munte

Hercules Maraton: Cursa Premierelor

Posted on

10454897_10152899158850744_7757868917110108069_o

Se apropia ora startului dar emoțiile caracteristice unei curse nu mă cuprindeau deloc. Întotdeauna aveam o stare de nervozitate când venea vorba de un maraton, dar nu și în dimineața zilei de 8 iunie. Ba mai mult, în noaptea anterioară dormisem relativ mult și bine – o altă ciudățenie – iar faptul că Hercules urma să fie primul meu maraton montan nu sporea deloc starea de nervozitate.

Exercițiile de încălzire se scurseră anemic, fiind urmate de vocea din difuzoare ce număra secundele până la pornire. Se auzi un START! puternic, iar alergătorii adunați de prin toate colțurile țării o luară la goană pe Valea Cernei, în amonte. Era începutul Ediției a V-a a Hercules Maraton, iar totul anunța o cursă superbă, pentru toată lumea. Dar pentru mine? Pentru mine se anunța o cursă a necunoscutelor, dar și a frumosului.

Cei 2 km de asfalt mă lăsară în a doua jumătate a plutonului și cu mult în urma celor 2 prieteni cu care participam. Nu mă stresam, aveam socotelile făcute de acasă, acum conta doar să mă țin de plan. Urma să alerg cei 45 km de traseu montan (2300 m altitudine urcată) în maxim 6 ore – asta era socoteala. Iar ca să reușesc asta știam că trebuie să nu fac câteva greșeli: să mă epuizez pe urcări, să alerg prea ușor pe plat/coborâri și să mă accidentez.

Traversarea Cernei pe un pod de lemn marca începutul “distracției”: 600+ m de urcat în doar 5 km, dar trecerea grăbită a celorlalți alergători pe lângă mine nu mă încuraja deloc – era clar că merg prea încet și că nu mă simt foarte bine. După eforturi susținute însă, ajung la primul punct de revitalizare, iar mai apoi la capătul primei cățărări. Entuziasmul îmi era mare, așa că am trimis o parte din el și către aparatul foto ce ne lua pe noi, alergătorii, în primire. “Să fiu victorios măcar acum, la început!”, mi-am zis.

Ritmul începu să crească ușor, iar panta să nu mai fie așa dură; doar soarele mă bătea în cap fără milă, dar nu era o așa mare problemă. Tot alergând, dau de Andrei Gligor, schimb câteva vorbe cu el și continuăm alergarea împreună. Pentru mine Andrei e unul din modele, iar să am ocazia să alerg cot la cot cu el nu poate fi decât o plăcere.

Pe următoarea urcare mai serioasă îl las în urmă însă, dar mă prinde repede pe platul de pe creastă. Peisajul e unul fantastic: pajiștile galbene, panorama superbă asupra văii și aerul curat contribuind la un tablou de zile mari. După încă câțiva kilometri mă desprind de Andrei și îl prind din urmă pe unul din prietenii mei, dar pe coborâre îl las și pe acesta în spate. Sosirea în satul Bogâltin (km 18) mă prinde tot împreună cu Andrei – care parcă a zburat în spatele meu pe coborâre – după 2h:07:00 minute de la start. Eram la aproape 40 minute în urma celor ce conduceau cursa, dar nu conta, noi eram în altă ligă.

Urcarea de 10 km ce știam că urmează a scos tot ce se putea scoate din mine. Nici nu știu cum și când am reușit să ajung sus, dar știu că mi-a luat mult și a fost greu. Noroc că la punctul intermediar era o domnișoară foarte drăguță ale cărei încurajări purtau pe toată lumea mai departe. Tot aici am dat și de celălalt prieten, dar nu am reușit să îl prind decât peste încă câțiva kilometri, în apropiere de Șaua Ciumerna, punctul de maximă altitudine: 1480 m.

Alergarea de acolo până în următorul cătun a fost un fleac, doar că un fleac care mi-a solicitat tare puterea de frânare și cam toate articulațiile posibile. Mi-am luat prietenul “la remorcă” și am rulat împreună cam 12-14 km, până în Ineleț. Cred că a fost porțiunea în care am depășit cei mai mulți alergători, exceptând coborârea abruptă prin pădure când, în ciuda faptului că alergam de nebuni, nu am prins pe nimeni. Și nu, nu eram în niciun caz primii! 😀 Dar oricum, e unul din cele mai dulci sentimente dintr-o alergare, să îi depășești în a doua parte a cursei pe cei ce te lăsau în urmă în prima! 🙂

Cătunul Ineleț mi-a dat speranțe false – era km 32 și alergam de 4h:17m:00s – și m-a făcut să cred că pot să ajung sub 5h:30m. Iluzii, iluzii și iar iluzii, doar atât. După încă 2 km Adelin rămase în urmă, iar eu am luat în piept cea mai obositoare psihic porțiune a traseului: ultimii 13 km, din care 8 de suișuri și coborâșuri, iar ultimii 5 de coborâre abruptă pe un substrat nu foarte prietenos.

Tot alergând, nici nu știu când a început ploaia, dar îmi amintesc foarte bine că, împreună cu vântul, soarele și transpirația adunată, mi-a provocat o nu foarte plăcută durere de cap. Sosirea la ultimul CP (km 38) mi-a adus alte speranțe, pentru că una din fetele de acolo îmi spuse că “mai e foarte puțin de urcat, doar dealul de acolo, iar apoi doar coborâre”. Numai eu știu cât am urcat până la coborârea aia spusă de ea, dar mi-am învățat lecția: nu te lua niciodată după fete când vine vorba de orientare și distanțe!

Cum, necum sosesc și la punctul unde traseul intra pe aceeași potecă ca la dus și îmi iau zborul, în încercarea de a ieși cât mai bine sub cele 6 ore targetate. Am avut parte de o aterizare forțată – la figurat, ca să evit una la propriu – pentru că pe acolo plouase mai tare, iar frunzele și pietrele ude de pe traseu nu prezentau siguranță aproape deloc. Astfel că parcurg ultimii 5 kilometri în aproximativ 30 minute și mă arunc agale spre linia de finiș, unde sunt așteptat de prietenii din public, cu încurajări și felicitări. Încă nu îmi vine să cred, dar da!, am alergat primul meu maraton montan (și al doilea all time!) în 6h:00m:09s după scrierea de pe diplomă (dar sunt destul de sigur că timpul meu e cam cu 1 minut sub)! Ce poți să îți dorești mai mult? 😀

După nici un minut apare și Adelin, iar puțin peste o oră și Kojo (și el tot la primul maraton!). Ne tragem în câteva poze, mâncăm câte ceva să ne revenim și pornim pe lungul drum spre casă. Ce rămâne, după terminarea socotelilor? Un super week-end cu oameni frumoși, într-o zonă superbă, o cursă extraordinară în care mi-am bătut recordul la alergare pe munte (22 km) dar și la orice tip de alergare (42 km) și o experiență de neuitat. Plus o lecție care spune că important e cum termini un lucru, nu cum îl începi!

Acestea fiind spuse, sper să revin la anul, pentru că merită. Doar că sper să o fac antrenat cum trebuie și cu ținte și rezultate mai bune. Pentru că, până la urmă, despre asta e vorba într-un eveniment de genul, pe lângă distracție și fun: să vezi care-ți sunt limitele și să ți le depășești. Asta este, cred eu, esența alergării (și, de ce nu, a vieții): nu să fii mai bun ca ceilalți, ci să fii mai bun ca tine!

Advertisements

Între așteptare și alergare

Posted on

Running S-a întâmplat ca în ultimele săptămâni să mă confrunt cu o situație oarecum nouă pentru mine: să fiu nevoit să scriu pe comandă, ca să zic așa. Am fost obișnuit să scriu ce îmi trece prin cap, când îmi trece, cum îmi trece. Îmi place libertatea, iar limitările mi se par incomode. Dar viața se trăiește între limitări, nu între libertăți. Bineînțeles, atunci când scrii (creezi, ca să sune mai pompos), ai o mare libertate de mișcare; însă anumite limite tot trebuiesc respectate.

Pe baza acestor îngrădiri am dus un război serios cu amânarea. Deși nu îmi place să las task-urile pe ultimele clipe, în situația de față am împins totul cât mai departe posibil. Însă timpul m-a prins din urmă, așa cum face dintotdeauna. Cum, necum, am scos-o la capăt, deși lucrurile puteau sta mult mai bine.

Am învățat însă o lecție importantă în această conjunctură și anume că nu trebuie să aștepți ca lucrurile să se întâmple, ci trebuie să pui osul la treabă. Am ales să dau vina pe lipsa de inspirație pentru a amâna momentul de întâlnire cu efortul. Iar lipsa de inspirație nu era doar o scuză, ci un motiv rezonabil. Însă, când în sârșit am luat situația în propriile mâini, lucrurile au început să iasă. Inspirația nu s-a lăsat ușor, au fost multe idei și fraze aruncate la gunoi, (chiar formele finale nu erau prea strălucitoare), multă frustrare de manevrat, dar efortul a fost răsplătit.

E interesant că în viață cu cât aștepți mai mult, cu atât primești mai puțin. Lucruri bune pot să ți se întâmple și la întâmplare, dar adevăratele succese apar prin muncă susținută. Nu trebuie să aștepți să vină succesul la tine, ci trebuie să te duci tu să pui mâna pe el! Scuze, întemeiate chiar, de a nu face nimic, vor exista întotdeauna. Niciodată însă nu va exista un motiv bun. Adevărul, trist poate, este că nimeni nu se gândește să-ți bage ție în sac; majoritatea suntem preocupați mai mult de proprii saci. Și, astfel stând lucrurile, dacă nu-ți umpli tu sacul, cine să o facă?

În viață trebuie să te apuci de treabă ca să reușești. Nu o să te bucuri niciodată de soare dacă nu ieși din casă (sau dacă nu deschizi fereastra). Am învățat că nu inspirația e datoare să vină la mine, ci eu am obligația să mă duc la ea! Nu vine muntele la Mohamed, ci Mohamed trebuie să meargă la munte! Pentru că, în definitiv, noi suntem cei care vrem să ajungem în vârf. Dacă însă vârful nu se lasă atins, există “consolarea” cum că nu destinația contează, ci călătoria. De fapt, nici călătoria, nici rezultatele nu contează, ci lecțiile pe care ți le însușești pe parcurs. Dacă ți le însușești!

Ma uit la ceas…

Posted on Updated on

Ma uit la ceas…e cam tarziu…Sa ma mai apuc totusi de scris? Nu imi raspund, dar ma apuc…Ma uit din nou, la calendar insa…E aproape 31 ianuarie. S-a dus prima luna a anului 2010. Muzica se aude undeva in surdina, iar melodia gandurilor se intoarce undeva la inceputul anului…Era sfarsitul unui an, era nostalgia noului inceput, era…Fiecare isi trecea anul ce se incheia pe sub lupa realizarilor…apoi isi ridica privirea si isi alegea muntele pe care sa isi infiga steagul. Si eu faceam la fel. Mi-amintesc cum mi-am intors privirea spre 2009…am ramas dezamagit!N-am realizat ce mi-am propus…n-am fost mai bun, mai perseverent, mai hotarat, mai ambitios…Si atunci mi-am pus, cu mai multa hotarare ca anul trecut parca, tintele pe o hartie…pe inima…pe suflet…Ma uit din nou la ceas…limbile au inaintat…Ma uit din nou in calendar…Si ma mai uit la ceva…la lista mea…S-a scurs o luna si privesc uimit ca ma aflu in acelasi loc; nu am plecat spre muntii pe care vroiam sa-i cuceresc, nu am facut niciun pas, nici macar un pas…Nu as putea sa spun de ce, cu toate ca motivele le stiu…Sunt obosit deja…si timpul e tarziu…Dar nu ma opresc pana nu imi revad lista, de pe hartie, din inima si suflet…Ma rog din nou…imi ridic privirea si pornesc…Da, chiar in aceasta clipa, cand timpul s-a oprit, pornesc, cu teama poate, spre primul munte, spre primul varf…Stiu ca nu va fi usor, dar stiu ca nu va fi nici greu…O sa mai treaca o luna…O, sunt curios deja!

Natura spune multe(3)

Posted on Updated on

(continuare)

1)    Nu asteapta niciodata recunostinta. Sau, generalizat, sa nu ai niciodata asteptari de la altii pentru ca vei fi dezamagit.

2)    Ia-ti intotdeauna o marja de eroare. Pana la trenul de intoarcere aveam cam putin timp.In ciuda faptului ca ne calculasem timpul si ca am mers foarte repede, ne-a prins si noaptea si n-am ajuns nici la trenul de intoarcere.

3)    Pregateste-te si pentru situatii neprevazute. Nici prin cap nu ne trecea ca o sa ne prinda noaptea si totusi aceasta a venit mai devreme decat ne-am asteptat. Daca nu ar fi fost cativa baieti mai prevazatori care si-au luat si lantern ne-ar fi fost aproape imposibil sa ne mai intoarcem teferi.

4)    Nu te lasa inselat de aparente. La un moment dat, intuneric fiind, am avut cu totii impresia ca am ajuns la o bifurcatie. Am luat-o spre ceea ce ne parea a fi un drum, insa ne-am inselat. Nici vorba de drum.O aparenta inselatoare.

5)    Increde-te in Dumnezeu. Nu stiu altii ce au simtit, dar eu chiar am simtit prezenta lui Dumnezeu cu noi. Nu ni s-a intamplat nimic rau nici la urcare, nici la coborare, pe intuneric. Erau destule pericole de care el ne-a ferit: animale salbatice, prapastii, cazaturi,etc. Ca sa nu mai vorbim de felul minunat in care a lucrat pe drumul de intoarcere Busteni-Bucuresti; numai El putea sa ne trimita si oameni binevoitori si legatura la tren. E un Dumnezeu minunat, nu? Numai increzandu-te in El in viata de zi cu zi, vei putea sa spui ca traiesti cu adevarat.

Natura spune multe(2)

Posted on Updated on

(continuare)

1)    Trebuie sa ti cont de ceea ce-ti spun altii. Pe parcursul drumului am primit mai multe sfaturi de la diferiti turisti. Daca alegeam sa nu tinem cont de ele era posibil sa nu ne intoarcem chiar in regula.

2)    Urmareste un plan. Chiar daca stiam traseul nu unul au fost momentele in care am fost nevoiti sa cautam indicatoarele de traseu. Erau locuri in care daca pierdeai marcajul te pierdeai si tu.

3)    Trebuie sa fii unit cu apropiatii tai. Aproape de varf mergeam printe nori, vizibilitatea fiind foarte scazuta. Daca nu stateai in grup aveai foarte mari sanse sa ramai acolo.

4)    Evita ingamfarea si spiritul de om superior. Am avut colegi care au ales sa mearga foarte repede ca sa arate cat sunt ei de buni. La momentul respectiv nu parea o idee rea, insa a doua zi,da. Febra musculara le-a dat mari dureri de cap.

5)    Uneori e bine sa te faci mic in fata problemelor tale. Vantul batea foarte tare pe creasta si, ca sa te poti odihni si incalzi putin, cea mai buna solutie era sa te faci ghem si sa stai jos.

6)    Privelistea e mai frumoasa de sus. Nu ne mai interesa nimic in afara de peisaj atunci cand am ajuns in varf. A fost greu sa urcam, dar privelistea a meritat tot efortul. Nu conteaza cat efort faci pentru a aduce la indeplinire un lucru, atata timp cat sti ca vei fi satisfacut la sfarsit.

(va urma)