lupte

Despre facultăți “fără viitor” și fericire cumpărată la colț de stradă

Posted on

ChoiceÎn zilele noastre hoinăreala prin virtual aduce surprize la tot pasul, care mai de care mai altfel. Săptămâna trecută, în timp ce îmi mai băteam joc de timp prin lumea asta, am ajuns să citesc o postare care nu prea mi-a plăcut, sincer fiind. Dar pentru că oricum părerile personale nu sunt cele care contează foarte tare, am hotărât să plec de la ce spunea domnișoara respectivă și să construiesc un articol aici așa, mai pentru mine.

În postare autoarea își expunea părerea cu privire la facultățile pe care și le aleg tinerii din ziua de azi, fiind foarte împotriva celor care optează pentru facultăți “fără viitor”. Chiar povestește la un moment dat cum întâlnește o tânără, studentă la drept (facultate din categoria celor de mai sus), foarte liniștită cu privire la viitorul ei, adoptând o atitudine de genul: “om trăi și-om vedea”. Inițial am crezut că tocmai această atitudine o condamnă și, când să mă ridic să aplaud, m-a trântit la loc pe scaun, brusc. Domnișoara noastră era împotriva ideii de a merge la facultăți de genul, în general; și nu avea absolut nimic cu atitudinea “lasă-mă să te las”, a celeilalte domnișoare…

Și nu mi-a plăcut deloc! Nu mi-a plăcut nici atitudinea domnișoarei de la drept, dar mai tare nu mi-a plăcut atitudinea primei domnișoare. Cum adică, dom’le, să spui că “nu înțelegi ce au în cap oamenii care merg la astfel de facultăți”??? Eu mă întreb ce au în cap astfel de oameni de pun asemenea întrebări???

Dar adevărul e că mulți gândesc exact așa. Adică își analizează viitorul și ceea ce vor să facă în viață din perspectiva beneficiilor materiale și a rangului social. Ce faci după ce termini niște studii într-un anumit domeniu a devenit mai important decât dacă ești potrivit sau dacă îți place acel domeniu! Și mă întreb, cât e de corect să privim lucrurile astfel? Nu corect; mai bine zis, cât e de eficient? Uneori se dau și sfaturi (bine intenționate) cu privire la job-urile la mare căutare. Și, dacă mai sunt și bine plătite, ești împins și mai tare să mergi înainte.

Eu mă întreb însă dacă poți duce, astfel, o viață împlinită. Oare cum o fi să lucrezi 8 ore pe zi, 5 zile pe săptămână, singura ta satisfacție fiind salariul la sfârșit de lună? Ca să nu mai vorbesc de anii de studiu care, din experiență vorbesc, devin atât de ușor o corvoadă! Se spune că ar trebui să ne bucurăm de viața ce o trăim cât de mult putem. Atunci de ce să schimbăm cel mai bun timp pe o valoare atât de perisabilă cum e banul? Fericirea unde-i? O înghesuim în pauzele sporadice de la muncă? Prin buzunare? Sau încercăm să o cumpărăm la colț de stradă?

Da’ cu pasiunea cum rămâne? Da, cu chestia aia pe care am uitat-o de mult…Chestie care ne aduce atâta împlinire și satisfacție; care face ca timpul să zboare când lucrezi pentru visul tău și face din zidurile mari ziduri mai mici…și care te poate duce atât de departe… Faptul că ne-am pierdut pasiunile ne-a adus în situația în care am ajuns, ca societate. Să îți dai sufletul și fericirea pe un teanc de hârtii doar aparent valoroase ne-a săpat și va continua să ne sape. Uităm că, motivați de pasiunea pentru un domeniu, putem rupe lumea în două. Da, putem realiza orice vrem noi să realizăm! Și astea nu-s doar vorbe mari, dar ieftine, ci realitatea pe care o cred cu putere. Cei care spun că lucrurile nu stau de fapt așa, că viața e grea, că trebuie să faci X, să îndeplinești Y sunt chiar oameni de genul domnișoarei din deschidere –  oameni care și-au pierdut visele, pasiunea, speranțele, viața.

Uităm că doar mergând pe drumul nostru – pe ăla pe care merge toată lumea sau pe ăla pe care suntem singuri cuci – vom putea aduce randament maxim. Și doar pe propriile drumuri vom găsi și mult dorita fericire. Și nu va trebui să o tranzacționăm la colț de stradă sau să o negociem la interviuri. Doar când vom uita să fim cine ne spun ceilalți să fim, vom putea deveni cei care suntem.

Nu există facultăți “fără viitor”, există doar oameni fără viitor. Pentru că nu o facultate îți determină viitorul, ci tu ești cel care ți-l creionezi. Și, deși unii ar spune că și creionul e important, tot artistul trage sforile!

 

 

 

Poduri și poduri

Posted on Updated on

“Una din cele mai dificile lecții de învățat în viață este să îți dai seama care poduri trebuie traversate și care trebuie arse!”

Nimeni nu începe o facultate cu gândul că nu o duce la capăt. Nimeni nu învață o meserie doar ca peste câțiva ani să nu o mai folosească. Nimeni nu se căsătorește ca să se despartă peste o perioadă de timp. Nimeni nu pleacă pe un drum, doar ca să aibă de unde se întoarce. Nimeni normal, adică.

Dar lumea îi privește tot timpul cu suspiciune pe cei care se întorc din drum. Îi privește cu aroganță și lipsă de compasiune. Uită că nimeni nu s-ar apuca de o treabă având clar în minte gândul că nu o să o termine. Sau poate că nu au știut vreodată. Societatea, biserica, familia îi tratează pe cei care fac pasul înapoi fără milă. Ca să nu mai vorbesc de ce pățesc cei care VOR sau SE GÂNDESC să schimbe macazul!

Nici tu nu știi cum și de ce, dar la un moment dat îți dai seama că ești pe un pod care trebuie ars. Podul e lung și ai intrat demult pe el. La început era frumos; călătoria, sau măcar destinația, te-au interesat cândva. Le-ai dorit cu ardoare, fapt dovedit de celalte drumuri la care ai renunțat. Dar acum, după lupte și frământări îndelungate, știi ca trebuie să arzi podul. Așa că fugi cât de repede poți, iar apoi transformi totul în cenușă. Nu de alta, dar dacă îl lași acolo s-ar putea ca într-o zi să te trezești din nou pe el.

 Adevărul e că e dificil tare să îndrăznești să stai pe propriile picioare și să alegi să schimbi drumul pe care ai pornit! “Dacă tot ai plecat, de ce să nu mergi până la capăt?”, sună argumentele. De parcă tu exact cu gândul ăsta ai plecat, să te întorci din drum, să aibă alții motive să se ia de tine! Societatea contemporană ne oferă atât de multe potențiale poduri, că e gata să te ia cu rău. Să te ia cu rău nu de la înălțimile peste care poți să treci, ci de la între câte poduri ai de ales. Și atunci de unde să știi pe care să le treci și pe care să le arzi? Nu știi! Barry Schwartz spune într-o prezentare de-a sa (“The Paradox of Choice“) că atunci când maximizezi puterea de alegere (maximizând astfel libertatea), maximizezi nefericirea; oamenii au atât de multe posibilități încât ajung ca, orice ar alege, să considere că “cealaltă” cale era mai bună. Concluzia? Pe orice drum ai lua-o, vei fi cu gândul tot la cele pe care nu ai luat-o!

Lucrurile însă nu stau chiar așa, atunci când vine vorba de cele mai importante decizii din viața reală; există un ingredient care te face să nu te mai gândești prea mult la alte căi: pasiunea pentru drumul pe care îl urmezi. Cum ar fi să fii căsătorit și să te gândești tot timpul cum ar fi fost cu oricare din fostele prietene? Sau să îți cumperi o casă și să te imaginezi tot timpul în casa vecinului? Dezamăgire maximă, zic eu! Pasiunea (iubirea = pasiune de nivel superior) face ca lucrurile să nu se întâmple chiar așa.

Și atunci, cum înveți care poduri trebuie arse și care traversate? Nu înveți! Și asta pentru că nu se poate învăța, nu pentru că ești tu greu de cap! Nu ai cum să aplici lecțiile învățate într-o situație la o cu totul altă situație, diferită de prima, nu? Dacă lucrurile stau altfel și deciziile vor trebui să fie altfel! Adevărul e că se pot învăța mici trucuri(cum să dai foc fără să te arzi prea tare, cum să îl traversezi mai repede, etc), dar niciodată nu vei știi ce trebuie să faci, să traversezi sau să dai foc.

Îmi place să cred că viața este o experimentare. Ca învățatul mersului în picioare, doar că la un nivel puțin mai macro. Sau ca atunci când ai învățat să mergi pe bicicletă, ca să fie mai recentă experiența. Ce ai făcut? Ai experimentat! Te-ai ridicat în picioare sau te-ai urcat pe bicicletă și ai încercat. Ai căzut, ai încercat iar, iar ai căzut, iar apoi ai reușit! Pod traversat! “Care-i următorul?”, te întrebai. Asta e viața: vezi podul, încerci să ghicești dacă pornești motorul sau dacă scoți benzina, iar apoi faci pasul. Nu știi că e bună decizia până nu ai aplicat-o. Regrete? O să ai destule pe urmă, că fără ele nu se poate. Satisfacții? Și de alea o să te saturi, stai liniștit!

 Ideea e că la fiecare decizie, la fiecare pod, sunt lucruri pe care le câștigi și lucruri pe care le pierzi. Dacă alegi să nu o iei niciunde, o să te trezești înconjurat de poduri, dar tu ești pe o insulă. Și, cu timpul, probabil că o să crezi că sunt parte din peisaj, nu o să le mai vezi. Pentru că oportunitățile sunt oportunități doar pentru cei care le văd astfel. Iar dacă le dai foc la toate, tot insulă devii. De fapt, mai mult epavă.

Niciodată nu o să știi ce să faci cu podul din fața ta, iar ceilalți, cu atât mai puțin. Nu-i asculta, șansele ca “eu am trecut pe aici” al lor să fie și real, sunt infime. E drumul tău, tu alegi și tu îți construiești podurile. Încearcă, experimentează! Nu ești fericit? Foc și de la capăt! Mai bine să pierzi un pod și niște ani acum, decât să îi pierzi mai târziu. “Cu cât e mai târziu, cu atât e mai greu”, spune o vorbă. Iar dacă ai ghicit bine, dă-i înainte! Cu tot ce ești! Nu te opri, nici măcar la destinație! Pentru că nu o să știi dacă destinația este un pod care trebuie traversat, sau un pod care trebuie ars.

START! Și restul nu contează!

Posted on Updated on

Start!Amân de zile bune să mă apuc de articolul ăsta, iar în seara asta de mai bine de o oră. De 10 minute tot încerc introducerea. Fără rezultat însă. Eram pe punctul de a renunța, când am avut un moment “Aha!!!”: cum de nu sunt în stare să încep exact articolul despre trecerea la acțiune? Și singurul răspuns a fost să încep să scriu. Și cel mai bun, de altfel. Și uite așa, se pare că mi-am găsit și introducerea! 🙂

Ni se întâmplă la fiecare pas să ne lovim de situații pe care nu avem curajul să le trecem. Și nu fiindcă nu avem resursele sau puterea necesară, ci pentru că nu începem. Și asta se întâmplă la fiecare nivel al vieții, indiferent ce vârstă am avea! O carte pe care am dori să o citim. O călătorie pe care am vrea să o facem. O școală pe care am vrea să o terminăm. O relație care ne-ar încânta. Și poți pune pe listă orice ți-ar plăcea să realizezi, dar nu realizezi.

Nu aștepta momentul potrivit…te întrec alții care nu-l așteaptă!

Unul dintre principalele argumente aduse împotriva “Start”-ului este acela că nu este momentul potrivit să începi. Ei, dar nu pe bune, de unde știi tu când e momentul potrivit? Ai mai făcut asta? În aceleași circumstanțe? Cu aceleași persoane? Murphy spunea că “dacă aștepți momentul potrivit, te întreg alții care nu-l așteaptă.” Destul de corect, nu? Imaginează-ți o situație: mergi pe stradă, te întorci de la job sau de la școală. Nu mai ai mult până acasă, ești destul de obosit, și ești înecat în gânduri. Când ridici privirea din pământ, vezi zburând la câțiva metri în fața ta o bancnotă de 100 Euro, să zicem. Ce faci? Începi să-ți spui că nu poți să alergi după ea? Că acum ești în costum și pantofi? Că mai bine aștepți să stea vântul sau o lași să vină mai aproape? Nu prea cred! Ci, pur și simplu, te năpustești asupra ei, găsești tu ce să faci cu 100 Euro, nu? Ei bine, și acum gândește-te cât de absurd ar fi fost să te iei după una din scuzele idioate de mai sus. Vezi cât de absurzi suntem în viața de zi cu zi? Continuăm să ne spunem că ceva nu e în regulă și parcă așteptăm să se alinieze toate astrele din galaxie înainte de a face un pas! Îmi amintesc de un proverb care spunea cam așa:”Cel mai bun moment de a planta un copac a fost acum 50 de ani. Următorul moment potrivit este ACUM”. De băgat la cap, zic eu!

Lecții, nu greșeli!

Adevărul e că e mult mai ușor să vorbești și să nu faci nimic. Pentru vorbe nu prea poți fi tras la răspundere, faptele contează. Ele sunt cele care fac diferența și care se văd. Dar e comod să stai cu prietenii la un suc și să vă plângeți de milă unii altora. Doar așa se face, nu? Toată lumea se plânge! Că șefu-i rău, că salariul e mic, că politicienii sunt corupți, că biserica nu mai e ce a fost. Că e greu să-ți deschizi o afacere, că e mult de învățat la școală, că viața e grea tare. (În comparație cu ce, oare?). Că nu cade para (mălăiață…în gura lui Nătăfleață)…singură,altfel spus. În plus, ești la adăpost: nici nu ești tu de vină pentru că nu încerci, nici nu poți fi învinuit dacă ai dat greș. Prea adesea uităm că “Nu biruința este obligatorie, obligatorie e lupta!”(Nicolae Steinhardt), că “Fericirea vine din alegeri corecte, alegerile corecte vin din experiență, iar experiența din alegeri greșite!”(Robin Sharma) și că nu există greșeli, doar lecții!

Lumea are nevoie de oameni de acțiune; de oameni care îndrăznesc să facă pasul înainte deși nu întrezăresc finalul. De oameni care se lasă să cadă într-un gol de credință, oarbă poate. Pentru că de vorbit, vorbește toată lumea. De învățat, învață aproape toată lumea. De gândit, gândesc destui. Dar doar cei care trec la acțiune fac diferența. Și doar ei produc schimbarea.

Se spune că “Orice călătorie începe cu un pas”, dar ne blocăm în fața drumului doar pentru că nu-i vedem capătul. “Dacă ai lumină pentru un pas și tu nu l-ai facut, nu ai niciun drept să te plângi că nu îți este luminat tot drumul!”, spunea,pe bună dreptate, cineva cu scaun la cap. Dar și lipsa luminii este bună de scuză, uneori. De parcă nu vom găsi mereu scuze dacă nu vrem să facem ceva, uitând că, dacă am vrea, am găsi o soluție.

Dar probabil că, până la urmă, la asta se rezumă totul: la o alegere între a căuta scuze sau soluții.

Despre milioane (de vise si bani)

Posted on

“Visele noastre nu sunt prea mari pentru noi, ci noi suntem prea mici pentru ele.”

Intr-o discutie cu un prieten a venit vorba si despre viitor si ce avem de gand sa facem in anii ce ne stau in fata. In dreptul meu, printre multele, multele chestii pe care vreau sa le fac (si multele de care vreau sa scap), este si acela de a obtine 1 milion de euro pana la 25 de ani. Prietenul meu s-a pus grav pe ras, iar tot ce am mai vorbit ulterior a fost marcat de gluma de “1 milion de euro”. Nu ma surprinde ca nu crede nici 1% ca as fi in stare sa realizez asta, mai ales ca ii mai sunt cunoscute si unele dintre schimbarile pe care vreau sa le fac in viitorul apropiat. Insa a fost ceva ce m-a surprins.

Am fost surprins de faptul ca nici eu nu cred. Da, sincer! Ma uit la mine, ma uit la viitor, apoi iar la mine, si iar la viitor…si iar la fel. Nimic nu imi ofera nici macar iluzia ca, in cativa ani, voi atinge visul dorit. Si exact aici e problema. Daca ma uit in viata mea de pana acum, vad un tipar: de fiecare data cand am vrut ceva si am crezut ca il pot obtine, mi-a iesit. Dar intotdeauna a fost nevoie de aceste doua ingrediente ca sa reusesc: DORINTA si CREDINTA. Cand am dat gres stiu sigur ca ceva a lipsit: ori nu mi-am dorit indeajuns de mult, ori nu m-am crezut in stare.

Daca vrei sa obtii ceva de la viata, trebuie sa vrei cu adevarat. Stii, genul ala de obsesie pozitiva, cand ai da totul pentru o chestie? De asta e vorba. Sa vrei sa reusesti ca si cand de asta ar depinde viata ta, ca si cand nu ai mai avea niciun alt scop pentru care sa traiesti. Spunea cineva ca “visele care merita urmarite se afla la kilometri distanta, nu la metri”, iar o alta idee:”viata este un maraton, nu un sprint”. Problema e ca avem cu totii atat de multe vise ca te ia cu rau. De la copii inocenti pana la adulti cu creierele spalate toti visam la mai bine. Fiecare stie la ce viseaza si ce i-ar placea sa aiba. Dar cati cred ca sunt in stare sa realizeze acest “mai bine”? Da, nu zic ca daca vrei si crezi toate usile ti se vor deschide, ci vreau sa spun ca acestea sunt elemente esentiale ca sa pleci la drum. Sa rezisti adversitatilor. Sa mergi inainte cand ceilalti te cred nebun. Sa privesti tinta la visul tau si sa stii ca il vei atinge. Sa VREI si sa CREZI!

Am citit ca “daca 5000 euro ti se par ca fiind multi bani niciodata nu ii vei avea salariu”. Destul de corect, nu? Ma gandesc ca asa e si cu milionul meu; prietenului meu i se pareau ca fiind foarte multi bani si, nu numai ca nu se vedea avand atatia bani, nu putea sa ma vada nici pe mine avandu-i. Insa in momentul asta mi se par si mie multi. Dar stiu ca, daca vreau sa ii am, trebuie sa imi schimb mentalitatea si sa ajung sa-i vad ca pe un fleac. “Ce ma…am facut si eu 1 milion…ce mare lucru?” o sa devina atitudinea mea. Si nu e vorba de infumurare, ci de o realitate. Pentru ca a avea 1 milion de euro in ziua de azi chiar nu e mare lucru. Si nici alte lucruri pe care le dorim sau reusite pe care vrem sa le atingem nu inseamna mult. Intr-o lume plina de resurse cum e cea in care traim, nu ai nicio scuza pentru a nu avea tot ce iti doresti!

VREAU 1 milion si CRED ca o sa il am! Tu cum te raportezi la visele tale?

Despre visare și capete sparte sau Între vis și realitate

Posted on Updated on

dream-and-reality

Nu cred că e zi care să treacă fără să mă lovesc de visători. Și nu, nu la ciocniri pe stradă datorate capului lor printre nori mă refer, ci la întâlnirile obișnuite, cotidiene. Și aceste întâlniri nu au loc, din păcate, decât în planul ideilor. Nu aflu că respectivul/respectiva este un visător decât dacă dicut puțin mai mult. Și aici apare problema. Dacă m-aș ciocni de el/ea pe stradă fiindcă e prea cu capul în nori, ar fi scuzabil și de înțeles. Adică omul nu are de ce să mai fie atent la pământul nostră muritor; este în altă lume, mai bună,nu? Sau dacă aș identifica visătorul după luptele pe care le duce, barierele de care se lovește, eșecurile pe care le suferă ar fi de apreciat. Dar lucrurile nu stau deloc așa! Ca să afli de visurile cuiva trebuie să te înarmezi cu răbdare și perseverență și să sapi, să sapi, să sapi…Și dacă persoana respectivă nu și-a îngropat visurile la și mai mare adâncime, o să le gasești. Nu se știe starea în care or să fie, dar vor fi acolo.

Trebuie să recunosc că sunt și persoane care își trâmbițează visurile ori de câte ori au ocazia. Și nu cred că o fac atât pentru a adăuga o doză de responsabilitate în urmarea acestora, cât în a vedea ceilalți cât de departe țintesc. Visul nu este o etichetă cu care să te mândrești în lume. Nu este nici o aspirație de care să îți fie rușine. Visul este un țel nobil pentru care trebuie să lupți chiar și atunci când rămâi fără puteri. Cei care se laudă cu ele, la fel ca și cei care se rușinează de ele, nu sunt meritorii de ele. Este adevărat că există avantaje în a spune lumii ce îți dorești de la viață, dar nu cred că acestea bat dezavantajele. Până la urmă e vorba de visul tău, de dorințele tale, de viața ta!

Închid paranteza și mă întorc la așa-zișii visători declarați. Mă uit la mulți din ei și observ că toată această risipă de visuri pe care o fac nu îi apropie cu nimic de realizarea lor. De ce așa? E simplu. A vorbi despre ceea ce îți dorești nu te ajută deloc în procesul de realizare. Nu contează cât de multe lucruri vrei să ai, câte proiecte să realizezi sau câți oameni vrei tu să ajuți. Nu contează nici dacă vorbești zi și noapte și nici dacă te gândești tot timpul la asta. Ceea ce contează este cum acționezi. Dacă acționezi! Nu spun că a te gândi la ceea ce vrei să realizezi nu e important. Nici că a vorbi despre asta (atunci când trebuie)  nu are rostul lui. Ceea ce vreau să spun este că majoritatea dintre noi ne oprim la această primă etapă, dar aștepăm rezultatele ca și când am fi departe. Și, după cum este normal, ele întârzie să apară.

Trăim într-o lume în care se aruncă în toate direcțiile cu afirmații care mai de care mai pompoase, mai siropoase. Politicienii ne mint ca pe niște copii de grădiniță, băieții vrăjesc fetele cu clișee ieftine, se fac promisiuni parcă din cer venite. Și ce e mai trist este că prind foarte bine. Dar atunci când vine vorba de visuri și realizări lucrurile nu mai sunt la fel de roz. Poți să arunci cu ce vrei tu, dar dacă nu pui mâna pe treabă, degeaba. Dacă nu renunți la plăcerea de acum pentru plăcerea (mai mare) viitoare, dacă nu ieși din zona de confort și nu lupți pentru ceea ce visezi, nu are niciun rost. Mai bine renunți și la visări; nu te vor face decât, eventual, să te ciocnești pe stradă de ceilalți visători. Și la ce bun? Nu te alegi decât cu capete sparte și ceva înjurături.

Și eu mă încadrez de multe ori în aceeași categorie. Dar, când mă gândesc că trebuie să renunț la tot ce visez, parcă îmi vine să mă apuc de treabă. Dar nu am ajuns la nivelul să renunț la tot pentru un vis; există aspecte în care trebuie să învăț să fac astfel. Se spune că visele care merită urmate nu se găsesc la câțiva metri depărtare, ci la kilometri. Probabil că de aceea atât de puțini reușesc să le transforme în realitate. Dar și cei care reușesc…

Pentru că tot se apropie sfârșitul de an și pentru că toată lumea se apucă să facă analize a ceea ce a trecut și să spere că vor face mai multe pe viitor, iată un sfat: pentru fiecare vis, fă-ți un plan de atac. Scrieți obiectivele și tot ce trebuie să faci pentru a-ți îndeplini visul. O statistică realizată pe studenți arată că cei care și-au scris scopurile și și-au întocmit planuri au ajuns să câștige de până la 10 ori mai mult decât ceilalți care nu aveau nimic definit clar. Un pont despre cum sa fie obiectivele: fiecare obiectiv trebuie să fie SMART (Specific, Măsurabil, Accesibil, Relevant, ancorat în Timp). Și, cu un plan pe măsura visului, nu ai cum să nu reușești. O spune realitatea.

Este păcat ca atâtea visuri mărețe să rămână doar visuri, fie ele mărețe. Este păcat ca atâta potențial să fie irosit. La fel cum este păcat să duci o viață mediocră, doar pentru că nu îți concentrezi eforturile pentru a duce o viață excelentă. Oricât de mult ai visa, e loc de mai bine. Oricât de multe visuri ai realiza, întotdeauna se poate mai mult. Se spune că nu există limite, decât cele pe care ni le stabilim noi înșine. Dacă eu aleg ca limita mea să fie cerul, cine poate să zică altfel? La fel și în cazul tău. Ai o singură viață și, prăpădita, nu are nici buton de dat înapoi! Așa că visează, acționează, trăiește! Cine te oprește?