lupta

Play! And Win?!?

Posted on Updated on

living-with-a-dream

Uneori nu trebuie să câștigi, trebuie doar să joci!

Sunt momente când greutatea de pe umeri devine insuportabil de cărat și îți vine să o lași jos. Tot ce te simți în stare să faci e să fugi, întorcând spatele fără regrete. Prezentul și viitorul par mai negre decât poți tu îndura, iar singura soluție pe care o ai la îndemână e să nu mergi mai departe. Dar știi că, mai târziu, vei regreta că astăzi nu ai avut curaj să continui! Deși acum îți spui că va fi bine, știi că nu va fi, dacă renunți. Parcă ai făcut prea multe eforturi, încât abandonul sau întoarcerea să mai merite.

Frumos ar fi să câștigi mereu. Să joci, să lupți și să fii în mijlocul acțiunii contează, dar parcă fără victorie totul e degeaba! Indiferent de reguli, tot ce te interesează e ca la sfârșit, să fii acolo, în față. Și nu vrei să câștigi fără efort, ci muncești pe brânci! Dar de ce să mai continui, dacă deja ai mers prea mult și tot în urmă ești? Mai merită?

Una din cele mai grele situații în viață e atunci când nu știi dacă să continui sau să renunți. Ai făcut tot ce ți-a stat în putință, dar ai dat greș. Și continui să te zbați, dar o dată cu zbaterea dai greș și mai tare! E ca atunci când ești prins de vârtej și, cu cât încerci mai tare să scapi, cu atât îți mărești șansele de a te îneca. Dar, în același timp, dacă te oprești, știi că nu vei mai pleca niciodată. Deci, să continui sau să renunți?

Viața nu e despre a câștiga, ci despre a juca. Iar dacă ți-ai aminti asta mai des, ai câștiga mai des. Pentru că important nu e cum joci, ci de ce joci! Poate că da, e timpul să renunți. Să renunți însă nu a la a fii în joc, ci la a-ți dori cu toată ființa să câștigi. Poate că e timpul să te bucuri de călătorie și să uiți de destinație. Până la urmă, ce rost are destinația dacă tu nu ești în stare să duci drumul până la capăt?

Uneori nu trebuie să câștigi, trebuie doar să joci! Trebuie să fii acolo, în mijlocul acțiunii, învățând să pierzi. Pentru că a pierde e singura cale de a învăța cum se câștigă! Nu ai cum să fii un bun lider, dacă nu ai fost, mai întâi, un bun follower.

Frumos ar fi să câștigi mereu. Dar nu se poate. Iar de cele mai multe ori pierderile apasă atât de greu încât îți vine să te oprești sau să fugi. Nu o face!

Frumos ar fi să înveți să pierzi. Și să înveți să joci!

5 avantaje ale perioadelor dificile

Posted on Updated on

tumblr_maky7ut4ks1rdjsp4o1_500

Cu toții fugim de dificultăți, de probleme, de tristețe. Sau măcar încercăm să fugim, că de prins tot suntem prinși, până la urmă. La fiecare pas facem tot ce ne stă în putere să evităm momentele mai puțin plăcute, ca să rămânem în zona obișnuită de confort. Starea sufletească care ne cuprinde atunci când suntem pe vale e una pe care nu ne-o dorim și din care încercăm să ieșim cât mai repede. Dar, oare, nu există și avantaje pe care acestea vremuri mohorâte să ni le ofere? Nu avem lecții de învățat chiar de acolo de jos, din noroi? Iar alergarea asta nebună după a fi pe culme e chiar atât de sănătoasă? Iată 5 avantaje ale perioadelor dificile care or să te ajute să nu mai pară totul chiar atât de negru, atunci când treci prin ele:

  1. Ai timp de introspecție. Lumea e atât de grăbită și totul se schimbă așa de repede că nu mai avem deloc timp de noi. Când treci prin probleme însă, lucrurile parcă se mai liniștesc. Zgomotul dispare, rămânând doar pe fundal, iar toată energia minții se canalizează spre un singur subiect. Realitatea e că majoritatea problemelor trec de la sine, tot ce avem de făcut fiind să așteptăm, iar timpul acesta e extrem de potrivit pentru a pune ordine în gânduri. Să îți analizezi viața și acțiunile e ceva ce trebuie făcut din când în când, iar dificultățile creează un context favorabil pentru aceasta.
  2. Vezi cine-ți sunt prietenii. Prieteni nu sunt cei care zic că sunt, ci prieteni sunt cei care arată. Ce arată? Compasiune, ajutor, înțelegere etc. Nu persoanele care îți merg alături pe vreme bună sunt prieteni, ci cei care rămân chiar și după începerea furtunii! Doar în momentele dificile, când ai cu adevărat nevoie de o mână întinsă, o să vezi cine îți e, de fapt, aproape. Lumea e plină de oameni care stau în preajmă doar când au ceva jar de tras pe turta lor, dar cei cu spirit de sacrificiu sunt mult mai puțini. Iar când te lovești de probleme vezi oamenii fără ochelari. Și, uneori, chiar și fără măști.
  3. Apreciezi mai mult ceea ce ai. Multe din aspectele vieții le considerăm un dat, un merit. Ne e foarte greu să înțelegem că ne lovim de privilegii la fiecare pas și că ar trebui să fim mulțumitori pentru ele. Nu realizăm că a fi în viață, a avea unde locui și ce mânca, a fi sănătoși și a avea o familie, sau a putea intra pe net sau vorbi cu prietenii la telefon sunt lucruri de care nu toată lumea se bucură. Când o perioadă mai dificilă își face loc în monotonia cotidianului, începi să privești tot ce te înconjoară mult mai atent. Când pierzi ceva (sau pe cineva) observi câte alte motive de bucurie ți-au rămas. Când o dai în bară conștientizezi momentele în care puteai să dai greș și nu ai făcut-o. Și da, poate că la momentul de maximă intensitate nu ai ochi să vezi toate acestea, dar ulterior se face lumină. Și înțelegi că răul putea să fie mult mai rău, iar viața să fie și mai dură.
  4. Fericirea ar fi mult mai pală dacă n-ar fi tristețea. Dacă fericire e tot ce cunoști, nu te poți bucura de ea. Dacă tot timpul ai fost sus, nu ai cum să fii conștient de asta. Dacă mereu ți-a mers bine, nu ai cum să fii recunoscător pentru această stare. Doar cine a cunoscut căderea se poate bucura de ridicare. Cine a zăcut în tristețe poate aprecia fericirea la adevărata ei valoare. Și doar cine a cunoscut lacrimile eșecului, se poate simți împlinit de cele ale succesului. Dacă trăiești plan la exterior, trăiești plan și în interior. Iar frumosul vieții nu vine din liniile drepte, ci din cele șerpuite, urcânde și coborânde. Iar adevărul e că dacă nu ar exista moartea, nu ne-am putea bucura (la adevărata ei valoare, cel puțin), de viață.
  5. Îți testezi limitele. Nu o să afli niciodată din fața televizorului cât de bun sportiv ești, de exemplu. Iar limitele nu o să ți le descoperi în zona de confort fiind, ci luptându-te cu dificultățile pe care viața ți le aduce în cale. Când vin problemele peste tine, abia atunci începi să observi cât de mult poți să duci. Și adevărul e că suntem mai puternici decât credem sau știm că suntem. Iar dificultățile ne pot arăta adevăratul nostru nivel. Totul e să nu ne dăm la o parte din fața luptei.

Se spune că în viață nu contează prin ceea ce treci, ci cum treci. Lucrurile nu stau chiar așa, dacă e să fim sinceri, dar că atitudinea pe care o adoptăm poate da un alt curs evenimentelor, e clar. Viața nu ne aduce numai bucurii, iar zilele săptămânii nu-s toate cu soare…dar important e să nu uităm că el e acolo, sub nori. Și nu, nu spun că trebuie să intrăm în situații mai puțin plăcute doar pentru a ne bucura de anumite avantaje, ci propun să ne învățăm lecțiile atunci când trecem prin astfel de momente. Eu am menționat 5, dar ele sigur sunt mai multe și diferă de la persoană la persoană și de la caz la caz. Important e ca fiecare să le observe și să le asimileze în propria viață.

Când vine vorba de probleme, toți intrăm în ele în același fel. Dar la ieșit, acolo-i diferența…

Nu pe degeaba

Posted on

writing-career-goals

Să visezi e obositor, îmi spunea cineva mai deunăzi. Dar e frumos, completam eu. Nu e suficient însă, vine și adaugă, cu duritate, viața.

Visul este cel care ne formează, dar acțiunea e cea care ne definește.

Însă acțiunea implică efort, luptă, dorință. Implică transpirație, nervi și nopți nedormite. Să acționezi înseamnă să îți iei visul și să-l duci la următorul nivel. Acțiunea este testul suprem la care poate fi supus un vis. Dacă nu ești dispus să îl transformi în realitate, atunci acesta nu a existat niciodată. A fost doar o iluzie, o fantezie, o speranță.

Să visezi nu costă. Dar acțiunea implică sacrificii. Lupta se dă în ring, în noroi, nu stând pe canapea și așteptând să treacă timpul. Dacă vrei rezultate, trebuie ca, mai întâi, să te murdărești. Trebuie să știi la ce să renunți, dar și ce vrei să obții. Și trebuie să fii capabil să vrei să faci schimbările necesare.

Un vis este o destinație. Acțiunea reprezintă drumul până la el. Să vrei să ajungi undeva, dar să nu-ți miști oasele într-acolo, ar putea reprezenta o altă definiție pentru nebunie.

Ne-am învățat să ne dorim mult, dar făcând puțin. Visăm departe, dar nu suntem dispuși să mergem nici până aproape. Ne îmbătăm cu speranțe, așteptând. Cândva – trebuie, nu? – o să vină și zile mai bune! Așteptăm ca visele să se întâmple, în loc să fim noi cei care le transformăm în realitate.

Poate că nu toți (mai) visează, dar majoritatea o facem. Dar la ce ne ajută, din moment ce nu mișcăm un deget? Să fie evadarea din realitate singura urmare a visării? Să nu existe, oare, niciun scop mai nobil în spatele acesteia? De ce oare ne mulțumim să ne treacă timpul și de ce nu facem din fiecare secundă una care să conteze?

De ce? Poate pentru că nu e ușor. Nu, nu e deloc simplu să te aduni și să stai în picioare sau să mergi împotriva curentului! Să acționezi în direcția visului tău indiferent de circumstanțe necesită fiecare rest de energie rămasă, fiecare efort de care ești capabil. Pentru că acțiunea cere muncă, nu vorbe.

Poate că de asta să visezi e obositor: pentru că adevăratele vise te împing mai departe. Te iau de unde ești și te poartă spre unde vrei să ajungi. Dar doar dacă vrei să te lași purtat și ești dispus să plătești prețul. Pentru că nimic din ceea ce contează nu e gratis. Nici măcar visele.

 

 

 

 

 

 

 

STOP și START (Ce a fost 30/30)

Posted on Updated on

Every-story-has-an-end-but-in-life-every-ending-is-just-a-new-beginning._large

Pe 18 octombrie începeam o perioadă de 30 de zile de postări zilnice pe blog – 30/30 – cum i-am spus eu. Știam că provocarea va fi mare, ținând cont de timpul necesar și de faptul că fiecare articol trebuia să fie cât mai calitativ posibil. Ideea mi-a venit dintr-un video TED despre care poți citi aici, iar astăzi e ultima zi din cele 30, așa că trag concluziile și învățămintele.

Ce am învățat

Sunt multe lecțiile pe care le-am învățat în luna aceasta, dar o să mă rezum doar la 3 dintre ele. Le găsești mai jos, într-o ordine aleatorie, toate la fel de importante.

  • Am început să privesc mai mult în jurul meu. De multe ori ne surprindem că trecem prin viață fără să fim atenți la ce se întâmplă în jurul nostru. Ei bine, în perioada asta am început să deschid mai bine ochii și mintea la lumea înconjurătoare. Cineva spunea că “viața e ceea ce se întâmplă în timp ce noi ne facem alte planuri”…de ce să aibă dreptate și în dreptul nostru? Am învățat că nu vreau să se aplice și în viața mea. Așa că am deschis ochii și am scris despre subiecte ca: schimbare, lectură, renunțare, frică și succes, programarea socială, timp, comparație cu ceilalți, comoditate și alte 22 de subiecte despre care poți citi aici. Majoritatea inspirate din viața de zi cu zi și de mici întâmplări cotidiene. Mi-am lăsat imaginația să zboare și i-am scris chiar și lui Moș Crăciun!
  • Am învățat să fiu mai disciplinat. “Entuziasmul e cel care te face să începi, disciplina e cea care te face să continui” spunea cineva. În primele zile eram foarte entuziasmat de noua mea provocare; mă vedeam deja la sfârșitul celor 30 de zile privind în urmă și bucurându-mă că am reușit să sar și peste hopul ăsta. În realitate însă lucrurile au fost mult mai grele, călătoria fiind mai dificilă decât se vedea de la început sau decât se vede acum, de pe linia de finiș. Am avut momente în care simțeam că nu o să reușesc. Nu doar o dată am vrut să renunț…Ce m-a făcut să continui? Încurajările unor prieteni, susținerea unor cititori, ambiția de care dau uneori dovadă. Dar am învățat că atunci când entuziasmul se duce, trebuie să intre disciplina în scenă. Niciodată nu trebuie să dai ceea ce vrei cel mai mult pe ceea ce vrei acum.
  • Tot ce e bun în viață costă. Ca să scriu 30 de articole în 30 de zile consecutive a trebuit să renunț la unele activități. A trebuit să investesc timp și energie. A trebuit să citesc și să mă documentez. A trebuit să trec peste lene, oboseală, comoditate. Uneori mă prindea ora 2:00 noaptea scriind. Alteori, stăteam în fața lap-top-ului minute în șir, încercând să fac frazele să sune bine. Cu unele am reușit, la altele încă mai era de lucrat. Am învățat în ultimele 30 de zile că, dacă vrei să realizezi ceva anume, trebuie să renunți la altceva. Trebuie să scoți ceea ce te împiedică și să faci loc. Am învățat că lucrurile bune costă. Și că de noi depinde dacă plătim sau nu prețul.

În loc de concluzie

Așa cum spuneam, lecțiile după o astfel de perioadă sunt nenumărate, dar unele nu merită decât amintite. Îmi place să cred că am crescut și că m-am dezvoltat, măcar puțin, în domeniul scrisului. Am fost nevoit să îmi pun anumite întrebări și să găsesc răspunsurile. Am învățat să îmi planific timpul și să fiu mai organizat. Am realizat că scrisul “pe comandă” nu e o treabă ușoară și că necesită voință, curaj și disciplină. Am văzut cât e de ușor să renunți și ce satisfacție te cuprinde când termini. Și, în ultimul rând, am înțeles că oricât de multe ai știi, întotdeauna se poate învăța mai mult.

Stau și mă gândesc la cât de lungă va fi pauza până o să postez din nou. Sper că nu prea mare, deși acum îmi simt capul golit de resurse. Una peste alta, mă uit la viitor și încerc să îmi aleg noua “Provocare de 30 de zile“…Începutul de an e numai bun pentru schimbări și implementare de noi obiceiuri. Măcar unul să fie adoptat, că din februarie se cam duce entuziasmul, nu?

Deci, asta a fost ultima postare din seria 30/30! Dacă vrei să citești unul dintre articole (sau mai multe, eu nu mă supăr), aruncă-ți ochii pe link-ul de aici. La orice sugestie, părere sau feedback răspund cu drag!

30_30


De ce disciplina bate entuziasmul

Posted on Updated on

“Being a professional is doing the things you love to do, on the days you don’t feel like doing them.”

Nu știu alții cum sunt, dar când vine vorba de a face ceea ce îmi place, nu mă întrece nimeni. Și activitățile care mă pasionează nu sunt deloc puține. Însă, oricât de mult mi-ar plăcea să fac un lucru, nu îl fac decât atunci când am chef de el. Și probabil că nu sunt singurul care face astfel.

“Entuziasmul e cel care te face să începi, disciplina e cea care te face să continui”. E ușor să începi o activitate. Mai greu e să termini. Dacă entuziasmul nu e continuat de disciplină, orice începi are mari șanse să nu fie terminat niciodată. De ce? Pentru că entuziasmul este o emoție, iar emoțiile nu durează. Disciplina este un act de voință, iar ceea ce vrem să devină realitate, o să și devină.

Ca să te bucuri cu adevărat de viață trebuie să te ocupi de activitățile care te împlinesc și îți umplu sufletul. Iar atunci când faci ceea ce îți place ai randamentul cel mai ridicat. Profesioniștii au găsit ce le place și fac asta în fiecare zi. Dar, oare, o fac în fiecare zi pentru că vor? Or avea și momente în care fac lucrurile pentru că “trebuie”? Cu siguranță! De fapt, tocmai de asta se numesc profesioniști! Ei sunt acei oameni care pot, de fiecare dată, să treacă peste comoditatea de moment și să privească la succesele ulterioare. Oare cum ar fi ca marii sportivi să se antreneze doar când au chef? Sau marii muzicieni să repete doar când nu mai pot de entuziasm? Probabil că nu ar mai fi chiar atât de mari…

În viața de zi cu zi, noi, muritorii de rând, facem lucrurile care contează doar atunci când vrem să le facem. Uneori le facem și pentru că suntem constrânși și pentru că nu avem de ales. Dar în situațiile de genul avem grijă să nu le facem și cu simț de răspundere. E păcat că nu conștientizăm cât de departe ne poate duce îndeplinirea unei activități în mod regulat. Să faci câte puțin în fiecare zi înseamnă ca la sfârșit să fii făcut foarte mult.

Nu știu dacă ne place sau nu, dar lucrurile care contează nu le poți face doar când ai chef să le faci! Întotdeauna vor exista și momente în care cheful lipsește, dar ele trebuiesc făcute. Să găsești puterea să le realizezi în astfel de situații e cheia către mai departe. Oricine obține randament din chef de treabă. Însă doar profesioniștii obțin randament în ciuda lipsei de chef.

Fii cel de mâine, de azi

Posted on

pawn-mirror-chess-king

După aproape două luni de zile am decis să renunț la barbă. Dintr-o joacă, fără un motiv anume, de la jumătatea lui octombrie mi-am schimbat look-ul. Iar schimbarea a luat sfârșit azi. Pe parcursul perioadei m-am lovit de câteva ori de unele capete tari. “Ce vrei să dovedești prin asta?”, întrebau. Mi s-a tot spus că nu îmi stă bine, că nu e frumos, că mă îmbătrânește, etc. Îmi erau aduse tot felul de argumente ca să renunț la decizia mea. Am văzut cum lucrează presiunea socială și cât de neacceptat ești dacă ieși din rândul lumii. Și, de fiecare dată, când cineva se lega de barba mea, nu puteam să nu mă gândesc la reacția pe care ar avea-o într-o situație mai importantă. Se știe că societatea creează tipare în care trebuie să te încadrezi și valori pe care ești nevoit să le accepți. Tocmai din această cauză nu o să vorbesc despre asta.

După lupte strașnice, am renunțat la look-ul din epoca de piatră. Când m-am văzut în oglindă, la sfârșitul operațiunii, am rămas șocat. Nu, nu eram eu cel care se holba la mine! Pur și simplu, nu mă recunoșteam. Și ce n-aș fi dat să îmi pun barba la loc! De atunci, tot evit oglinzile. Și asta nu pentru că m-am transformat în vampir, ci pentru că, deocamdată, mintea mea nu a procesat schimbarea.

Cu ocazia aceasta am înțeles ce citeam mai demult într-o carte despre schimbare. Se dădea exemplul unei persoane care vrea să slăbească. Care vrea cu adevărat să slăbească, nu doar de pe buze. Autorul împărțea procesul în 3 stadii: gras – slab – din nou gras. Și unde era slăbirea? La mijloc, dar nu dura. De ce? Pentru că persoană în cauză nu se putea recunoaște în noul corp, deși acesta era mai frumos și mai sănătos. Mi s-a părut absurd când am citit, nu am crezut. Dar azi am înțeles.

Schimbarea are mai mari șanse de reușită dacă ți-o imaginezi dinainte. Cu cât te creionezi mai detaliat în viitor, așa cum vrei să devii, cu atât o să îți fie mai ușor. Lucrurile mărețe se plăsmuiesc întâi în minte. Abia apoi devin realitate. Oamenii care nu realizează nimic merg la întâmplare. Nu au un plan pe care să-l urmeze, nici destinație finală. Nu știu cum vor să arate lucrurile în final. E de mirare că nu reușesc? Nu chiar…

Dar e o șmecherie în treaba asta cu imaginatul: nu e suficient. Sunt unele “teorii” care susțin că dacă îți pui ceva în gând și îl vizualizezi constant o să îl ai. Cum? Așa, stând în pat și uitându-te la TV! Nimic mai fals. Să produci schimbarea întâi mental și abia apoi fizic o face mai ușor de acceptat. În plus, prin evocarea asta continuă, te motivează să o atingi mai repede. Iar când o atingi te ajută să o accepți. Pentru că pe unele lucruri le îndepărtăm, atunci când le primim. Deși le vrem. Deși am luptat pentru ele.

Cu cât te vezi mai detaliat, pe tine, cel de mâine, cu atât te ajuți mai mult. Nu o să fie suficient, dar o să facă mai ușoară acceptarea. O vizualizare constantă îți va ușura drumul, făcându-l mai cunoscut. Și te va ajuta să recunoști destinația, când o vei atinge. Și va spori satisfacția reușitei.

De ce dăm satisfacția de mâine pe comoditatea de azi

Posted on Updated on

Dacă vrei să obții ceva de la viața pe care o trăiești trebuie să te lupți. Zilele devin câmpuri de bătălie, iar clipele devin momente decisive. Pentru că nimic din ceea ce contează pe lumea asta nu se obține gratis. Deși ne-am dori ca totul să fie pe degeaba. Și e mai bine că ne costă, pentru că doar costul conferă valoare și apreciere.

Și doar după ce depui un efort poți să te bucuri cu adevărat de rezultate. Să primești ceva te poate face recunoscător, dar să obții ceva te face încrezător! Știi că prin muncă și zbatere ai reușit să treci la un alt nivel. Și prin această trecere ai atins și rezultatele dorite. Iar rezultatele vin, întotdeauna, la pachet cu satisfacția. Sentimentele care te încearcă când eforturile tale și-au atins ținta sunt unice și de neprețuit. Îți dau o stare de bine și te fac să vrei să încerci mai mult.

Dar e ceva în natura noastră umana care ne face să dăm satisfacția reușitelor de mai târziu pe comoditatea confortului de astăzi. Zig Ziglar spunea că “marea noastră problemă este că dăm ceea ce ne dorim cel mai mult pe ceea ce ne dorim acum”. Dar de ce oare ne comportăm astfel? Ce ne determină să renunțăm, uneori chiar înainte de a începe?

Cred că sunt două mari probleme care ne fac să pierdem în viață: 1) nu ne dorim suficient de tare și 2) pierdem destinația din vedere. Sa detaliez.

1. Nu ne dorim suficient de tare

De multe ori avem impresia că dăm tot ce putem. Că ne luptăm cu tot ce avem mai bun. Că ne dăm ultima suflare în încercarea de a reuși. Dar adevărul e că lucrurile nu stau așa. Doar ni se pare că mergem până la capătul puterilor. De fiecare dată când alegem orice activitate în detrimentul realizării pașilor care au potențialul de a ne duce unde ne dorim…înseamnă că nu ne dorim suficient de tare. Ce am face dacă ne-am dori? Nu ne-am lăsa. Am lupta și ne-am depăși limitele. Nu am aștepta ca împrejurările să ne schimbe direcția. Nu am sta la mila vântului, așteptând unul prielnic; am pune mâna pe vâsle și ne-am duce acolo unde trebuie să ajungem.

Data viitoare când vei alege să vezi un film, să stai la televizor sau pe Facebook, să ieși în oraș sau să dormi mai mult, amintește-ți că asta înseamnă că nu îți dorești suficient de mult. Și că, dacă ai impresia că îți dorești cu toată ființa ta, te înșeli amarnic! Când știi unde vrei să ajungi și știi și drumul care te duce acolo, care e singura piedică care îți poate sta în cale? Da, TU ești piedica, ai dreptate!

2. Pierdem destinația din vedere

E posibil ca uneori, în ciuda dorinței arzătoare de a realiza anumite lucruri, să pierdem lupta. De ce? Pentru că pierdem din vedere destinația. Cum să ajungi unde nu știi că vrei să ajungi? Să pierzi din vedere ținta înseamnă că șansele de a o atinge rămân la bunul plac al norocului. Se merită să îți lași viața în mâna hazardului? Nu știu, mie nu mi se pare prea avantajos.

Întrebarea care se ridică, în mod logic, este: ce determină pierderea destinației din vedere? Iar răspunsurile pot fi multe și diverse. Dar cred că obstacolele sunt cele care se interpun între noi și destinație și fac din călătorie o provocare continuă. Îmi place un gând despre obstacole, călătorii și destinații: “obstacolele sunt aspectele pe care le vedem când pierdem din vedere destinația”. Și, uite așa, se creează un cerc vicios: destinația nu o mai vedem din cauza obstacolelor, iar obstacolele apar din cauză că ne luăm ochii de la destinație. Încurcat și provocator, nu?

Îmi plac sporturile de când mă știu. Și, deși am unele pe care le îndrăgesc, mi se par fantastice lecțiile pe care orice sport le oferă. Perseverență, disciplină, voință de fier, spirit luptător, muncă multă, dorință, viziune, echipă, etc sunt doar câteva din aspectele pe care le înveți prin practicarea unui sport.

Când mă antrenam pentru primul meu maraton mă luptam, uneori, cu comoditatea și lipsa chefului de a mă antrena. Dădeam satisfacția cursei pe confortul lenevirii în casă. Și, ca să mă repun pe treabă, trebuia să îmi reamintesc de ce m-am apucat, care e ținta finală și cât de mult îmi doresc să ajung acolo. A funcționat de fiecare dată. Se pare că așa suntem, uităm repede și avem nevoie să ne reamintim des din ce cauză trebuie să muncim atât de mult!

Mai jos găsești un filmuleț care m-a ajutat de multe ori să îmi mișc fundul la antrenamente. Dar nu-l limita la sport, merge pentru orice aspect al vieții!