realitate

De-i iubire, e durere!

Posted on Updated on

couples-love-photo-images-3

În feed-ul de la Facebook văd astăzi la cineva următoarea idee, care mi-a atras tare de tot atenția: “Cine te iubește, nu te face să suferi niciodată”. Am studiat puțin contextul și am realizat că citatul se voia a fi o consolare pentru cineva care nu trecea printr-o situație chiar plăcută, dar…

…dar adevărul e că cine te iubește te va face sigur să suferi! Iar textele ca cel citat de mine de pe rețeaua de socializare nu sunt decât niște aberații, fie că ne place, fie că nu. Și da, poate că sună bine și ne îndulcesc puțin în unele situații, dar se merită oare să ne consolăm astfel?

Iar acum să încerc să explic. Suntem oameni, iar noi, oamenii de pe planeta asta, suntem ași în a ne răni unii pe alții. Nu știu cum or fi cei de pe alte planete, dar la noi așa se întâmplă. Poate că am rămas cu sechele de când ne luptam pentru supraviețuire prin epoca de piatră, de lovim tot ce prindem în cale. Sau poate că suntem atât de bolovani, că nici nu ne dăm seama de ce și când producem rău. În fine, în cazul de față nu prea contează de ce, ci cum ne comportăm.

Iubirea e o cale pe care se merge în ambele sensuri. Iubești și ești iubit. Ești iubit și iubești. În iubire nu există destinație, doar călători ce merg unul spre altul. Se caută să se găsească și se găsesc ca să se caute. Când iubești, devii transparent, fără ascunzișuri. Alegi să înlături ceața ce vă separă, iar totul rămâne gol, clar.

Dar iubire fără suferință nu există și fiecare iubire vine la pachet cu o doză bună de durere. Tocmai vulnerabilitatea cu care ne îmbrăcăm atunci când alegem să iubim, reprezintă cauza nenorocirii. Nimeni nu ne poate răni, decât dacă îi dăm voie. Și în fața cui devenim cei mai neajutorați, dacă nu în fața persoanei iubite? Cui îi vindem oare, sufletul, pe degeaba, iarăși și iarăși? Cui ne închinăm ființele, dacă nu iubirii?

Și lăsând garda jos, ne tăiem singuri craca de sub picioare. Dar e singura metodă să nu uităm să fim umani. Și asta în ciuda faptului că cine ne iubește, ne rănește. Trebuie să nu uităm însă, că alegem să fim răniți. Alegem să ne deschidem inimile, să ne lăsăm cunoscuți cu bune și cu rele, făcând astfel un salt în gol. Ne oferim, pur și simplu, pe tavă celuilalt, fără să știm ce vom păți, cum o vom duce sau ce se va face cu noi. Și, totuși, mergem înainte, pentru că despre asta este iubirea: despre un necunoscut parcurs împreună.

Iar să știi că ești rănit de cel ce te iubește (sau de cel ce te-a iubit) este cea mai mare consolare. Pentru că asta e, de fapt, tragedia în dragoste, nu faptul că s-a terminat, ci că, după ce s-a terminat, nu mai știm să ne bucurăm de ce-a fost. Și tocmai acele răni dovedesc iubirea: o iubire ce poate acum nu mai e, dar cândva a fost.

Ce ne învață viața? Că poți să rănești fără să iubești și poți să fii rănit fără să fii iubit. Dar niciodată nu vei putea să iubești fără să rănești! Și nici să fii iubit, fără să fii rănit…

 

Advertisements

Prima mea carte :D

Posted on Updated on

coperta

Săptămâna asta mi-a fost lansată prima mea carte, pe neașteptate, neștiute și negândite. Spun “mi-a fost lansată” pentru că eu nu am avut habar de ea, totul fiind o surpriză ticluită bine de tot. Vlad a fost editorul(și cel care a făcut paginarea, redactarea, a pus PDF-ul pe site etc), iar Bianca a fost cea care s-a ocupat de îndreptarea situațiilor survenite din certurile mele cu Limba Română. Oricum, una peste alta, surpriza a fost maximă!

Să ții o carte în mână, cu numele tău pe copertă, oferă un sentiment unic. Sunt unele experiențe în viață care te marchează total, iar să ai propria ta carte cred că e unul dintre ele (asta dacă nu ești mare scriitor și scoți volumele pe bandă rulantă). Și acum îmi revine în suflet starea de uimire și satisfacție care m-a cuprins atunci când am văzut, pentru prima dată, obiectul cu pricina!

Ce conține cartea?

Nu mai știu de când visez să scriu o carte, de mult de tot, cu siguranță! Doar că e extrem de important să ai ceva de spus atunci când te apuci de scris, nu doar să înșirui cuvinte peste cuvinte. Așa se face că m-am văzut nevoit să aștept ca mai întâi să am despre ce scrie și abia apoi să mă apuc de scris.

Nu mi-a trecut însă prin minte că blogul meu ar putea deveni o carte! Dar i-a trecut lui Vlad, care a luat cam toate postările mele, le-a aranjat pe capitole și le-a trimis la corectat, editând astfel Pășind prin Viață – cartea. Deci, ce conține prima mea carte? Gânduri, pași, dileme, povești, poezii, reflecții, speranțe…din astea. Adică ce am scris pe blog până acum, dar într-o formă coerentă, cu un început, un final, un conținut. Ce să mai spun, are chiar și prefață!

Mai mult decât o carte, un pas înainte!

Nu cred că pot să îmi imaginez câtă muncă a fost depusă pentru ca acest proiect să vadă lumina zilei, dar pot să încerc să înțeleg. Însă pot să le mulțumesc celor care, prin efortul lor, au contribuit la această realizare! Mulțumesc, dragilor! 🙂

Cartea de față  înseamnă atât de mult, încât m-aș întinde pe rânduri bune dacă aș începe să enumăr. Pentru că aceasta nu are o atât de mare valoare editorială sau culturală, pe cât o valoare sentimentală! Iar lucrurile de suflet prețuiesc mai mult decât s-ar da pe ele la o primă vedere…

Dar, pentru că de, prin aceasta am făcut un pas înainte, tai de pe lista provocărilor imposibile două rânduri:

Untitled

Cum poți citi cartea?

Așa cum probabil e evident, cartea nu e de vânzare. Nu există niciun motiv pentru care ar fi astfel, nu? Deci, cine vrea să o citească, să o răsfoiască sau doar să vadă cum arată, o găsește aici!

Eu le mulțumesc încă o dată celor care au depus munca din spatele cortinei, au făcut o treabă extraordinară!

Iar pentru feedback și păreri știți unde dați de mine!;)

 

 

Ce-a fost, a fost

Posted on Updated on

Acum, în ceas târziu de noapte,
Când gândurile-mi sunt departe,
Zic doar atât: de ce nu eu?
Oh! De ai știi cât mi-e de greu…

Dar, de ai știi? Ai știi degeaba
Cum suflă vântul, vara, pleava!
Ce-a fost, a fost, nu va mai fi,
Degeaba curg lacrimi târzii.

Oricum a fost, nu a fost bine
De ce am ascultat de tine?
Da, te-am crezut, că fără grabă
Inima ta-mi va fi întreagă…

Povață:
Când e frumos, și cald, și bine
Să nu zâmbești, ca nu va ține!
Iar când e trist și noapte-afară,
Tu să nu uiți de luna clară!

Când iubești

Posted on Updated on

Când iubești, iubești pentru totdeauna. Dragostea care nu durează nu a existat niciodată. A fost o părere, o iluzie, o himeră. Sau o minciună frumoasă, bine formulată, pe care ne-am servit-o. Și pe care am oferit-o și altora.

Dragostea ține de alegere și nu de întâmplare. E o chestie de efort, de voință. Nu de dat cu banul. Ea nu apare din senin. Nici nu te lovește, fără să mai apuci să te ferești. Să iubești înseamnă să vrei să iubești! Să nu (mai) iubești înseamnă, la fel, să nu (mai) vrei să iubești.

Sentimentele care vin și pleacă nu am nicio legătură cu iubirea. Definesc confortul sufletesc, plăcerea de moment sau o fugă de singurătate. A iubi înseamnă a vrea să iubești. Înseamnă să lupți. Înseamnă să alegi. Iubirea e un proces, nu o stare. O călătorie, nu o destinație.

Nu poți ca azi să iubești și mâine să uiți. A iubi nu ține de ce se întâmplă. Nici de ce se face sau de ce nu se face. Iubești nu pentru că, nu dacă…Iubești în ciuda…

Dragostea adevărată nu vine, nu trece. Ci, dacă vine, rămâne. Dacă ai iubit(-o) o dată, (o) iubești totdeauna!

P.S: Dragostea adevărată nu există! Fiecare se descurcă cu ce are! Sau cu ce primește.

Forța din vis

Posted on

Se știe că în drumul de la copil la adult se produc multe schimbări în mentalitate și comportament. Pierdem unele valori, unele atitudini, dar adoptăm altele. Există însă un aspect de o reală importanță pe care îl pierdem undeva pe drumul acesta. Uneori îl regăsim. Alteori avem momente de luciditate, care nu durează.

La ce mă refer? La abilitatea noastră de a visa. Copii fiind, obișnuiam să stăm tot timpul cu capul în nori. Atunci orice era posibil, iar limitele nu existau. Dacă ne intra în cap că vom avea jucăria dorită, cine era în stare să ne convingă că ne îmbătăm cu apă rece? Visam mult atunci. Visam tot timpul. Visam măreț. Visam frumos. Visam…

Visul face diferența

E păcat că acum nu mai visăm. Acum, adică mari fiind. Oare atât de tare ne-a pocnit realitatea în cap, de am rămas și fără vise? Cui și de ce am dat voie să ni le ia? Doar erau ale noastre…De ce, de ne ce, mulți am rămas fără vise. Unora ne-au fost furate. Altora ni s-a spus atât de des că-s o prostie, încât am ajuns și noi să credem. La unele am renunțat chiar noi, de bunăvoie și nesiliți de nimeni. 

Și e de rău. E de rău pentru că fără vise progresul e imposibil. Cum poți să obții ceva, dacă nu știi ce e acel ceva? Cum arată? Unde se găsește? Cum ajungi acolo? E simplu: nu poți! Dacă nu visezi, trăiești la întâmplare. Cineva spunea că “dacă nu lucrezi la realizarea visului tău, lucrezi la realizarea visului altcuiva”.

Societatea ne-a învățat să trăim cu picioarele pe pământ. Ba mai mult, ne obligă să trăim astfel! Adică încearcă; până la urmă, decizia finală tot nouă ne aparține. Dar oamenii au grijă să ne facă să uităm de vremurile copilăriei și să trăim în realitate. Care realitate? Aia delimitată de ei, normal!

Nu e forță, pe lumea asta, mai mare ca un vis. Visul unește potențialul cu realitatea. Face obstacolele mai mici. Conferă putere, disciplină și perseverență. Te transformă din ceea ce ești în ceea ce trebuie să devii, ca să-l poți atinge. Construiește poduri peste prăpastii. Le aruncă în aer pe cele care te încurcă. Un vis modelează viitorul. 

Să visezi e primul pas

Un vis a stat și va sta întotdeauna la baza oricărui lucru nou, ne mai făcut. Doar un vis are puterea să transforme lucrurile în realitate. Unde se plăsmuiește viitorul? În imaginație. Dacă nu visezi, nu poți să treci la primul pas. Cum să mergi spre ce-ți dorești, dacă nu știi ce îți dorești?

Dar să visezi implică să treci la treabă. Nu poți sta cu mâinile în sân, așteptând ca dorințele împlinite să cadă din cer (sau să ți le aducă Moșu’, ca să fim “de sezon”)! Un vis temeinic implică un plan serios de acțiune. Iar visele fără acțiune sunt doar niște fantezii. Nu o să te bucuri niciodată de ele. 

Să visezi e periculos. Pentru că un vis te transformă și te duce în necunoscut. Probabil că de asta nu mai visăm. De frică. 

Ganduri

Posted on

“Desi stia ca e terminat, ceva din el nu putea sa o creada. Era doborat, dar parca simtea in el o asa forta, cum rar se intalneste in vreo persoana. Nu credea ca se va mai ridica vreodata, dar stia ca isi va reveni. Si, dupa lupte aprige, va urca mai sus de locul din care a cazut. Stia ca este afectat de tot si toate, ca nu va rezista mai mult, dar rezista. Stia ca ar trebui sa planga, sa fuga, sa faca ceva sa scape de tot, dar nu putea. O pace prea mare, straina de el, necunoscuta lui pana atunci, ii invada sufletul. Parca ceva ii spunea ca o sa fie bine. Nu stia daca totul este mai mult decat o minciuna dulce si calda, dar el o credea. Incerca sa renunte, dar nu reusea. Parca jocul il prinsese prea tare in mreje. Era ambitia sau prostia cea care-l mana mai departe? Avea sanse de reusita, sau se indrepta spre o nenorocire mai crunta? Nu stia. Tot ce stia era ca nu voia sa mai lupte, dar ca nu putea arunca armele. Pierduse prea mult ca sa mai dea inapoi…”

“Leave No Man Behind” sau “Cand o Sa Intelegem”

Posted on

“Black Hawk Down” este filmul care mi-a schimbat perceptia despre viata, in general, si despre razboi, in particular. Este adevarat ca eram obisnuit cu razboiul din jocurile video. Acolo erai lovit, dar nu te afecta decat daca ramaneai fara viata. Acolo mureai, o luai de la capat. Acolo totul era fals. In film am reusit sa observ un ciob de realitate. Am reusit sa vad cat rau face un razboi. Cata durere produce. Cate vieti sfarseste tragic. Am reusit sa vad ca, de fapt, razboiul nu are niciun rezultat notabil.

Filmul chiar impresioneaza. Nu atat prin miile de gloante irosite, nici prin elicopterele prabusite sau numarul mare de morti si raniti, cat prin dedicarea cu care soldatii isi ajuta aproapele. “Leave no man behind”, deviza as putea spune, arata clar scopul primordial al misiunii. 

Ma gandesc ca a fost doar un film. Dar stiu ca a fost inspirat din realitate. Exista cateva cadre cutremuratoare in film. O femeia alergand si punand mana pe o mitraliera este ciuruita de gloantele americane. Un soldat este omorat de o racheta care ramane in corpul lui. Un copil isi impusca colegul de lupta in incercarea de a omori un soldat american. Un soldat se sacrifica sa salveze pe un alt soldat. Situatii pe care nu le vezi in viata reala. 

Acest film mi-a amintit ca viata poate fi si altfel. Mi-a amintit ca nu toti merg la scoala, se uita la TV sau stau pe net. Mi-a amintit ca nu toti au liniste si pot sa mearga in pace pe strada. Mi-a amintit ca sunt locuri pe glob unde filmul este batut de realitatea zilnica.

In final, in film, se lanseaza o concluzie: “Ei nu ar intelege”. Fiind vorba despre noi, cei de acasa. Si nu intelegem.

In final, in viata, se lanseaza o intreabre: “Cand o sa intelegem?”