motivatie

L-am citit pe Ariel!

Posted on

ariel carte“Eu nu știu nicio situație pozitivă în care cel mai bun moment nu este ACUM…”

Pe Ariel (arielu.ro) îl urmăresc de mult timp, iar de cartea scrisă de el cam acum un an de zile știu de când își căuta finanțare pentru ea prin intermediul unei platforme de crowdfunding. De citit însă, nu am citit-o niciodată! Îmi amintesc că atunci, la început, am tot zic că o cumpăr, dar am amânat și am rămas fără, căci am uitat de ea. Uneori tumultul de informație din secolul nostru e, pur și simplu, prea puternic ca să ții pasul. Așa am pățit și eu, dar acum câteva zile newsletter-ul de la motivonti.ro venea cu varianta gratuită în format PDF a cărții lui Ariel, Cartea asta se vinde precum pâinea caldă. Am salvat-o, mi-am pus-o pe Kindle și am așteptat să-i vină rândul la citit.

Dar nu am avut de așteptat prea mult. Aseară am tras să termin ceea ce citeam, având în minte tocmai cartea de față. Da, eram nerăbdător să o încep, dar habar nu aveam că o să devin nerăbdător și să o termin!

De mult nu am mai dat peste o carte care să mă țină treaz noaptea cum a făcut-o cartea lui Ariel! De obicei am destul timp să citesc ziua, dar azi-noapte nu am putut să mă opresc, pur și simplu! Paginile se succedau cu rapiditate, iar ideile în mintea mea se învălmășeau ca o furtună, admirând cele spuse și făcute de autor! Cartea este, cumva, despre MICA afacere de curierat pe bicicletă a lui Ariel, dar eu zic că este despre mai mult de atât. Cartea este despre o atitudine, despre un mod diferit de raportare la pasiuni, viață și bani: este despre a face bani din ceea ce îți place, adică.

Iar Ariel nu vine cu “rețete” ca soluții, ci pune accentul pe creativitate. Pur și simplu încearcă să aprindă și în alții focul ce arde-n el, iar în mine a reușit (Cel puțin așa îmi place să cred!). Și totul devine ceva de genul: Dacă el a putut, eu de ce n-aș putea? Pentru că pasiuni avem cu toții, diferențele apărând doar în modul în care ne raportăm la ele.

Aș putea să scriu mult despre Cartea asta se vinde precum pâinea caldă, dar nu o fac. De ce nu? Pentru că înțeleg că e o carte din care fiecare își poate extrage propriile lecții și propriile “șuturi în fund”. Și atunci, de ce să vin eu cu ce m-a impresionat pe mine, când lucrul cel mai bun de făcut e să descopere fiecare singur frumosul din ea?

P.S: Din câte știu, varianta PDF încă e disponibilă aici! Iar dacă nu o să mai fie, scrie-i lui Ariel, sunt convins că îți va răspunde!

Advertisements

De ce motivarea externă e dăunătoare și care e calea corectă

Posted on Updated on

Zig Ziglar spunea în una din cărțile sale, referindu-se la motivație, următoarele:”Motivația, ca și dușul, nu durează. De aceea îl recomandăm zilnic”. Zig a fost unul din cei mai mari speakeri și autori pe probleme de dezvoltare personală din lume; eu, unul, i-am citit multe din cărți cu mare drag. Cu ceva timp în urmă, când am citit pentru prima dată afirmația de mai sus, l-am aplaudat; da, i-am dreptate, ca să rămâi motivat trebuie să te motivezi zilnic! Ei bine, astăzi văd lucrurile altfel. Nu pot să trec peste faptul că Zig din asta trăia: din conferințe și seminarii motivaționale. Nu era evident că o să-și ridice în slăvi domeniul? Nu de alta, dar să câștige și el o pâine…

De ce ni se oferă articole/cărți/conferințe motivaționale?

A-i motiva pe ceilalți a devenit o industrie globală. Pe subiecte de dezvoltare personală se tipăresc sute de mii de cărți, se scriu milioane de articole, se țin habar n-am câte conferințe și workshop-uri! Toate cu ce scop? Cu scopul de a fi de ajutor și a aduce un plus în ceilalți, nu? Da, așa se spune! Dar, chiar așa să fie? Nu vreau să generalizez, sunt sigur că există și oameni care chiar de astfel de sentimente sunt motivați, dar ei sunt doar excepțiile. Majoritatea însă o face pentru bani, faimă, recunoaștere, etc.

Urmăresc câțiva bloggeri motivaționali, (din ce în ce mai puțini, pentru că devin din ce în ce mai pretențios), iar unul din ei a scris acum câteva luni o carte…despre ce? E ușor de ghicit: dezvoltare personală, normal! M-a frustrat, însă, modul cum își făcea reclamă pe Facebook; deși cartea era doar PDF (deci fără costuri fizice de producție), el se încăpățâna să o vândă la un preț destul de ridicat. Bine, nu cred că a vândut măcar una la prețul “real”, pentru că tot timpul lansa “oferte speciale”. Frustrant, după cum spuneam, era mai ales o frază pe care o tot folosea: ”pentru că vreau să ajut cât mai multă lume și să ajungă la cât mai mulți oameni…”. Păi măi, omule, dacă aceasta e motivația ta, de ce nu o dai gratis?

De ce “motivaționalele” nu te ajută, ba chiar îți dăunează

Dar nu despre motivațiile oamenilor din domeniu vreau să vorbesc, ci de cum ne afectează pe noi, consumatorii, această industrie, de cele mai multe ori fără să realizăm.

Îți amintești ce ziceam (citându-l pe Zig) despre motivație? Că nu durează și că e recomandată zilnic? Da, așa este, avea dreptate! Și tocmai de aici apare și problema la care vreau să mă refer. Fiecare persoană are niște parametrii după care funcționează, parametrii la care dă randament maxim. Dar, uneori, din diverse motive, starea psihică nu mai e cea de dorit; problemele se adună, dezamăgirea intervine, atitudinea nu mai e una optimistă. Soluția? O carte motivațională! Sau un citat, un DVD, un articol, etc. Se caută imediat un stimulent extern care să readucă starea de bine în organism. Iar “motivaționalele” exact asta produc: o stare de bine, o euforie, dar care nu durează prea mult. Ba mai mult, după ce aceasta trece, persoana devine mai nefericită. Și ce va face aceasta? Va urmări mai multe conferințe, va citi mai multe cărți, va asculta mai multe DVD-uri!

Și așa se creează un cerc vicios, de care nici măcar nu suntem conștienți! Devenim dependenți de drogul motivației fără să vrem, fără să realizăm, fără să ne pese. Și problema nu ar fi aceea că unii speculează această slăbiciune și fac bani pe spatele nostru, ci problema e că ne pierdem controlul asupra propriilor vieți, ajungând sclavii acestei industrii!

În plus, prin speech-urile și cărțile lor, „furnizorii” de motivație și dezvoltare personală creează consumatorilor așteptări. Știi, cu fraze de tipul: ”Poți avea orice îți dorești!”, “Meriți mai mult de atât!” sau “Nu renunța niciodată!”. Iar când viața vine și ne arată că lucrurile nu stau chiar așa (O, și viața are grijă să ne arate tot timpul asta!), drumul pentru instalarea dezamăgirii e deja bătătorit. Iar de aici până la cercul de care vorbeam nu mai e nici măcar un pas.

Care e calea corectă și de unde vine adevărata motivare

Nu îmi place să aduc în prim-plan problemele, decât dacă vin și cu soluții. Așa că o să încerc să propun o schimbare care ar putea micșora (cât de cât, măcar) aceste fenomen.

Am realizat că “motivaționalele” sunt un drog într-o seară în care mă simțeam foarte obosit psihic. Ce am făcut? Am deschis un site cu citate și am hoinărit pe acolo câteva minute, până m-am simțit mai bine. Doar ulterior mi s-a aprins beculețul: ce citisem eu, erau lucruri pe care nu le știam? Ei bine, nu, nu erau! Știam toate ideile care erau lansate, dar îmi plăceau cum „sună” în urechi. Și, în plus, mă făceau să mă simt și bine. O afacere pe cinste, ce să mai!

Am citit destul de multe astfel de cărți și materiale ca să înțeleg că informația oferită este, în realitate, extrem de mică, deși industria este uriașă. De ce stau lucrurile astfel? Pentru că aceasta nu se bazează pe informația oferită (și aici “motivaționalii” vor sări cu gura) ci doar pe starea pe care o creează în consumator. Nu contează atât de mult ce se oferă, ci cum se oferă, astfel încât cel care primește să se simtă cât mai bine psihic și sufletește.

Așadar, dă la o parte orice materiale de genul celor de mai sus! Dacă nu este oferită informație reală, palpabilă, care să poată fi aplicată și măsurată, nu îți pierde timpul cu ea! Da, o să provoace o stare de bine temporară, dar asta fac și drogurile, deci să le folosim? Mai bine ne mai gândim!…

Iar acest criteriu ajută și în triarea “motivaționalilor”: îmi oferă informație reală? Atunci e bun, se merită să-l urmăresc! Nu-mi oferă, dar îmi creează o stare de bine (și, eventual, doar cere)? Știu ce am de făcut! Spuneam mai devreme că devin din ce în ce mai pretențios cu bloggerii pe care-i urmăresc, tocmai din acest motiv, al informației pe care o oferă (sau, tocmai, nu o oferă): unii maschează lucrurile foarte frumos, pretinzând că oferă informații, când, de fapt, servesc doar senzații.

Iar la final…

…aș lăsa un citat motivațional! Nu de alta, dar poate că sunt și persoane care s-au simțit deranjate sau atacate de cuvintele mele, și au nevoie să se simtă mai bine, să nu mă gândesc și la ei? Sunt puțin rău, așa-i!

A nu se înțelege că am ceva cu “motivaționalii” sau cu munca lor! Ba din contra, până nu de mult îi admiram (acum mă rezum la a-i aprecia) pentru că sunt capabili să trăiască din asta. Dar o să îi las să îmi controleze viața? Nu, mulțumesc!

Viața se trăiește în ring și în noroi, nu pe canapea citind o carte sau vizionând o conferință! Fugim, însă, de realitate și ne ascundem în nisipul motivațional al celorlalți. Din păcate, prea rar realizăm că acest nisip, care ne oferă atât de mult confort, ne obturează vizibilitatea! Iar prin această vizibilitate blurată, ne tăiem din frumusețea trăirii.

“Singura soluție la viață este să trăiești”, spune micul Oscar în “Oscar și Tanti Roz”…Dar oare câți am descoperit-o?

To Do or Not To Do?!?

Posted on

O să încep totul cu o frază care va rezuma ce o să scriu mai jos și care te va face ori să te oprești imediat, ori să îți dorești să citești mai repede continuarea: “În viață nu contează atât de mult ceea ce faci, cât contează de ce faci!” Iar acum să trec la explicații.

Tocmai am citit o carte care tratează, dintr-un punct de vedere solid documentat și destul de științific, subiectul motivației(eng: drive) umane. Concluzia este una pe cât de intuitivă, pe atât de ignorată: suntem motivați de activitățile care ne oferă împlinire sufletească. Nu, nu banii și nici pachetul de beneficii nu sunt pe primul loc, ci sentimentul că faci ceva important și în acord cu valorile tale. Ei bine, se pare că, totuși, întreagă societate se bazează pe un tipar greșit de motivare și anume: “sticks and carrots”. Sau, mai pe românește: “după muncă și răsplată”. Mai detaliat: dacă îndeplinești sarcina X, primești recompensa Y. Destul de simplu. Problema e că lucrurile nu merg atât de bine folosind această variantă, decât dacă e vorba de o sarcină repetitivă și monotonă, lipsită de orice urmă de creativitate și noutate. Adică, metoda “Dacă…Atunci” merge extrem de rar, pentru că aproape orice activitate implică creativitate și un anumit grad de flexibilitate.

Ce legătura are asta cu concluzia de început?

În momentul în care realizezi că ceea ce te conduce este un motor interior, al tău, viața ta se schimbă radical. Din clipa aia, nu mai stai să te gândești ce zic ceilalți despre tine, ce părere își face vecinul când o să audă că ți-ai dat demisia, ce o să zică mama și tata când or să afle că ți-ai schimbat facultatea sau ce o spună prietena când îi comunici că vrei să pleci în lume. De atunci tu realizezi că e viața ta viața de care trebuie să ai grijă și doar atât. Da, știu că sună egoist, dar este cea mai bună cale. Doar după ce ai grijă de tine, poți avea cu adevărat grijă și de cei din jurul tău.

Iau moneda, o arunc în sus și cade pe partea cealaltă. Acum e vorba de motivația exterioară, aia care nu vine din tine. Eh, cam așa ne trăim noi viața! Mergem la lucru pentru a avea un salariu și un acoperiș deasupra capului. Facem școli peste școli că na, poate așa o să o ducem și noi mai bine. Intrăm în relații doar cu gândul la recompense. Și așa ajungem să muncim mult, să învățăm bine, să ne comportăm frumos, etc…doar pentru recompensele țintite. Rezultatul? Umanitatea noastră dispare; devenim niște simple mașini de business, de troc: îți dau, îmi dai. Nu-ți dau, nu îmi mai dai. Și urmarea logică: nu îmi mai dai, nu îți mai dau nici eu!

Iar acum se ridică întrebarea: de ce faci ceea ce faci? Ce te motivează, ce te conduce? E vorba de focul ală lăuntric care te mistuie și nu îți dă pace sau e doar salariul de la sfârșitul lunii? De ce te trezești dimineața, ca să te poți culca la loc seara sau ca să faci niște chestii frumoase pe parcursul zilei? De ce înveți pe brânci la școală, pentru informație sau pentru nota de final? Și tot așa.

Care e, de fapt, problema

Problema cu motivația se rezumă, în fond, la un singur aspect: TIMP. Pentru un timp, atât motivația intrinsecă, cât și motivația extrinsecă funcționează perfect. Și mai sunt și greu de diferențiat. Dar…Dar doar motivația intrinsecă durează. Cât durează? Suficient de mult ca să ducă lucrurile la bun sfârșit! Pentru că din interior îți iei puterea să treci peste obstacolele de care te lovești pe drumul vieții. Dacă motorul nu functionează, nu o să te poți deplasa decât la vale. La primul deal serios poți să îți iei adio. Nu mai merge ca la dealurile alea minore, când te împingeau alții de la spate. Ai nevoie de propulsie proprie.

De asta este mai important de ce faci ceea ce faci și nu ce faci. Pentru că, dacă faci ceea ce e în acord cu tine ca persoană, acele activități care izvorăsc din propria ta ființă, devii de neoprit. Nimeni și nimic nu îți poate sta în cale. Dar, dacă tot ceea ce întreprinzi e rezultatul unei motivări din afară, artificiale, întrebarea nu este DACĂ o să clachezi, ci CÂND. În ambele cazuri, trebuie să treacă timp: până când vei atinge succesul personal(motivația intrinsecă), sau până te vei lovi de eșec total(motivația extrinsecă).

Ce e de făcut?

Ca în multe situații, e mai ușor pe hârtie decât în viață. Situația ideală e aia în care faci doar ceea ce vrei, ce te motivează pe tine și îți aduce satisfacție. (Știu, unii vor zice că unele activități care aduc satisfacție sunt rele în sine, dar aia e o altă discuție). Dar, pentru că idealul nu se poate atinge, ar fi de dorit să se tindă spre el: cât mai mult din viețile noastre să fie ocupate cu activități izvorâte din adâncul personalității noastre.

Dacă îți place să desenezi, desenează! Dacă îți place să călătorești prin lume, dă-i drumul! Dacă îți place să cânți, fă-te auzit! Dacă îți place să mături străzile, matură străzile, care e problema? Problema e că ne-am învățat să credem că trebuie să trăim într-un anumit fel, la un anumit nivel, și între anumite limite, crezând că așa e fericirea. Adevărul e că numai atunci când trăiești între propriile limite afli ce e aia fericire. În rest, te hrănești cu iluziile aruncate de alții.

Una peste alta, lumea are nevoie de mai mulți oameni care să renunțe la tipare și care să facă diferența. De ce să nu facem și noi asta? De ce să-i lăsăm doar pe alții(puțini) să trăiască cu adevărat?

e-Motivational(9)

Posted on

Am descoperit azi un site fain de tot, care te ajuta sa creezi postere cu citatele favorite. Marele avantaj este timpul castigat, iar compromisul fata de calitatea din Photoshop este mai mult decat acceptabil. Asa ca iata primele 10 citate din ce mi-am mai notat eu cu trecerea timpului de prin carti. Sper ca pe viitor sa pun din ce in ce mai multe!

A fi sau a nu fi…în rând cu lumea!?!

Posted on Updated on

Mă sună un prieten săptămâna asta să îmi spună că a luat și el BAC-ul, acum, în sesiunea de toamnă. Și nu l-a luat până acum nu pentru că nu a putut, ci pentru că nu a vrut. Înclin să cred că a vrut să se simtă puțin mai special, să arate că poți să fii inteligent și fără un clișeu de examen de grădiniță, că doar asta a devenit Bacalaureatul de pe la noi. De aici probabil și răspunsul meu: “Bravo! Acum ai intrat și tu în rândul lumii!”.

Ce înseamnă, de fapt, să fii în rând cu lumea?

Și i-am dat răspunsul conștient fiind că el exact asta nu își dorea – să fie în rând cu lumea. Dar am vrut să generez prin acest răspuns o serie de gânduri în mintea mea. Iar acum, iată că le așez în lumea virtuală.

Nu înțeleg de unde dorința de a fi în rând cu ceilalți; și nu pot să cred că cineva și-ar putea dori asta. Mă uit în jur, la oameni. Ce fac aceștia? Nimic din ce mi-aș dori. Aleargă, de dimineață până seara, de când se nasc și până mor. Merg la școli ce nu le plac, acceptă job-uri care nu îi satisfac, întemeiază familii de care nu se ocupă. Se mulțumesc tot timpul cu puțin, deși ar putea avea, oricând, atât de mult! Merg pe drumurile bătătorite, dar, culmea, visează să ajungă unde nu a mai ajuns nimeni. Muncesc pe brânci, de parcă materialul i-ar face fericiți. Nu se gândesc la cei dragi și nu mai cred în visele lor. Și uite așa rămân blocați în rutină. Și în nefericire. Și visează luna de pe cer, dar o caută prin noroiul negru din uliță. De dorit? Nu chiar, zic eu.

Alternativa, există?

Deși realitatea e mai puțin roz decât îmi place mie să o văd, sper că avem o alternativă mulțumitoare, dar de contrast, la “rândurile lumii”. Nu de alta, dar noi, ăștia mai “pe dos”, unde ne ducem? 😀

Nu ne ducem nicăieri, zic, din nou, eu. Rămânem printre “rânduri”, deși știm că, oricât de mult ne-am confunda, niciodată nu vom face parte din ele. Stăm să schimbăm cât mai multe. Să arătăm că se poate visa, că se poate trăi frumos, că lucrurile încă se pot face altfel. Stăm să dovedim că nu o diplomă te face om, sau învățat. Și că nu o școală te educă, ci tu ești cel care te educi.

Vrem să redescoperim frumosul, și să-l împărțim cu voi. Vrem să arătăm că nu banii aduc fericirea, ci fericirea este cea care aduce bani. Mai vrem să stăm să vă arătăm ce înseamnă pasiunea, viziunea și optimismul. Pentru că vrem să vă amintiți că și voi aveați aripi cândva. Nu vrem să plecăm…iubirea încă există și poate schimba totul. Iar succesul…vine cu mulțumirea; iar mulțumirea, cu succesul. Stăm să vă arătăm că nu avem nevoie de iPhone, lap-top, sau haine de firmă ca să fim oameni. Pentru că ne place să credem că tot bunătatea, compasiunea, respectul sunt cele care ne definesc. Noi nu suntem școala pe care am făcut-o, job-ul pe care îl avem, sau banii din portofel. Noi încă mai credem în libertate. Și în unicitatea drumurilor. Noi încă mai credem (și sperăm) la mai bine.

Așa că, nu, nu plecăm nicăieri. Stăm și încercăm să arătăm că moneda încă mai are două fețe.

Idei de la Lorand. Idei de la mine.

Posted on Updated on

Stăteam în sala deloc urâtă numai urechi și sorbeam cu mare entuziasm fiecare cuvânt pe care speaker-ul îl spunea; era unul din cei mai tari, poate cel mai tare: Lorand Soares Szasz. Iar prin pauzele de mesaj mă tot gândeam la multitudinea aia de directori și directorași, cum de or fi reușit să ajungă până acolo? Acolo, în afaceri mă refer, nu la hotelul unde se ținea conferința.

Am aflat o mulțime de lucruri interesante la conferința lui Lorand și, că tot veni vorba, mi se pare o chestie extraordinara ce face el, să ofere conferințe gratis. Da, știu, e o strategie de marketing profitabilă, dar asta nu schimbă beneficiul pe care îl aduce oamenilor.

Însă există o mare problemă atunci când vine vorba de conferințe, coaching, training-uri…când ești acolo ti se pare că ești erou: poți să fii ce vrei tu să fii, poți să faci ce ai tu chef să faci, poți să mergi oriunde îți dă prin cap să mergi, etc. Eh, adevărul e că nu prea e așa! Pleci și te întorci exact unde erai înainte de eveniment. Asta în cazul în care nu ești mai slab de inimă și te cuprinde deprimarea. Speaker-ul se spală pe mâini, îți spune că nu poate trece la treabă pentru tine. Și o spune pe bună dreptate. El a făcut deja în dreptul lui destule, nu?

Teoria ca teoria…dar ce am făcut eu de atunci, în ultimele 24 de ore? Nimic altceva decât ce fac de obicei. Și nu, nu se pune problema că fac tot ce am învățat de la Lorand, în niciun caz!  Dar, pur și simplu, nu am disciplina să mă apuc de treabă.

Cam așa face toată lumea, din păcate. Cei care nu fac astfel se știe, ajung departe. Așa cum spunea Lorand aseară: “Nu se pune problema DACĂ vor ajunge unde și-au propus, ci doar CÂND vor ajunge”! Cam aici se rupe firul: la disciplina de a acționa constant pentru visul tău. Unul din exercițiile propuse de Lorand a fost următorul: fiecare să își stabilească 5 activități care îl conduc la succes și să le facă zilnic! Da, zilnic! Și de Crăciun, și de Paște, și în concediu, și când plouă, și când ninge. Pentru că doar asta e determinare! Asta e voință și disciplină, nu consolările ieftine cu care ne liniștim conștința când nu avem chef de treabă!

Adevărul e că “dacă mergi pe drumul pe care merge toată lume, ajungi acolo unde ajunge toată lumea”. Fair enough, nu? Dacă faci ce fac toți cum poți să ai pretenția să obții rezultate diferite? Nu știu, parcă suntem bătuți în cap rău de tot, pentru că asta facem zi de zi!

De ceva timp am început să lucrez într-un domeniu interesant și cu mare potențial, dar care necesită foarte, foarte multă muncă și învățare continuă. Am dat și peste un model demn de urmat, un tânăr compatriot care a reușit să câștige peste 50.000$ în vreo 3 ani din munca asta, plecând de la zero (barat!). După ce i-am citit povestea pe Internet, i-am dat un mail curios fiind cum a reușit. Răspunsul? “Am învățat cât de mult am putut și am lucrat ca un nebun!” Rezultatele? S-au văzut din plin.

Și mă uit la mine. Am pretenția să câștig mai mult decât el – mult mai mult – și să ajung mult mai departe decât a ajuns el. Dar muncesc mult mai mult decât a făcut-o el? Învăț cu aceeși dorință și disciplină? Nici pe departe! Pe mine mă macină problemele existențiale, lipsa de chef, ieșitul prin oraș, etc. Rezultatele? Eu zic că se văd din plin…

Napoleon Hill, cred, spunea:”Problema cu visele care merită urmate e că ele nu se găsesc la depărtare de sute de metri, ci de kilometri”. Ce face diferența între cei care le ating și cei care nu? Unii muncesc – cum trebuie, cât trebui, când trebuie -, alții nu muncesc. Data viitoare când lucrurile nu au ieșit așa cum ți-ai dorit, întreabă-te dacă ai muncit atât cât trebuia să o faci!

Despre milioane (de vise si bani)

Posted on

“Visele noastre nu sunt prea mari pentru noi, ci noi suntem prea mici pentru ele.”

Intr-o discutie cu un prieten a venit vorba si despre viitor si ce avem de gand sa facem in anii ce ne stau in fata. In dreptul meu, printre multele, multele chestii pe care vreau sa le fac (si multele de care vreau sa scap), este si acela de a obtine 1 milion de euro pana la 25 de ani. Prietenul meu s-a pus grav pe ras, iar tot ce am mai vorbit ulterior a fost marcat de gluma de “1 milion de euro”. Nu ma surprinde ca nu crede nici 1% ca as fi in stare sa realizez asta, mai ales ca ii mai sunt cunoscute si unele dintre schimbarile pe care vreau sa le fac in viitorul apropiat. Insa a fost ceva ce m-a surprins.

Am fost surprins de faptul ca nici eu nu cred. Da, sincer! Ma uit la mine, ma uit la viitor, apoi iar la mine, si iar la viitor…si iar la fel. Nimic nu imi ofera nici macar iluzia ca, in cativa ani, voi atinge visul dorit. Si exact aici e problema. Daca ma uit in viata mea de pana acum, vad un tipar: de fiecare data cand am vrut ceva si am crezut ca il pot obtine, mi-a iesit. Dar intotdeauna a fost nevoie de aceste doua ingrediente ca sa reusesc: DORINTA si CREDINTA. Cand am dat gres stiu sigur ca ceva a lipsit: ori nu mi-am dorit indeajuns de mult, ori nu m-am crezut in stare.

Daca vrei sa obtii ceva de la viata, trebuie sa vrei cu adevarat. Stii, genul ala de obsesie pozitiva, cand ai da totul pentru o chestie? De asta e vorba. Sa vrei sa reusesti ca si cand de asta ar depinde viata ta, ca si cand nu ai mai avea niciun alt scop pentru care sa traiesti. Spunea cineva ca “visele care merita urmarite se afla la kilometri distanta, nu la metri”, iar o alta idee:”viata este un maraton, nu un sprint”. Problema e ca avem cu totii atat de multe vise ca te ia cu rau. De la copii inocenti pana la adulti cu creierele spalate toti visam la mai bine. Fiecare stie la ce viseaza si ce i-ar placea sa aiba. Dar cati cred ca sunt in stare sa realizeze acest “mai bine”? Da, nu zic ca daca vrei si crezi toate usile ti se vor deschide, ci vreau sa spun ca acestea sunt elemente esentiale ca sa pleci la drum. Sa rezisti adversitatilor. Sa mergi inainte cand ceilalti te cred nebun. Sa privesti tinta la visul tau si sa stii ca il vei atinge. Sa VREI si sa CREZI!

Am citit ca “daca 5000 euro ti se par ca fiind multi bani niciodata nu ii vei avea salariu”. Destul de corect, nu? Ma gandesc ca asa e si cu milionul meu; prietenului meu i se pareau ca fiind foarte multi bani si, nu numai ca nu se vedea avand atatia bani, nu putea sa ma vada nici pe mine avandu-i. Insa in momentul asta mi se par si mie multi. Dar stiu ca, daca vreau sa ii am, trebuie sa imi schimb mentalitatea si sa ajung sa-i vad ca pe un fleac. “Ce ma…am facut si eu 1 milion…ce mare lucru?” o sa devina atitudinea mea. Si nu e vorba de infumurare, ci de o realitate. Pentru ca a avea 1 milion de euro in ziua de azi chiar nu e mare lucru. Si nici alte lucruri pe care le dorim sau reusite pe care vrem sa le atingem nu inseamna mult. Intr-o lume plina de resurse cum e cea in care traim, nu ai nicio scuza pentru a nu avea tot ce iti doresti!

VREAU 1 milion si CRED ca o sa il am! Tu cum te raportezi la visele tale?