recunostinta

Ultima postare!

Posted on Updated on

12

Mă uit în urmă la timpul petrecut pe blog și realizez că am investit atât de mult în el că am pierdut socoteala. Mă ajută însă WordPress-ul, spunându-mi că am scris 322 de posturi, în cei peste 3 ani de activitate…

Dar parcă nu îmi vine să cred că a venit și clipa în care să spun adio acestei adrese (cascadorys.wordpress.com) și să mă mut și eu la casa mea! Căci nu, această ultimă postare nu înseamnă că mă voi opri din scris, ci doar că schimb locul unde o fac.

Așadar, începând de acum, vă aștept la adresa bogdanmatei.roiar postările vor putea fi urmărite direct pe pagina bloguluiDe lucru încă mai e pe acolo, dar totuși începe să arate bine, nu?

Bonus: În curând urmează să aibă loc lansarea cărții “Europa în 80 de Zile“, dar până atunci îți poți rezerva exemplarele dorite cu o reducere de 15%! Dacă ai nevoie de mai multe detalii despre carte și despre ofertă, le găsești aici!

despre carte_cover_detalii

Ce ar mai fi de spus? Un mare “Mulțumesc!” celor cu care am interacționat prin intermediul acestui blog, dar și celor care s-au rezumat doar la a citi, din când în când, chestiile care li s-au părut mai interesante.

O observație pentru cei care urmăreau pe email postările: o să fie nevoie să vă reînregistrați la noua adresă ca să fiți siguri că sunteți la curent!

O observație pentru toată lumea: poți să mă găsești și pe Facebook!

 

 

Nascand multumire

Posted on

Adieri de vant mangaind fata. Miros de primavara invaluind treptat. Verdele pomilor delectand ochii. Diversitate de culori pictand o padure. Soapte de frunze uscate gadiland urechile. O floare timid iesita printre ierburi uscate. Parfum suav de zambile incantand simturile. Triluri senine de pasari vioaie. Gangurit rece de izvor. Cai odihnindu-se la soare. Oi pascand voioase. Albastru de sticla veghind pamantul. Nori de puf aruncati peste el. Timp ce parca uita sa treaca. Zambet si pace din suflet de batrani. Fire de iarba de un verde crud. Flori razlete purtate de vant. Insule albe de nea, in mari de verde,…de gri. Caprioare bucurandu-se de primavara. Raze de soare incalzind sufletul. Crampeie de cer. Crampeie de iubire. Nascand multumire. In al meu suflet.  Pentru Creator. Multumesc…     

Singur pe lume

Posted on Updated on

Motivul pentru care scriu acum nu este acela ca, de cand am lipsit de pe blog, idei s-au strans atat de multe, ci tocmai invers: pentru ca nu am mai scris de mult. Timpul stiu ca ma preseaza, asa ca intru in subiect.

Vreau sa relatez ceva…interesant, zic eu. Cei din Bucuresti stiu ca in RATB ai parte de cele mai multe surprize. Ei bine, am vazut si eu azi ceva inedit. Sa spun si ce anume. Este vorba despre un barbat, cam de 40 de ani, care isi vedea linistit de treaba lui, stand pe un scaun. Pe langa asemanarea uimitoare cu un foarte cunoscut personaj de film, ceea ce mi-a atras atentia a fost faptul ca vorbea…singur. Da, chiar vorbea singur! (M-am asigurat ca nu il asculta nimeni, inainte de a trage concluzia aceasta.) Poate ca tie nu ti se pare nimic ciudat; poate ca uneori ti se si intampla. Mie insa mi s-a parut. Si m-a facut sa-mi pun si niste intrebari(de parca nu aveam capul plin cu asa ceva). Oare de ce vorbeste singur? De ce priveste pe geam, pierdut, iar apoi se intoarce pentru a comunica ceva, nimanui? Este chiar atat de singur? Sa nu aiba oare pe nimeni? Se poate ca aceste ganduri sa nu aiba nicio legatura cu realitatea, dar totusi, daca tot am ajuns aici, hai sa te intreb ceva: cand te-ai oprit ultima data din rutina de zi cu zi pentru a reobserva cat de fericit esti pentru ca ai prieteni? Poate ca nu esti tipul popular cu jumatate de scoala in jurul tau si nici angajatul pe care il admira toata compania. Dar refuz sa cred ca esti singur. Atat de singur. Cand ti-ai facut timp sa te duci la prietenii tai si sa le multumesti pentru ca iti sunt aproape? Cand ai facut ultimul gest frumos pentru ei? Nu-ti mai amintesti, asa-i? Eu unul o fac cu greu…din pacate…Dar vreau ca lucrurile sa fie altfel. Asa ca am decis. O sa ma autoprovoc sa-i fac pe cei din jurul meu sa se simta pretuiti. Poate prin gesturi mici, nesemnificative, sterse. Dar gesturi care sa le aminteasca ca sunt importanti. Imi dai voie sa te provoc si pe tine?

Si, daca chiar crezi ca nu ai pe nimeni, vreau sa nu uiti ca exista Cineva care vrea sa-ti fie cel mai bun prieten. Trebuie doar sa Il lasi. Nu stiu cum iti va deveni apropiat, dar El stie asta. Si vrea asta. Lasa-L pe Isus sa-ti intre in viata, iar apoi lasa recunostinta si aprecierea sa curga din al tau suflet. Sa-i inunde pe toti, dar mai ales pe prieteni. Accepti provocarea?…

Recunostinta de calitate

Posted on Updated on

“Afara picura stopii unei ploi de toamna tarzie…in suflet ploua cu picuri de melancolie…Afara mai cade cate o frunza ingalbenita de vreme si timp…in suflet coboara usor o amintire ascunsa sub cartile uitarii…Afara e noapte si frig…in suflet s-asterne noaptea tristetii si frigul durerii…Afara e rece…in suflet e gheata…”

Probabil asa ar arata o paralela intre vremea de afara in aceasta perioada a anului si sufletul unui om fara motive de recunostinta. Zilele astea au existat anumite evenimente care m-au facut sa ma gandesc mai mult la ceea ce inseamna recunostinta adevarata. Nu stiu ce simte fiecare, dar mie mi s-a intamplat, nu numai o data, sa “uit” sa imi manifest recunostinta. Nu cred ca au vreo importanta motivele, ci ceea ce conteaza este ca am dat dovada de lipsa de recunostina. Probabil nu sunt singurul care mai are de lucrat la capitolul acesta din viata. Stiu ca am o problema si stiu ca avem cu totii o problema. Nu stim ce inseamna recunostinta si nici sa fim recunoscatori. Uneori avem impresia ca un simplu ‘Multumesc!’ arata cat de multumitori suntem, dar uitam ca nu am simtit nici macar o urma de tresarire, o vibratie in sufletul nostru…Ne aratam pe buze o recunostinta pe care in suflet nu o avem…O idee spunea astfel: ‘De cele mai multe ori recunostinta nu inseamna acelasi lucru cu multumirea; recunostinta vine din suflet, iar multumirea de pe buze.’ Traim cu impresia ca daca inganam ceva ce seamana cu o multumire ne-am achitat de inca o datorie. Dar recunostina nu e o datorie, o obligatie, ci o virtute, ‘cea mai importanta dintre virtuti’, spunea un mare invatat. Dar noi o consideram o datorie si asta face ca sa ii scada din valoare; nu mai are asa relevanta un ‘multumesc’, o floare, sau un gest…pentru ca ne-am obisnuit sa le facem formal, doar de fatada…Ar trebui probabil sa amintesc si cate ceva despre cum sa descoperim motive de recunostinta, dar acesta o sa fie subiectul unui articol viitor. Ceea ce vreau sa subliniez acum nu este ‘cantitatea de recunostinta’  ci ‘calitatea recunostintei.’ Vreau sa spun ca trebuie sa simtim intai noi recunostinta si apoi sa ii facem si pe ceilalti sa o simta…numai asa vom gasi noi si noi modalitati prin care sa ne eliberam de ‘povara’ recunostintei…Doar atunci vom invata ce inseamna, de fapt, banalul ‘MULTUMESC’…Eu sunt mai curios din fire si chiar vreau sa aflu…Tu nu vrei?

Darul il primesti.Dar pe Cel ce-l daruieste?

Posted on Updated on

Se povesteste ca intr-un satuc de munte traia cu ceva vreme in urma o familie de oameni simpli, dar credinciosi. Religia ocupa o pozitie importanta in viata lor. Erau nelipsiti de la biserica; chiar si cei trei copii veneau cu placere. Unul dintre copii se deosebea de ceilalti atat prin inteligenta lui, cat si prin faptul ca ii placea sa faca lucrurile singur. Vremea a trecut, iar baiatul a devenit un om la casa lui. Nu era bogat, dar muncea si spera ca intr-o zi va putea oferi familiei si lucruri mai bune decat cele de acum. Nu uitase de Dumnezeu, dar nici nu ii acorda un loc prea important in viata sa. De mers la biserica mergea, dar relatia lui pe verticala lasa mult de dorit; nu Il vedea pe Dumnezeu decat ca pe cineva care se ingrijea de altii, nu de el. Daca reusea ceva, credea ca prin propriile lui puteri a reusit. Gandind astfel si-a continuat omul nostru viata de zi cu zi. Muncea, si munca i-a adus si succes. Norocul a inceput sa-i surada; astfel a mostenit ceva pamant de la o matusa draga, cativa banuti de la tatal sau, batran de acum. Acestea si alte cateva circumstante norocoase l-au facut pe acest barbat un om bogat. Ceea ce e interesant e ca de biserica a uitat, iar de Dumnezeu nici nu mai putea fi vorba; era un om respectabil acum, nu avea timp de astfel de “prostii”.

Stau si ma intreb uneori, oare viata mea nu se aseamana cu aceasta ilustratie? Primesc o binecuvantare de la Tatal meu iubitor, iar eu ma laud singur. Oare cati dintre noi uitam sa Ii acordam lui Dumnezeu locul pe care Il merita in viata noastra? Binecuvantarile le primim, dar cu Cel care le ofera ce facem? Il lasam la usa? Si ne mai si acordam meritul noua…De biserica uitam…nu mai e importanta; sau daca mergem, mergem asa, formal, “de ochii lumii”, sau pentru ca asa suntem obisnuiti. Ce zice Dumnezeu cand priveste la atitudinea noastra sfidatoare? Nici urma de recunostinta nu se gaseste in ea…Oare cat timp ne va mai ingadui Dumnezeu viata aceasta? Isi va mai revarsa mult timp darurile lui peste noi?Cred ca ar trebui sa ne punem cu totii aceasta intrebare, dar sa ne si raspundem.Si nu numai atat, ci sa ne si schimbam aceasta atitudine nerecunoscatoare. Chiar daca El continua sa ofere, nu inseamana ca nu asteapta si ceva in schimb; macar un strop de “multumesc” ofera-I chiar acum.Si pe langa asta, nu uita ca langa tine mai este cineva, care poate nu se bucura de aceeasi haina de care te bucuri tu, sau de aceeasi hrana, sau, de ce nu, de aceeasi viata. Indulceste-i ziua de azi, ca multumire pentru ca si Altul ti-a dat tie. Cineva spunea: “Unii uita ca au fost binecuvantati  pentru ca si ei sa ii binecuvanteze, la randul lor, pe altii.” Sper ca nu suntem si noi astfel de oameni!