cine nu își face treaba bine. Și atunci, cum să fii tu cel responsabil? Adică să fii nevoit să treci prin chinurile schimbării? Nu, mai bine nu! Cât încă există vecini nesuferiți, circumstanțe nesatisfăcătoare sau ființe supranaturale (care aruncă cu trăsnete, după plac), nu avem de ce ne teme, suntem acoperiți. Suntem acoperiți, dar nu progresăm. Încercăm să schimbăm ceea ce considerăm ca fiind cauza, în detrimentul adevăratei cauze. De asta, într-o relație de exemplu, fiecare încearcă să-l schimbe pe celălalt.

Oricum, în viață nu contează PRIN ceea ce treci, contează CUM treci! Iar scuzele sunt mișto. Dar nu țin. Și ce bine ar fi fost să țină…