life

Cum vedem lumea

Posted on Updated on

cityscapes-glasses_00413019

“When you see something as good, the bad qualities are played down. When you see something as risky, the harder it becomes to notice the benefits.”
– David McRaney

Se spune că “vedem lumea nu așa cum este ea, ci așa cum suntem noi”. Asta înseamnă că totul în viață e relativ. Și că nu contează cum sunt ceilalți, ci cum suntem noi. Pentru că așa cum suntem noi, așa îi vedem și pe alții. 

Nu știu dacă lucrurile stau chiar așa. E evident că, în unele aspecte, vedem lumea și cum este ea. O vedem prin ochii noștri, dar putem trece peste subiectivitate. Când am citit însă ideea lui McRaney în cartea sa “You are not so smart”, am știut, într-o clipă, că are dreptate. “Când vezi ceva ca fiind bun, defectele devin nesemnificative. Când vezi ceva ca fiind riscant devine greu să observi beneficiile”, spune el.

Studii de caz: dragostea și investițiile

Asta se aplică în cel puțin două domenii, pe cât de distincte, pe atât de legate: investițiile și dragostea. De ce investițiile și dragostea? Nu știu sigur, dar probabil pentru că în ambele situații, oricât de pregătit ai fi și oricât de bine ai cunoaște cealaltă parte, riscul ca lucrurile să nu meargă, rămâne mare. Și pentru că ambele costă: bani, timp, sentimente.

Adevărul e că ideea nu e aplică doar la cele două domenii, dar acestea pot fi studii de caz. Problema cu dragostea face parte dintr-un fenomen mai complex: cel al relațiilor interpersonale. Ai observat că, dacă nu suporți pe cineva, îți e aproape imposibil să îl apreciezi când merită? Sau, într-o relație, că există tendința să treci peste defectele partenerului? Așadar, îi vedem pe ceilalți cum vrem să îi vedem, nu cum sunt ei de fapt. Asta înseamnă că suntem prieteni cu cine vrem noi să fim și că nu ne înțelegem cu cine vrem noi să nu ne înțelegem! Și astfel problemele interumane se rezumă la alegeri subiective, în majoritatea cazurilor.

Și în cazul investițiilor lucrurile se văd la fel de clar. Am întâlnit o mulțime de persoane care consideră viața de angajat o viață sigură. Și cred că a da timpul tău în schimbul banilor e o idee bună. Despre investiții și afaceri cred că sunt cea mai mare prostie. Că sunt riscante, că e periculos, că nu se merită. Și știu și alții care văd exact invers: consideră viața de angajat riscantă, iar cea de antreprenor singura care se merită. De unde diferențele? Din subiectivism: cine crede că afacerile sunt riscante, nu poate să vadă beneficiile; cine crede că un job e bun, nu vede inconvenientele. Și invers.

Cred că uneori vedem și realitatea, dar ceea ce credem în subconștient ne împiedică să luăm deciziile corecte. Subestimăm puterea de alegere a acestuia și ne mințim că deținem controlul și că suntem raționali. Uneori avem dreptate. De multe ori ne înșelăm.

To-Me-You-Are-Perfect1

Cum vedem, de fapt, lumea

Nu, nu vedem lumea cum suntem noi. Vedem lumea cum vrem să o vedem! Asta înseamnă că în orice context noi avem ultimul cuvânt. Nu putem da vina pe circumstanțe sau pe ceilalți. Noi alegem dacă un lucru e bun sau rău, dacă merită sau nu, dacă aduce beneficii sau inconveniente. Și, în funcție de ce decidem, judecăm ce se întâmplă. Depinde prin ce ochelari alegem să privim. Dacă lentilele sunt gri, și soarele pare întunecat; dacă lentilele sunt roz, și norii par mai calzi.

În viață totul e relativ. Adică depinde de mine și de tine cum o percepem. Și cum o trăim.

Advertisements

Avem dreptul la viață!

Posted on Updated on

waiting_for_freedom

Sunt o mulțime de lucruri care nu îmi plac la secolul în care trăim. Ne-am stricat ca oameni și avem grijă să promovăm o societate ieftină. Puține valori mai există, iar de cele pe care încă le mai avem, vrem să ne descotorosim. Punem presiune pe cei din jur să vadă cum vedem noi, de unde și când vedem noi. Nu ne place să ni se aducă o altă perspectivă și avem grijă să îi marginalizăm pe cei care se ridică contra curentului. Toți trebuie să trăiască la fel, să se bucure la fel, să gândească la fel. Nu se acceptă originalitatea, diferitul, specialul. Creăm șabloane pentru orice și ne străduim din toate puterile să îi facem pe toți după standarde. Ajungem să ne batem joc de viețile noastre și ale celorlalți – nici noi nu trăim, nici pe ei nu-i lăsăm.

Se spune că în vremurile pe care le trăim libertatea este la cel mai înalt nivel la care a fost vreodată în istorie. Niciodată ca până acum oamenii nu puteau să facă după cum le poftește inima și după cum le spune conștiința. În trecut, de la familie până la împărat, trebuia să dai socoteală. Acum nu, fiecare e liber, se spune. Din păcate lucrurile nu stau chiar așa, iar libertatea asta e doar o iluzie. Nu mai suntem strânși cu ușa, dar suntem atrași cu momeala. Standardele sociale sunt realitatea iluziei libertății. Tocmai ele, care ar fi trebuit să ne facă liberi, ne îngrădesc. Ajungi să nu mai poți trăi decât dacă ai un 9-5(nine-to-five) job, casă și mașină, concediu (de preferat în străinătate), ieșiri în week-end-urile de iarnă la munte iar în cele de vară la mare, smartphone și tabletă, etc. Deși nu te obligă nimeni, pe față, să trăiești astfel, subconștientul tinde să accepte aceste norme. Suntem duși cu zăhărelul, ca să fiu și puțin dulce.

Nu mă interesează cine și de ce ajungem în situația de a “cumpăra lucruri de care nu avem nevoie, cu bani pe care nu-i avem, pentru a impresiona oameni de care nu ne pasă”. Până la urmă nu e vorba numai despre consumerism, e vorba de mai mult: de atitudini, de idei, de aspirații. Și mă oftic nu pentru că îngrădirea asta există(până la urmă doar cei care sunt liberi sunt oameni, iar o diferențiere trebuie să existe), ci pentru că mă surprind de mult prea multe ori în spatele gratiilor! Simt presiunea societății și dulceața zahărului atât de tare încât nu numai o dată rămân în celulă! Iar în momentele în care sunt acolo, viața își vede de drum, pentru că ea nu așteaptă pe nimeni.

Și totul merge atât de departe încât nici nu mai observăm lanțurile cu care suntem legați. Ajungem să ni se pară normal să trebuiască să avem anumite lucruri și să gândim și să ne comportăm într-un fel prestabilit. Și îi judecăm pe ceilalți nu după valoarea intrinsecă pe care o au ca persoane, ci după șabloanele pe care le impunem. Iar mai apoi aflăm că ne place așa și că asta ne-am dorit din totdeauna. Dar…oare?

Pentru fiecare minut în celulă pierzi unul de viață. Atunci când trăiești oricum altcumva, dar numai nu cum vrei și îți place, nu trăiești, te mulțumești să exiști. Oameni nu sunt decât cei care sunt liberi…și ne alegem baricada în fiecare clipă. Avem dreptul la o viață de libertate, de ce să alegem iluzia?

Povești, gânduri și iluzii

Posted on

Era pierdut cu adevărat, nu doar se simțea astfel. Mergea agale pe drum și, în loc să se apropie, simțea că se tot depărtează. O depărtare amară de lume, de oameni, de el. Parcă îl părăsea și ultima dorință de a se opri, a se întoarce și de a lupta. Să lupte cu cine? Să lupte de ce? Viața, în felul ăsta, îl săturase. Avea nevoie de ceva nou. Voia ceva nou. Dar mai bun. Și ceva al lui.

Nu mai voia să trăiască după scenariile altora. Voia să trăiască așa cum credea el că trebuie să trăiești; fără invenții și pseudo-valori! Voia să se ridice, să se întoarcă cu fața la mulțime și să strige în gura mare că nu dă doi bani pe ei! Să le strige, să le urle în față că s-a săturat de ipocrizia lor, de presiunea pe care o pun pe umerii lui și de lipsa lor de curaj! Dar, oare, cui i-ar păsa? Fiecare și-ar vedea de drumul lui, închizând cu compasiune ochii în trecerea lor pe lângă el. Pentru că am uitat cu toții că menirea noastră este să fim oameni. Oameni…și atât. Fără multe cuvinte în fața numelui și fără multe lucruri în spate.

Și în mersul deșart printre pietre și gânduri îi trecu prin fața ochilor întreaga viață. De fapt nu era toată, era mai mult așa, o privire de ansamblu asupra a ce trăise. Fusese de câteva ori aproape de moarte și nici măcar atunci nu își văzuse viața într-o singură clipire de ochi. Dar, cine știe, poate pentru că nu a murit, că dacă ar fi murit de-a binelea, poate o vedea; de ce să ni se refuze această ultimă – amărui-dulce – retrospectivă? Și, deci, ce trăise? Dar, oare, trăise? Avusese parte de o viață fericită cu flash-uri de tristețe, sau se consolase cu ferestre de fericire într-o casă tristă? Adevărul e că își amintea doar momentele frumoase! Bine, mai îi veneau prin cap și lucruri mai puțin plăcute, dar le îndepărta repede. Nimeni nu vrea să creadă despre el că a dus o viață proastă și, cu atât mai mult, nu vrea ca viața lui să fie considerată astfel de ceilalți. Și uite așa, ajungem toți să ne săpăm morminte vii, din lucruri moarte. Ne îngropăm cu mândrie crasă și satisfacție nedisimulată în activități și posesiuni pe care nu dăm nici doi bani! Doar, de, nu pot eu să trăiesc mai prost ca altul, nerealizând că și el, în prostia lui, gândește la fel. Și așa alergăm, clipă de clipă, în toate direcțiile, după tot ce se poate (și ce nu se poate), încercând să prindem fericirea. Dar ea, săraca, unde să mai încapă? Până și telefoanele ne sunt “smart”; ea e de modă veche…

Și viața lui nu ieșea deloc din tipare; pe alocuri chiar, era mult sub mediocritate. Se hrănise cu iluzii deșarte, își vânduse minciuni frumoase, își sfâșiase sufletul între oportunități ratate și eșecuri neasumate…Se mințise la fiecare pas că pe următorul o sa îl facă altfel. Dar cum altfel? Și oare nu toți se mint la fel? Adică nu, nu se mint la fel, fiecare o face în felul lui…

Se oprise de mult, dar goana prin gânduri mersese mult mai departe, fără el. Era exact ca în viață, care trecuse fără ca el să o trăiască! Adică trăise, după normele impuse și între limitele trasate. Dar el ar fi vrut altfel! Fără conformare ieftină garantată cu ochelari de cal și mai ieftini. Fără suflete încătușate în valori false, perisabile. Ar fi vrut libertate…libertatea aia faină, din care izvorăște pacea; pacea că ai trăit…frumos. Și cum ai vrut tu, aducând un strop de bine în lume.

Oftă ușor, dar apăsat, se întinse alene pe iarbă și închise cu grijă ochii. Sperând probabil, să-i deschidă într-o altă viață. Pe care să o trăiască. Pentru că acum știa cum.

 

 

 

 

“Life never runs smoothly…”

Posted on

“Life never runs smoothly, and you can bet Murphy’s Law
will come into play somewhere along the line—whatever can
go wrong will. When life is unkind and you’re not sure what
to do or which way to go, pray about it. Ask God to help
you set the best course of action that will help you reach
your goal, and once it is set, dedicate your whole being to the
process. And when things look their worst, don’t look back.
Look up instead: Have faith in where you are going and faith
in the one who is guiding you. If the bridge is out, ask God
for Plan B. He’ll have it ready for you.”

                                                               – Patrick Henry, I am Potential

 

e-Motivational(3)

Posted on

What life actually is…

Posted on

A trecut ceva timp de cand am vazut filmul “The curios case of Benjamin Button”, film realizat dupa nuvela cu acelasi nume. Ideea filmului este una interesanta: un copil se naste batran, iar in loc sa imbatraneasca, intinereste. Filmul incearca sa acopere viata acestui personaj ciudat, Benjamin Button. Fragmentul pe care l-am extras mi se pare genial, in el fiind redata o perspectiva evidenta a vietii, dar care tot timpul ramane neobservata. Sublinierea este clara: orice aspect, oricat de mic si neinsemnat ar fi, ne poate influenta viata ulterioara intr-un mod radical! 

P.S: Nu i-am pus si subtitrare, dar sper sa intelegeti!

P.P.S: M-am chinuit pana am gasit undeva sa-l uploadez, drepturile astea de autor!

If

Posted on Updated on

-by Rudyard Kipling

If you can keep your head when all about you

 Are losing theirs and blaming it on you;

 If you can trust yourself when all men doubt you,

 But make allowance for their doubting too;

 If you can wait and not be tired by waiting,

 Or, being lied about, don’t deal in lies,

 Or, being hated, don’t give way to hating,

 And yet don’t look too good, nor talk too wise;

 

 If you can dream – and not make dreams your master;

 If you can think – and not make thoughts your aim;

 If you can meet with triumph and disaster

 And treat those two imposters just the same;

 If you can bear to hear the truth you’ve spoken

 Twisted by knaves to make a trap for fools,

 Or watch the things you gave your life to broken,

 And stoop and build ’em up with wornout tools;

 

 If you can make one heap of all your winnings

 And risk it on one turn of pitch-and-toss,

 And lose, and start again at your beginnings

 And never breath a word about your loss;

 If you can force your heart and nerve and sinew

 To serve your turn long after they are gone,

 And so hold on when there is nothing in you

 Except the Will which says to them: “Hold on”;

 

 If you can talk with crowds and keep your virtue,

 Or walk with kings – nor lose the common touch;

 If neither foes nor loving friends can hurt you;

 If all men count with you, but none too much;

 If you can fill the unforgiving minute

 With sixty seconds’ worth of distance run –

 Yours is the Earth and everything that’s in it,

 And – which is more – you’ll be a Man my son!