lume

Mi se cuvine!?!

Posted on Updated on

543812_632595733434110_106720021_n

Ni se cuvine! Așa am ajuns să vedem lumea. Să luăm lucrurile. Să gândim despre ceilalți. E dreptul nostru să trăim bine, în pace și în confort. Nu, nu trebuie să muncim pentru ceea ce avem. Și, mai grav, nu trebuie nici să fim recunoscători. Pentru că le merităm.

Nu realizăm cât de “norocoși” suntem. Hrană (îmbelșugată, cel mai adesea), haine (de firmă, mai mereu), gadget-uri (de ultimă generație, normal) nu (mai) sunt privilegii. Sunt aspecte banale ale vieții, fără de care nu ne-am putea concepe traiul. Și ne e imposibil să înțelegem că lumea poate fi privită și dintr-o altă perspectivă.

Dar să merg mai departe. Apa, liniștea din țară, sănătatea? Ah, dar chiar e normal să ne bucurăm de ele, nu? Ce dacă milioane mor din cauza lipsei de apă potabilă? Ce contează că, în o mulțime de zone, nu se știe dacă apuci sau nu ziua de mâine? Iar sănătatea e dorită de cei ce nu o au, așa-i?

Sau libertatea. Sau plăcerea oferită de o adiere de primăvară. Sau încântarea dată de o floare. Sau zumzetul de albine din jurul unui copac în floare. Sau posibilitatea să stai pe propriile picioare. Să știi că poți să ieși din casă. Să te învârți de nebun prin soare, sau ploaie. Aspecte, mici sau mari, pe care nu le prețuim la adevărata lor valoare.

Ca să nu vorbesc de oameni. De relațiile cu ceilalți, de interacțiuni. Nu de puține ori ne credem Dumnezeu pe pământ. Și ne hrănim cu iluzia că totul gravitează în jurul nostru. Nu îi apreciem pe cei dragi, pe prieteni, pe oricine. Nu conștientizăm valoarea pe care aceștia o au și nu vedem că ne fac viața mai frumoasă. Observăm doar golul rămas, atunci când pleacă.

Și asta se întâmplă cu orice lucru care credem că ni se cuvine: nu îl apreciem la adevărata valoare. Pentru că atunci când meriți ceva, nu ai de ce să mulțumești! Și nu înțelegi cât însemna pentru tine, decât atunci când l-ai pierdut. Adică prea târziu.

Iar viața, cu bune cu rele, e un privilegiu. Un privilegiu care nu ni se cuvine, dar de care trebuie să ne bucurăm. Și pentru care ar trebui să fim recunoscători.

Frumusete uitata

Posted on Updated on

“Lumea noastra si-a pierdut, in general, starea de spirit a uimirii. Ne-am maturizat. Nu ne mai taie rasuflarea un curcubeu ori parfumul unui trandafir, bunaoara, asa cum se intampla pe vremuri. In vreme ce noi ne-am facut tot mai mari, celelalte lucruri au devenit tot mai mici, mai putin impresionante. Blazati, afisam, de-acum, intelepciunea sofisticata a lumescului. Nu ne mai jucam cu degetele in apa, nu mai strigam la stele si nu ne mai strambam la luna. Apa este H2O, stelele au fost clasificate, iar luna nu mai este o roata de cascaval. Multumita televiziunii prin satelit si avioanelor cu reactie, putem vizita locuri accesibile odata doar unora ca Balboa, Columb sau altor exploratori temerari.

A fost o vreme, in trecutul nu foarte indepartat, cand o furtuna cu tunete si fulgere il facea pe un om in toata firea sa tremure si sa se simta mic. Insa stiinta a ajuns sa-L scoata pe Dumnezeu din propria Sa lume. Cu cat stim mai multe despre meteorologie, cu atat mai putin suntem inclinati sa ne rugam in timpul unei furtuni. Avioanele zboara acum deasupra, dedesubtul sau in jurul lor. Satelitii le reduc la niste fotografii. Cat de injositor – daca o furtuna ar putea trai experienta injosirii! Sa fii redus de la teofanie la pacoste!”

– Brennan Manning, Evanghelia Vagabonzilor 

Il regret pe Steve…

Posted on

O mare parte din media ne-a informat astazi despre moartea lui Steve Jobs, foarte cunoscutul co-fondatorul  al Apple. Nu pot sa spun decat ca aceasta este o mare pierdere pentru noi, toti.

Un geniu, in adevaratul sens al cuvantului, asta a fost Steve. Un om cu viziune, cu aspiratii si plin de perseverenta. Un conducator, un pasionat, un…nebun. Si iata ca dupa ce s-a stins, la o varsta la care multi isi incep viata (56 de ani) o intrebare foarte intalnita este cea referitoarea la uriasa sa avere: “Oare a cui va ramane aceasta?”

Si nu pot sa nu ma gandesc la intorsatura suferita de valori in lumea noastra. Ajungem sa ne gandim mai mult la bani si avere, decat la cei de langa noi, aflati in suferinta, poate.Probabil ca peste cateva zile vor mai aparea si vorbe mari referitoare la modul in care a schimbat lumea…dar de ce trebuie sa ne gandim intai la bani?

Il regret pe Steve. Si stiu ca suna ca si cand l-am cunoscut, dar chiar asta simt. Simt ca un mare om ne-a parasit, ca pamantul fara el va fi mai sarac, ca multi din fanii Apple se vor pierde. Pentru ca Steve Jobs s-a dus. Dar s-a dus lasand in urma o viata, o istorie care ne arata cum trebuie traita viata. Sau, mai bine zis, cum trebuie vazuta.

P.S: Cu ceva timp in urma am citit o carte: “Steve Jobs – iLeadership pentru o noua generatie” . Merita!

P.P.S: Exista si pe net o multime de citate care ii apartin lui Steve. Si acestea merita! 

 

Zi de “vis”…

Posted on Updated on

Sunt un erou! Astazi am reusit sa scap cu viata din “infern”. Sa traduc. Am fost sa ma inscriu la facultate, la…ASE. Si eu care ma credeam destept, speram ca mergand in a treia zi nu voi fii nevoit sa astept la cozi. Dar nu a fost asa. Calcare in picioare, organizare inexistenta si alte inconveniente m-am facut sa imi amintesc de ce este Romania tara care este. Dupa cateva calcule simple se pare ca celor de la vestita Academie de Studii Economice le-au iesit pana in prezent peste 1000000 RON(1500000). Si inscrierile nu s-au terminat…Si nu poti sa nu te intrebi in ce vor fi investiti toti acesti bani. Sunt tare curios in ce echipamente, sau modernizari, sau orice altceva vor intra acesti bani. Dar cred ca stiu raspunsul: in buzunarul ministrului X, al decanului Y, al portarului Z…- scuze, oamenii de jos nu au acces la banii nostri, doar cei ce ne conduc. Parca vad: vacante in Caraibe sau Dubai, Mercedes, Audi sau BMW, eventul vile pe Coasta de Azur sau nu mai stiu pe unde…Investitii de la foarte bune in sus, nu? Si ne mai intrebam de ce o duc ai nostri conducatori bine…Oricum, ceea ce e interesant este ca intreg sistemul e corupt. Sa-mi spuna mie cine-o vrea ca poti musamaliza o asemenea suma (auzi, frate, 15 miliarde ROL – sa te ia cu rau, nu alta!). Poate ca cei din presa ar trebui sa devina putini curiosi (asta daca curiozitatea lor rezista in fata banului) si s-ar interesa de drumul banilor din inscrieri. Inscriere nu doar la ASE, pentru ca, Doamne fereste, nu am nimic cu cei de acolo, ci peste tot in tara, indiferent de facultate sau universitate. Cate lucruri interesante n-am afla…

Intorcandu-ma la cozi…Adevarul este ca mi s-a parut foarte frustrant sa astept de la 9:00 pana la 15:00 – si am fost printre cei fericiti – cred ca multi si-ar fi dorit sa fie in locul meu…M-am tot intrebat in timp ce fierbeam in suc propriu sub privirile necrutatoare ale soarelui de iulie de ce nu s-or fii gandit si “mintile stralucite” ale Academiei sa faca lucrurile cum trebuie. Azi am stat la 5 cozi, care mai de care mai lunga si mai draguta. Coada pentru plata taxei de inscriere – enorma. De parca nu traim in era card-urilor si a bancilor! Puteau sa deschida si ei frumos un cont iar noi, candidatii, sa platim prin banca; dar nu, e mai dragut la coada! Na, le aminteste si lor de vremea lui “Nea Ceasca” cand stateam la cozi si pentru paine…Ca sa nu mai vorbim de invalmaseala de la intrarea cu dosarele. Inca ma intreb cat de greu le era sa ne dea bonuri de ordine! Dar nu, pentru a le primi a trebuit sa mai stam la 3 cozi 😉 . Iar cu dosarele magice a fost alta poveste! Un bun exemplu pentru cat de incompetenta este lumea din ziua de azi. Dosarul meu (ca toate dosarele, dealtfel) a trecut prin trei maini; si nu orice maini, ci maini de profesori universitari eminenti. Dar ce, nu putea rezolva doar unul? Incompetenta asta e mare…si fudulia la fel!

Atat mai zic…M-am inscris miercuri si la Poli, tot in Bucuresti. Aici da viata! Afise cu pasii pe care ii ai de parcurs, plateai rapid, iti aranjai dosarul si iti asteptai randul in functie de numarul pe care il primeai. M-am simtit si eu ca intre oameni…Stiu, cei de la ASE ar putea spune ca ei au avut inscrisi, nu gluma. Dar cine i-a pus sa scoata examenele de admitere? Domnul “LEU GREU”? Sau cunostinta prea imbelsugata? (O doamna profesoara se lauda ca are doua facultati si doua mastere, dar nu ia decat 1100 Ron – din nou exemplu elocvent pentru sistemul educational romanesc si aplicabilitatea vestitului proverb: “Treci ca gasca prin apa…”). Anyway, ceea ce conteaza este ca ceea ce s-a intamplat la inscrierile Academiei de Studii Economice din Bucuresti este un exemplu graitor despre situatie jalnica in care se afla Romania. Si, ceea ce este si mai dureros, toata lumea inchide ochii, prefacandu-se ca astfel de probleme nu exista. Si nu pot atunci sa nu ma intreb daca eu chiar sunt singurul nebun, iar tot ceea ce vad in jurul meu plasmuiri ale mintii mele!…

Lumea noastra ar fi altfel

Posted on Updated on

Era o zi normala de sfarsit de septembrie cand eu impreuna cu cativa colegi am plecat in oras pentru a rezolva niste treburi urgente. Parea o zi banala, dar, asa cum am spus, doar “părea”. De ce? Pentru ca a existat ceva ce m-a frapat. La o prima vedere, aspectul este banal. Un om imbracat destul de saracacios, cu barba, dar fiind inca tanar, cu o sacosa aproape goala in mana ocupa linistit, dar vesel, un loc in RATB. Chiar daca zambetul lui putea sa atraga atentia, nu a facut-o. Ceea ce mi-a facut gandurile sa se opreasca pentru cateva clipe bune a fost inca un obiect pe care il avea in mana. Era vorba despre o bucata de carton, jerpelita, pe care erau mazgalite urmatoarele cuvinte: “Nu mai fiti dusmanosi. Va multumesc!” Am incercat atunci sa imi imaginez care ar putea fi motivele care ar determina pe  cineva sa scrie astfel de cuvinte. Nu am putut sa nu vad in fata ochilor ura, neintelegerea, batjocura cu care aceasta persoana era tratat zi de zi. Poate ca lumea ii spunea sa se indeparteze putin, sau poate ca oamenii fugeau de el. Nu stiu. Nu stiu ce scenarii ti-ar fi creat tie asemenea cuvinte, dar stiu ca mie mi-au prezentat un adevar absolut si relativ in acelasi timp. Am devenit dusmanosi…cu noi, cu altii…Am uitat de compasiune, de intelegere, de altruism. Vedem persoane in dificultate, dar mergem mai departe. Oameni al caror stomac da concerte pe scena operei din Paris, dar noi nu avem o asa buna ureche muzicala. Persoane care nu joaca rolul cersetorului din cartea lui Twain, dar pe care le tratam ca si cand nu ar exista. Ba uneori, ne purtam, asa cum lasa acel mesaj sa se subinteleaga, intr-un mod total nepotrivit: cu dusmanie. De parca rautatea ar aduce ceva bun…Nu stiu daca mai exista azi persoane care incearca sa se puna in locul altora, dar cum ar fi oare lumea noastra daca atunci cand ai trece pe langa cineva cu mana intinsa ai lasa ceva acolo? Nu neaparat un ban, dar o vorba buna, un gand, o parte de suflet..Lumea are nevoie de iubire. O iubire neegoista, care nu aduce nimic pentru sine, ci ofera ce are mai bun pentru altul. Si atunci mesajul de pe bucata de carton s-ar schimba cu siguranta in ceva de genul: Nu mai fiti asa iubitori; nu mai am loc sa depozitez  atata iubire…Va multumesc! Si lumea noastra ar fi altfel…

Cu drag, al tău…Timp…

Posted on Updated on

Nu îndrazneam să privesc nici măcar pentru o secundă obiectul care îmi era, de astă dată, cel mai aprig dușman – ceasul. Știam că e târziu, că sunt într-o mare întârziere, dar, pur și simplu, îmi lipsea curajul necesar pentru a face acest lucru. Aveam idee, în mod vag, despre cât de mult și repede ar fi înaintat limbile sale, așa că am zis să îmi mai ofer un mic răgaz. De parcă timpul s-ar fi oprit odată cu mine…

Dacă privim în istorie observăm cu destul de multă ușurință că nu sunt singura persoană căreia timpul îi devine dușman. De fapt, parcă timpul nu se întelege cu nimeni; încet, încet, acesta a devenit antipatic unei mari majorități. Au fost unii oameni care și-au dedicat viața războiului, alții păcii. Pentru unii bogăția era totul, în timp ce, pentru alții, aceasta nu avea nicio relevanță. Alți oameni au ales să se dedice studiului, să călătorească, să îi învețe pe alții… și cred că lista ar putea fi continuată până ce, într-un final, terminarea cernelii ne-ar obliga să ne oprim. Însă toți acești oameni mari, mai mult sau mai puțin cunoscuți, s-au confruntat cu timpul, sau, mai bine zis, cu efectele trecerii timpului. Știu că o să imi spui că tu ești tânăr, că ai toată viața în față și că nu e cazul să îți pui asemenea probleme, dar te-ai gândit vreodată că nu ești singurul care a gândit așa? Și, în mod direct vorbind, îți dai seama că momentul prezent nu va mai veni niciodată să se înâlnească cu tine? Nu pot să cred că oameni ca Napoleon, Ghandi, Gates sau alții și-au permis să își irosească clipele pe lucruri bune, dar lipsite de importanță; îmi place să cred că au avut tot timpul în minte faptul că există (sau trebuie să existe) o finalitate și că au acționat în consecință. Nu vreau să dau o notă pesimistă, dar parcă nici să alimentez iluzii nu îmi place; vreau să privesc lucrurile în mod realist: timpul trece, iar noi nu putem face nimic pentru a-l opri, oricât de mult ne-am dori…

Și parcă o asemenea concluzie ne trimite, fie că vrem sau nu, în căutarea unei soluții. Ce-am putea face pentru a deveni prieteni cu dușmanul? Să punem punct. Nu propoziției…ci felului de gândi. Și apoi să o luăm de la capăt. Să ne creeăm o nouă perspectivă, o nouă atitudine, o nouă viață. Parcă prea mult timp am luat cuvintele lui Solomon “ce-a fost va mai fi” în sens literal! Nu, pentru tine și pentru mine niciodată lururile nu se vor repeat! Asta dacă o să întelegem unicitatea fiecărei clipe, fie ea și banală. Și, chiar de nu vom înțelege, ea tot astfel va rămâne: un dar de sus, o oportunitate, o șansă; definită de un singur cuvânt: UNIC.

Nu știu dacă găsești în tine curajul necesar pentru a lua creionul și fila vieții tale și pentru a pune punct. Dar sunt două lucruri pe care nu trebui să le uiți: 1) e singura metodă prin care o poți lua de la capăt și 2) cu această clipă nu te vei mai întalni niciodată. Și poate că peste ani, privind la viața ta, vei observa că aceasta nu reprezintă altceva decât o scrisoare specială semnată:  “Cu drag, al tău prieten, TIMPUL, trimis al Tatălui Ceresc”

Franturi de paradox

Posted on


  • Am micsorat distantele, si totusi distantele dintre noi ca oameni s-au marit.
  • Am avut grija sa avem minute incluse in abonamentele noastre de telefon, dar nu am avut grija sa le si consumam.
  • Avem scoli si universitati, dar de pe bancile lor iesim orice ne dorim, numai oameni nu.
  • Exista mai multi credinciosi, dar si mai putina spiritualitate.
  • Dispunem de laboratoare de cercetare, descoperim numeroase medicamente si noi metode chirurgicale, dar bolile nu s-au imputinat.
  • Lucram doar 8 ore pe zi,in loc de 12, sau mai multe, cum lucrau inaintasii nostri, dar nu avem timp sa stam alaturi de cei dragi.
  • Avem biserici mari, frumoase, dar, de cele mai multe ori, goale.
  • Avem mai multe carti, dar mai putina cultura.
  • Avem mijloace de informare cum n-au existat niciodata, dar nu stim ce se intampla cu vecinii sau cu prietenii nostri.
  • Credem intr-un Dumnezeu mare, puternic si iubitor, dar ne comportam ca si cand El nu ar exista.
  • Si, cel mai mare paradox: Suntem de acord cu toate aceste cuvinte, dar nu facem nimic. Si, ceea ce este si mai trist, este faptul ca probabil si pe viitor situatia va ramane la fel. Asta daca tu si eu nu ne ridicam sa schimbam ceva…