lectii

Ajută-mă să aleg o copertă!

Posted on

De ceva timp lucrez de zor la o carte (a se citi cărticică) despre aventurile prin care am trecut vara trecută. Sper ca în viitorul apropiat să fie gata de lansare, dar până atunci mai sunt unele aspecte (destule) de rezolvat.

Unul dintre ele este design-ul coperții și al interiorului, dar coperta e crucială. Am lucrat la câteva modele și am restrâns lista la următoarele trei (click pe imagine pentru full-size):

Varianta 1 Varianta 2 Varianta 3

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Acum îmi rămâne să lucrez la detalii și să aleg cu care dintre ele să merg mai departe. Și, pentru că mai multe capete înseamnă mai multe idei, am nevoie de ajutorul tău în acest proces de selecție. Mai jos am creat un sondaj unde te rog să votezi design-ul preferat dintre cele de mai sus.

În plus, dacă ai vreun sfat sau vreo părere, te rog să îmi lași un comentariu. Sau dacă ai vreo idee cu privire la ce gen de copertă s-ar potrivi acestei cărți spune-mi și eu o să încerc să o transpun în realitate.

Mulțumesc mult!

P.S: Subtitlul cred că o să rămână cel de la a treia variantă, că celelalte sunt prea lungi. A, și font-ul de la nume la fel, dar nu le-am mai schimbat deocamdată din lipsă de timp.

O ultimă rugăminte: orice share e de folos!

Vis împlinit, lecții învățate

Posted on

Cu aproximativ trei luni în urmă scriam despre sentimentele ce mă încercau înaintea startului excursiei plagiatic intitulată Europa în 80 de Zile, iar acum a venit rândul să povestesc despre sentimentele de după. Privind în urmă, realizez că a fost mai ușor să dau glas temerilor și speranțelor, decât îmi e acum să rezum trăirile și lecțiile, mai ales că totul a fost, parcă, doar un vis.

Pedalam de zor într-una din zile ascultând o carte audio, când atenția mi-a fost atrasă de o idee care suna cam așa: important nu e doar să ai un vis și să pleci pe drumul îndeplinirii lui, ci trebuie să îți dezvolți capacitatea de a te transpune la finalul călătoriei, fiind în stare să anticipezi cum te vei simți și ce transformări va aduce acesta cu sine. Imediat după, creierul meu a început să proceseze propria-mi situație, iar concluzia a fost că nu, eu nu m-am transpus deloc la finalul excursiei, deși anumite așteptări am avut.

Dar adevărul e că îmi place surpriza, de multe ori alegând să nu planific prea mult, tocmai pentru a lăsa loc necunoscutului să intervină. Și, deși în cazul aventurii prin Europa pe două roți mi-am făcut temele cât de bine cu putință, nu am dus lipsă de schimbări de macaz și de lecții. Dar niciodată nu aș fi crezut că aspecte de care mă temeam înainte de plecare, nu or să aibă aproape niciun impact, iar altele, care nici prin cap nu-mi treceau, vor cântări atât de mult în economia călătoriei.

Lecții de pe drum

“O viață neanalizată este o viață ce nu merită trăită”, spunea un filozof grec, iar principiul se aplică și la excursii și aventuri. De fapt, se aplică la orice facem, iar neanalizând trecutul ne privăm de lecții importante și de o față a monedei care merită să fie întoarsă. Așadar, pentru că, personal, consider că partea din spate a unei acțiuni (motivație, gânduri produse, sentimente etc) este cel puțin la fel de importantă ca acțiunea în sine, iată mai jos câteva din aspectele care mi-au atras atenția în aceste 80 de zile de “pribegie”:

  •  În viață nu trăiești raționând, ci simțind! Adică da, poți trăi doar cu rațiunea, dar ce viață ar fi aceea? Să nu te lași emoționat de un apus de soare, să nu te bucuri de atingerea caldă a unei ploi de vară sau să nu te umpli cu energie dintr-o întâlnire cu niște oameni frumoși…cum? Și, totuși, unii înțeleg greșit viața: pentru tot cer argumentare, logică, rațiune. Dar de unde să le luăm? De ce să le luăm? Și da, poate că doare mai tare cu inima, dar doar prin ea se vede lumea așa cum ar trebui să fie văzută…
  • Nu e totul despre tine! Nu ne place deloc egoismul…altora. Pe al nostru? Îl adorăm, pur și simplu! Că nu îi zicem niciodată pe nume și că nu l-am recunoaște nici bătuți cu parul, e altă poveste. Dar că el există în fiecare, e o certitudine. Iar până la un punct e în regulă, pentru că e normal (cumva) să avem cămașa mai aproape decât haina, dar cam mereu depășim limitele bunului-simț. Vrem ca totul să danseze după cum cântăm noi, neinteresându-ne că altcineva cântă mai bine, mai frumos sau mai potrivit. Și, uite așa, transformăm dansurile faine ale vieții într-un kitsch ieftin, marcă proprie și înregistrată.
  • Viață nu e niciodată o competiție! Iar atunci când e o competiție, nu e despre ceilalți: e doar despre tine, care te lupți să devii mai bun decât cel care ai fost. Când privești totul ca pe o cursă, iar persoanele pe care le întâlnești ca pe niște adversari, pierzi chiar atunci când câștigi. Efectul e însă reciproc, din fericire!
  • Nu contează încăpățânarea, ci adaptabilitatea! Toți suntem încăpățânați, doar că unii mai mult ca alții; și, deși poate părea șocant, nu dacă și cât suntem contează, ci dacă suntem și adaptabili. Fără flexibilitate în gândire, în acțiune sau planuri ne privăm de multe părți frumoase ale vieții, iar uneori s-ar putea ca înclinarea balanței să nu ne fie favorabilă. Evident, ne-ar plăcea ca întotdeauna să iasă după socoteala de acasă, dar cum s-ar putea întâmpla astfel în lumea asta plină de atâtea variabile? Nu prea merge!
  • Frumosul e la fiecare pas, nu doar la destinație! Idee veche, spusă în multe forme și de mulți, dar niciodată înțeleasă și conștientizată pe deplin. Pe parcursul călătoriei, când eram întrebați de unde venim și unde ne ducem, eu preferam să răspund scurt: “Din România și mergem în România!”. Iar abia ulterior adăugam informații despre traseu și despre noi. De ce așa? Pentru că nu am considerat nicio clipă că trebuie să ajung “undeva”, ci am încercat (pe cât posibil) să mă obișnuiesc cu frumosul și necunoscutul drumului. Și, Doamne, a fost atât de mult! Una peste alta, adevărul e că știam dintotdeauna că nu destinația te face fericit, ci călătoria, dar parcă nicicând nu am înțeles asta atât de bine ca în aventura de față. Sper că nu voi uita curând…
  • Se poate trăi și altfel! Poate că nu e bine mereu pe drumuri (și probabil că și-ar pierde și farmecul călătoritul dacă ar fi prea mult), dar se poate trăi și astfel. În Polonia am întâlnit persoane pentru care cicloturismul e un mod de viață. În Barcelona ne-am întâlnit cu un polonez ce umbla de nebun pe continent, doar de plăcere. În Elveția am stat la povești cu un tip care fusese pe drumuri împreună cu prietena sa, în jurul lumii, timp de 2 ani și 2 luni. Din Germania până în România am avut plăcerea să pedalăm cu un belgian plecat spre Tibilisi, Georgia. Persoane diferite, motivații diferite, drumuri diferite…o singură concluzie: se poate trăi și altfel! Da, se pare că drumul trasat de societate are și scăpări, nefiind toți obligați să vadă/gândească/facă la fel. Dar aceste scăpări sunt numai ale celor curajoși, căci nu-s pentru oricine!
  • Orice este posibil, dacă îți dorești suficient de mult! Încercând să nu folosesc multe cuvinte și citând pe cineva: “dacă vrei să realizezi ceva, vei găsi o soluție, iar dacă nu, vei găsi o scuză!”. Habar nu avem cât adevăr se găsește în ideea de mai sus! De la lucrurile mărunte până la deciziile importante ale vieții, totul se învârte doar în jurul acestor două cuvinte: “scuză” sau “soluție”. Și depinde de fiecare cu care dintre ele petrece mai mult timp, iar această petrecere determină rezultatele ulterioare. Restul? E can-can!

Pentru matematicieni…

Pentru cei interesați, iată câteva date matematice despre călătorie (vorbesc în dreptul meu):

  • Durată: 80 de zile.
  • Traseu(orașe importante): București-Sighet-Cracovia-Praga-Berlin-Amsterdam-Bruxelles-Paris-Bordeaux-Castellon-Marseille-Nice-Grenoble-Geneva-Berna-Viena-Bratislava-Budapesta-Timișoara-Lugoj.
  • Distanță: 8300 km (cu tot cu plimbările prin orașe).
  • Zile odihnă: 5.
  • Distanță medie/zi, cu pauză: 104 km. Fără pauză: 111 km/zi.
  • Cea mai lungă zi: 195 km, Ucraina.
  • Cel mai lung timp de pedalat: aproape 12 ore, tot Ucraina.
  • Cea mai lungă ploaie: 16 ore, Germania.
  • Număr poze: aproximativ 3500.
  • Viteză maximă: 68 km/h.
  • Număr de pene într-o zi: 3.
  • Cea mai lungă cățărare: aproximativ 50 km, Spania.

DSC_0119

Hercules Maraton: Cursa Premierelor

Posted on

10454897_10152899158850744_7757868917110108069_o

Se apropia ora startului dar emoțiile caracteristice unei curse nu mă cuprindeau deloc. Întotdeauna aveam o stare de nervozitate când venea vorba de un maraton, dar nu și în dimineața zilei de 8 iunie. Ba mai mult, în noaptea anterioară dormisem relativ mult și bine – o altă ciudățenie – iar faptul că Hercules urma să fie primul meu maraton montan nu sporea deloc starea de nervozitate.

Exercițiile de încălzire se scurseră anemic, fiind urmate de vocea din difuzoare ce număra secundele până la pornire. Se auzi un START! puternic, iar alergătorii adunați de prin toate colțurile țării o luară la goană pe Valea Cernei, în amonte. Era începutul Ediției a V-a a Hercules Maraton, iar totul anunța o cursă superbă, pentru toată lumea. Dar pentru mine? Pentru mine se anunța o cursă a necunoscutelor, dar și a frumosului.

Cei 2 km de asfalt mă lăsară în a doua jumătate a plutonului și cu mult în urma celor 2 prieteni cu care participam. Nu mă stresam, aveam socotelile făcute de acasă, acum conta doar să mă țin de plan. Urma să alerg cei 45 km de traseu montan (2300 m altitudine urcată) în maxim 6 ore – asta era socoteala. Iar ca să reușesc asta știam că trebuie să nu fac câteva greșeli: să mă epuizez pe urcări, să alerg prea ușor pe plat/coborâri și să mă accidentez.

Traversarea Cernei pe un pod de lemn marca începutul “distracției”: 600+ m de urcat în doar 5 km, dar trecerea grăbită a celorlalți alergători pe lângă mine nu mă încuraja deloc – era clar că merg prea încet și că nu mă simt foarte bine. După eforturi susținute însă, ajung la primul punct de revitalizare, iar mai apoi la capătul primei cățărări. Entuziasmul îmi era mare, așa că am trimis o parte din el și către aparatul foto ce ne lua pe noi, alergătorii, în primire. “Să fiu victorios măcar acum, la început!”, mi-am zis.

Ritmul începu să crească ușor, iar panta să nu mai fie așa dură; doar soarele mă bătea în cap fără milă, dar nu era o așa mare problemă. Tot alergând, dau de Andrei Gligor, schimb câteva vorbe cu el și continuăm alergarea împreună. Pentru mine Andrei e unul din modele, iar să am ocazia să alerg cot la cot cu el nu poate fi decât o plăcere.

Pe următoarea urcare mai serioasă îl las în urmă însă, dar mă prinde repede pe platul de pe creastă. Peisajul e unul fantastic: pajiștile galbene, panorama superbă asupra văii și aerul curat contribuind la un tablou de zile mari. După încă câțiva kilometri mă desprind de Andrei și îl prind din urmă pe unul din prietenii mei, dar pe coborâre îl las și pe acesta în spate. Sosirea în satul Bogâltin (km 18) mă prinde tot împreună cu Andrei – care parcă a zburat în spatele meu pe coborâre – după 2h:07:00 minute de la start. Eram la aproape 40 minute în urma celor ce conduceau cursa, dar nu conta, noi eram în altă ligă.

Urcarea de 10 km ce știam că urmează a scos tot ce se putea scoate din mine. Nici nu știu cum și când am reușit să ajung sus, dar știu că mi-a luat mult și a fost greu. Noroc că la punctul intermediar era o domnișoară foarte drăguță ale cărei încurajări purtau pe toată lumea mai departe. Tot aici am dat și de celălalt prieten, dar nu am reușit să îl prind decât peste încă câțiva kilometri, în apropiere de Șaua Ciumerna, punctul de maximă altitudine: 1480 m.

Alergarea de acolo până în următorul cătun a fost un fleac, doar că un fleac care mi-a solicitat tare puterea de frânare și cam toate articulațiile posibile. Mi-am luat prietenul “la remorcă” și am rulat împreună cam 12-14 km, până în Ineleț. Cred că a fost porțiunea în care am depășit cei mai mulți alergători, exceptând coborârea abruptă prin pădure când, în ciuda faptului că alergam de nebuni, nu am prins pe nimeni. Și nu, nu eram în niciun caz primii! 😀 Dar oricum, e unul din cele mai dulci sentimente dintr-o alergare, să îi depășești în a doua parte a cursei pe cei ce te lăsau în urmă în prima! 🙂

Cătunul Ineleț mi-a dat speranțe false – era km 32 și alergam de 4h:17m:00s – și m-a făcut să cred că pot să ajung sub 5h:30m. Iluzii, iluzii și iar iluzii, doar atât. După încă 2 km Adelin rămase în urmă, iar eu am luat în piept cea mai obositoare psihic porțiune a traseului: ultimii 13 km, din care 8 de suișuri și coborâșuri, iar ultimii 5 de coborâre abruptă pe un substrat nu foarte prietenos.

Tot alergând, nici nu știu când a început ploaia, dar îmi amintesc foarte bine că, împreună cu vântul, soarele și transpirația adunată, mi-a provocat o nu foarte plăcută durere de cap. Sosirea la ultimul CP (km 38) mi-a adus alte speranțe, pentru că una din fetele de acolo îmi spuse că “mai e foarte puțin de urcat, doar dealul de acolo, iar apoi doar coborâre”. Numai eu știu cât am urcat până la coborârea aia spusă de ea, dar mi-am învățat lecția: nu te lua niciodată după fete când vine vorba de orientare și distanțe!

Cum, necum sosesc și la punctul unde traseul intra pe aceeași potecă ca la dus și îmi iau zborul, în încercarea de a ieși cât mai bine sub cele 6 ore targetate. Am avut parte de o aterizare forțată – la figurat, ca să evit una la propriu – pentru că pe acolo plouase mai tare, iar frunzele și pietrele ude de pe traseu nu prezentau siguranță aproape deloc. Astfel că parcurg ultimii 5 kilometri în aproximativ 30 minute și mă arunc agale spre linia de finiș, unde sunt așteptat de prietenii din public, cu încurajări și felicitări. Încă nu îmi vine să cred, dar da!, am alergat primul meu maraton montan (și al doilea all time!) în 6h:00m:09s după scrierea de pe diplomă (dar sunt destul de sigur că timpul meu e cam cu 1 minut sub)! Ce poți să îți dorești mai mult? 😀

După nici un minut apare și Adelin, iar puțin peste o oră și Kojo (și el tot la primul maraton!). Ne tragem în câteva poze, mâncăm câte ceva să ne revenim și pornim pe lungul drum spre casă. Ce rămâne, după terminarea socotelilor? Un super week-end cu oameni frumoși, într-o zonă superbă, o cursă extraordinară în care mi-am bătut recordul la alergare pe munte (22 km) dar și la orice tip de alergare (42 km) și o experiență de neuitat. Plus o lecție care spune că important e cum termini un lucru, nu cum îl începi!

Acestea fiind spuse, sper să revin la anul, pentru că merită. Doar că sper să o fac antrenat cum trebuie și cu ținte și rezultate mai bune. Pentru că, până la urmă, despre asta e vorba într-un eveniment de genul, pe lângă distracție și fun: să vezi care-ți sunt limitele și să ți le depășești. Asta este, cred eu, esența alergării (și, de ce nu, a vieții): nu să fii mai bun ca ceilalți, ci să fii mai bun ca tine!

3 lecții de la antrenamentul de astăzi

Posted on

biking-in-the-rain-sq

De când cu proiectul “Europa în 80 de zile” am început să merg mai des cu bicicleta, pe distanțe mai lungi. Din păcate însă, vremea și treburile nu îmi oferă posibilitatea unor antrenamente așa cum mi-aș dori. Dar astăzi după-amiază am prins o fereastră potrivită și am luat-o la pas. Nu aveam dispoziție deloc, norii negri erau și ei prin preajmă, parcă simțeam și ceva oboseală 😀 …dar disciplina a ieșit, până la urmă, învingătoare.

Pe lângă beneficiile fizice pe care sunt sigur că această tură mi le oferă, am conștientizat 3 lecții de viață. Iată-le mai jos, în nicio ordine:

  • Uneori pofta vine mâncând – Nu mai pedalasem de fix o săptămână, iar chef de așa ceva nu aveam deloc. Mai alergasem între timp, dar ultimul antrenament m-a făcut să mă simt ca o legumă, așa că moralul nu-mi era foarte sus. Am decis traseul și am pornit la drum, dar temerea mi se confirma: psihicul era jos, iar fizicul și mai jos. După 6 km m-am lovit de prima cățărare serioasă, iar mușchii au început să urle din toate puterile. Cum bătea și vântul, mai că îmi venea să mă întorc! Am continuat însă și, pe măsură ce adunam kilometri, mă simțeam din ce în ce mai bine. Așa se face că în a doua parte a drumului nici măcar ploaia nu mi-a putut lua din viteză și din bună dispoziție!
    Așa pățim de multe ori în viață: suntem obosiți, plictisiți sau fără randament, așa încât nu ne arde să ne apucăm de treabă. Dar uităm că uneori pofta vine mâncând. Și preferăm să ne complacem în starea în care ne găsim, decât să punem osul la treabă și să scăpăm de neplăcere. Uităm că uneori nu vine inspirația la noi, ci trebuie să mergem noi la ea. Uităm că lucrurile nu se fac doar când simțim că le-am face, ci lucrurile se fac când trebuiesc făcute.
  • E important să ai o țintă – Nu de puține ori am plecat la drum cu un traseu în minte și l-am scurtat pe parcurs. Așa aș fi făcut și astăzi dacă nu aș fi primit însărcinarea din partea părinților să rezolv o mică problemă într-un oraș apropiat. Și, uite așa, când am vrut să scurtez antrenamentul (având motive întemeiate, normal), nu am făcut-o. De ce? Pentru că aveam o țintă importantă de atins.
    Pe drumurile vieții ne lovim des de situații asemănătoare. Iar dacă nu știm foarte clar de ce mergem unde mergem, o să ne întoarcem din drum. Sau o să o luăm pe scurtături, “flexibili” fiind. Când însă ai o destinație bine definită, o țintă pe care ți-ai propus să o atingi, nu prea te mai poate opri nimic. Iar când comoditatea vrea să preia controlul, nu reușește. Pentru că tu știi unde mergi și de ce ai pornit într-acolo.
  • Niciodată nu știi ce te așteaptă pe drum – Ieri a plouat mult la mine în zonă și a fost frig tare. Azi s-a încălzit puțin, iar soarele a spart, de câteva ori, norii. Nimic nu anunța însă ploaia (cu piatră) pe care am întâlnit-o la un moment dat (nici măcar tipii de la Meteo!). Iar eu pregătit nu eram, fiindcă nu plecasem departe. Dar, recunosc, nu mi-ar fi stricat ceva haine impermeabile.
    E greu să prevezi toate obstacolele sau schimbările de care te vei lovi în lucrurile pe care vrei să le întreprinzi. Dar e important să fii cât mai bine pregătit, să fii flexibil și să înduri orice îți iese în cale. Dacă poți să îți faci situația mai bună, fă-o! Dacă nu poți, mergi înainte, va trece! Să nu te oprești, doar asta contează.

De multe ori, în goana noastră prin viață, dăm cu piciorul unor lecții importante care ne-ar ajuta la un trai mai bun. Avem atât de multe cunoștințe încât nu avem ochi pentru aspectele simple, de bun-simț, care ne înconjoară clipă de clipă. De aceea avem nevoie nu să fim învățați lucruri noi, ci să ni se amintească cele pe care le știm deja. Ce am conștientizat eu astăzi nu-s noutăți, sau chestii neauzite. Sunt idei știute, dar uitate. Iar reamintirea niciodată nu strică. Sau, cel puțin, nu strică în cazul de față.

Ce am învățat până la 22 de ani

Posted on Updated on

39

În mod normal dorm la ora asta, dar nu astăzi. Nu știu exact de ce, dar m-am trezit cu aproape două ore mai devreme decât o fac de obicei. Mă simt inundat de un val de inspirație și dorință de muncă, așa că o să profit de el. Și nu, nu e de vină faptul că azi e ziua mea…sau, cine știe, este?

Sunt multe lucruri pe care cineva le poate învăța în 22 de ani, mai ales dacă aceștia sunt primii 22 de ani. Simți, cu fiecare trecere a timpului, cum lucrurile se accelerează. Și înțelegi că doar învățarea și adaptarea te pot menține pe linia de plutire.

Aș fi putut scrie despre multe lucruri. Dar, în încercarea mea de a aduce ceva nou, m-am oprit la 7 lecții. Nu sunt noi, nu sunt grele, ba chiar, pot să spun, sunt aspecte de bun simț. Aspecte care te pot ajuta să trăiești o viață mai bună, asta dacă le înțelegi și accepți. Unele or să sune a maxime, altele o să le recunoști de prin cărți, iar restul o să îți pară banale. Dar sunt lecțiile mele, învățate pe propria piele, iar important nu e să le accepți, ci să le înțelegi și să te ajute să trăiești mai bine și mai frumos. Acestea fiind spuse, să trec la treabă!

  • Dacă vrei să trăiești, trebuie să mergi pe propriul drum și să fii surd, orb și încăpățânat! 

    Oricât am vrea să o simplificăm, viața e o chestie complexă tare, complicată. Pur și simplu te lovești de prea multe variabile și necunoscute, încât orice decizie implică eforturi uriașe. Și, dacă îndrăznești să trăiești (măcar puțin) ieșit din tipare, lucrurile devin și mai grele. Dar doar asta contează, să trăiești așa cum vrei tu să trăiești, umblând pe propriul drum. Iar orbirea, surzenia și încăpățânarea te vor ajuta să continui când ți se vor pune bețe în roate. Și nu, nu zic că nu e bine să asculți părerile și sfaturile altora, dar întreb: cine știe cel mai bine ce vrei tu? Bhagavad Gita spunea: “E mai de dorit să-ți trăiești propriul destin într-un mod imperfect, decât să trăiești ca o imitație perfectă a altuia”. Sună frumos, nu? Dar realizabil?

  • Persoanele al căror sprijin îl dorești, dar nu ți-l oferă, devin cei care te trag în spate, iar în momentele dificile tot singur trebuie să o scoți la capăt! 

    Unele decizii dor, necesită efort și hotărâre, dar și sprijin. Și de unde te-ai aștepta să primești susținere, dacă nu de la ceilalți? De la anumiți ceilalți? Dar nu o primești. Cel puțin nu primești susținerea pe care o vrei tu. Și așa se produce o ruptură, pentru că vrei să fii și cu cei dragi, dar vrei să fii cu tine. Vrei să nu-ți dezamăgești familia, prietenii, iubita, dar vrei să nu te dezamăgești nici pe tine. Și, uite așa, cei care trebuiau să fie motor devin frână! Iar atunci trebuie să cobori și să o iei pe jos. Pentru că, în momentele cele mai dificile, tot singur trebuie să te descurci!

  • Egoismul e cel mai important drive al acțiunilor noastre, în ciuda argumentelor contra pe care ni le aducem! 

    De ce facem ceea ce facem? Din egoism, cel mai adesea! Mi-a luat aproape 22 de ani să realizez asta, dar mai bine mai târziu decât niciodată, nu? De ce avem prieteni, ca să avem pe cine ne baza sau ca ei să aibă pe cine se baza? De ce le cerem celorlalți să se conformeze ideilor și acțiunilor noastre? De ce ne credem centrul universului, imaginându-ne că totul trebuie să se învârtă în jurul nostru? Și astea sunt aspectele mai complexe, că cele simple sunt ușor de identificat. Dar toate sunt diferite forme ale aceleiași cauze: egoismul. Și nu, nu spun că asta e (neapărat) rău, spun doar că asta ne motivează.

  • Viața nu e deloc dreaptă, iar munca nu îți garantează niciodată succesul!
    Nu mi-a plăcut deloc când am început să observ asta, dar succesul nu e direct proporțional cu efortul depus. Iar cei care spun asta sunt ori ignoranți, ori lași. “După muncă și răsplată” nu se referă decât la succesiunea temporală a evenimentelor, nu la proporționalitate dintre acestea! Fie că ne place, fie că nu, viața nu e deloc dreaptă. Și orice am face, nu putem schimba asta. Nu ne rămâne decât să ne consolăm, să punem osul la treabă și să ne bucurăm de călătorie, nu de destinație. În cuvintele lui Scott Jurek: “Ne concentrăm pe ceva exterior pentru a ne motiva, dar trebuie să ne amintim că tot ceea ce facem pentru a ajunge la acel premiu ne poate aduce pace și bucurie, nu premiul în sine!”. Dar (pentru că mereu există un dar, nu?)…
  •  Nu premiul oferă adevărata satisfacție, dar, din când în când, e nevoie și de premii! 

    De ce e nevoie de premii, dacă ele nu aduc satisfacție? Doar din punct de vedere al motivației, atât! Ai nevoie de borne care să-ți marcheze progresul, iar reușitele te ajută “să ții scorul”. Dacă premiul lipsește, da, te bucuri de experiență, dar dorința de a lupta scade enorm. Dar niciodată nu trebuie să faci o activitate pentru lumina de la capătul tunelului, dacă nu te poți bucura de întunericul de până la ea!

  • Oamenilor le e frică să viseze, iar dacă visează, nu trec la fapte!
    Știu concluzia, dar nu știu cauza – nu mai visăm, iar dacă o facem, nu ne apucăm de treabă. Tuturor ne-ar plăcea să avem, să fim, să etc, dar puțini visăm cu adevărat la ceva anume, concret. Și mai puțini își transformă visul în realitate, sau măcar încearcă. De când mă știu, am fost un visător. Unii îmi spun că trăiesc prea mult cu capul în nori și că trebuie să mai și cobor. Nu, mulțumesc! , le spun, se vede prea frumos de aici! Uităm că ordinea aducerii la viață a unui lucru e vis, urmat de acțiune. Noi ori nu visăm și acționăm după ureche, ori visăm fără rost, pentru că nu acționăm! Și ne mai mirăm de ce trăim cum trăim?
  • Victoriile ne definesc, dar eșecurile arată cine suntem!
    Să câștigi e frumos, te umple de bucurie, iar să vezi că eforturile tale au fost răsplătite te împinge serios de la spate. Cu fiecare victorie încrederea în sine crește, puterile se multiplică, iar lucrurile parcă par mai ușoare. Dar când dai greș? Cum reacționezi când, după timp investit și efort, o dai în bară? Când rezultatele nu sunt cele dorite sau/și cele meritate? Eșecul arată cine ești, pentru că atunci când pierzi, rămâi doar tu! Nu ai succes, bani, persoane în spatele cărora să te ascunzi. Când dai greș, ești doar tu cu înfrângerea, iar modul în care o tratezi, te duce sau nu, la o viitoare victorie! Victoria te definește, dar eșecul arată cine ești!

Cele de mai sus sunt subiective, toate, fără excepție. Sunt lecții pe care le-am învățat, cu frumosul sau dându-mă cu capul de pereți. Prea puțin contează asta, însă. Important e persoana care am devenit în urma acestor lecții și cum mă voi raporta la viață în viitor, în baza lor.

Nu trebuie ca tu să accepți ce am spus și să iei de bun. Trebuie să-ți analizezi parcursul și să înveți ceea ce e de învățat. Trebuie să-ți privești drumul și să-ți accepți propriile lecții. Trebuie ca azi să fii mai bun ca ieri, iar mâine mai bun ca azi.

Uitându-mă în calendar, nu-mi vine să cred că se fac 22 de ani de când mă bucur de miracolul numit viață! Dar timpul trece, iar timpul nu așteaptă. Cu atât mai mult pe mine.

Povestea din spatele Poveștii – Cum a fost la primul meu maraton (II)

Posted on Updated on

“Dacă vrei să câștigi o cursă, aleargă 1km. Dacă vrei să vezi ce înseamnă viața, aleargă un maraton”

– Emil Zatopek

În articolul “Povestea din fața Poveștii” am încercat să aduc în prim-plan cum a decurs cursa, marcând momentele determinante ale acesteia. Acum e timpul să trec la a extrage învățăturile și la a citi cursa printre rânduri.

Să alergi un maraton e o chestie tare de tot. Dar și dură pe măsură. E exact ca în viață: când să te bucuri, dai de greu, când crezi că nu mai scapi de rău, atunci vine binele, doar să mergi înainte. Așa cum povesteam în prima parte, jumătate din cursă am dus-o fără prea mari eforturi și foarte relaxat. Dar nu știam cât de tare urma să se complice lucrurile în a doua parte și de cât de multă voință voi avea nevoie să termin. Cu ceva timp în urmă mi-am făcut o listă cu “Provocări imposibile”, listă care cuprinde realizarea unor lucruri care mi se par nebunești și care trebuie să mă scoată din zona de confort și să mă ducă cât mai departe. Terminarea unui maraton era una din provocări, iar acum gândul îmi zboară departe, la ceva și mai imposibil. Oricum, e fascinant cum poți să ajungi să realizezi obiective pe care le credeai imposibile, dacă îți propui și te pregătești corespunzător pentru îndeplinirea lor!

provocari_imp

E foarte interesant că la o cursă de anduranță nu contează cât de bine te descurci pe termen scurt; cel mai important e să reziști până la capăt, cât de bine poți. Și trebuie să fii în stare să te stăpânești. La început era foarte mare tentația de a alerga repede și de a depăși alți concurenți, iar spre sfârșit dorința de a renunța era maximă; doar printr-o disciplină serioasă te poți abține de la a alerga cum simți. Uneori e mult mai important să gândești lucrurile, decât să le simți.

Pe parcursul cursei am văzut cât conteză să ai pe cineva aproape. Fie că e vorba de prima jumătate în care am alergat cu Adi, fie că e vorba de ultimul sfert în care fratele meu mi-a fost alături, susținerea externă devine crucială în unele momente. Și simplul fapt că, uneori, te întâlneai cu fețe cunoscute sporea energia. Pot să spun că cea mai grea perioadă a maratonului a fost cea în care am alergat singur, pierdut în urmă de pacemakerii de 3:45.

M-a surpins solidaritatea existentă între participanți, ca să nu mai vorbesc de încurajările spectatorilor! Deși, teoretic, ne aflam cu toții într-o cursă, sentimentul era unul singur: nu concuram cu ceilalți, ci cu noi înșine. Încurajări, o palmă așezată pe un umăr obosit, zâmbete schimbate între concurenți și chiar aprecieri și încurajări în gura mare schimbau peisajul în bine, transformând o cursă frumoasă în una extraordinară. Acolo, toți eram prieteni, nu concurenți. Iar publicul, te împingea de la spate, la propriu aproape. Când am ajuns din nou în zona startului și urma să fac bucla spre Unirii, Universitate, Eroilor durerea de mușchi era una teribilă. Voiam să mă opresc să îmi revin puțin, dar strigătele celor de pe margine și aplauzele acestora nu m-au lăsat. Știu că poate părea comic, dar îmi era rușine să mă opresc acolo, în mijlocul lor. Parcă mi-aș fi bătut joc de dăruirea încurajărilor lor. Așa că am mers înainte. Am înțeles și eu de ce sportivii profesioniști sunt împinși de la spate de spectatori și cât de mult îi ajuta asta. E exact cum spunea, uneori o doză de motivație din exterior te poate împinge spre noi limite și noi reușite. Dacă găsește motivarea interioară, cu care să facă echipă bună.

Pentru că tot în capul meu s-au dus luptele. Lupte nu că voi reuși sau nu, pentru că eram sigur că voi termina: problema se punea în cât timp urma să ajung la finish. Nici măcar nu am lovit așa-zisul “Zid”, cel puțin nu am avut un moment în care să cred că îmi e imposibil să mai continui, pentru că perioade grele au fost din plin. Însă pe tot parcursul maratonului am discutat cu mine însumi, mai mult ca niciodată cred. Mi-am reglat ritmul, m-am motivat să merg mai departe, m-am împins înainte când picioarele nu mai voiau să o facă. Cam ăsta e adevărul: cele mai mari lupte se dau în noi, în mintea noastră; ceea ce se vede în exterior e doar rezultatul a ceea ce a fost în interior.

Una peste alta, să alergi un maraton e frumos, înainte și după adică. Pentru că pe parcurs sigur vei avea și momente mai puțin plăcute. Dar ce e frumos e că după nu îți rămân în minte decât lucrurile bune; ce a fost urât se șterge, rămâne doar o amintire fadă, că nici nu știi dacă a fost adevărat sau nu. Sentimentul ce te cuprinde când treci linia de sosire și când îți primești medalia îți spune clar că s-a meritat tot efortul. Pentru că da, lucrurile frumoase costă…și oare dacă n-ar costa, le-am mai aprecia? Oricum, așa cum spuneam, cred că oricine ar trebui să alerge un maraton măcar o dată în viață. Lecțiile pe care le înveți, disciplina pe care ți-o impui, oamenii pe care îi cunoști te vor schimba pentru totdeauna. Vei ajunge să privești viața cu alți ochi, să ți se pară mai palpitantă, mai interesantă, mai frumoasă.

IMG_2454

Sper să ne vedem la anul. Până atunci, să înceapă antrenamentele!

Lecții (de viață) de la alergat

Posted on Updated on

Long_Distance_Running

Mai deunăzi se împlineau trei ani de la o discuție cu un prieten despre alergarea unui maraton. Și, culmea, era vorba exact de Maratonul Internațional București, cel din 2010 cred. Important e că îl ascultam cum îmi povestea despre alergarea a 42 km, iar eu mă întrebam cum o fi să alergi 2 km? Nu credeam poveștile alea că, dacă te antrenezi, poți termina un maraton. Mi se părea așa de mult (și de greu, și de imposibil, și de fără rost), că nici nu îmi-a trecea prin cap că peste trei ani voi sta față în față cu primul meu maraton. Alt an, același maraton, și, cu certitudine, alt om. Adică tot eu, dar mult schimbat.

Am început să alerg vara trecută, într-o perioadă destul de tulbure pentru mine, iar alergatul a devenit o evadare. Un drog sănătos, care mă facea să uit de restul lumii, pentru câteva ore pe săptămână. Maratonul era în plan să fie alergat anul trecut, dar, din cauza unei anumite conjuncturi, m-am oprit doar la semi. Derulând puțin lucrurile, într-o zi pe la începutul lui iulie m-am hotărât brusc să particip la Maratonul Internațional București, ediția 2013. Eram prea distrus, cu mult prea multe obiective ratate și fără planuri clare de viitor, așa că aveam nevoie de ceva palpabil pe care să-l urmăresc. Și, ca să nu mă răzgândesc și să îmi aduc un plus de motivație, am rezolvat cu înscrierea în seara aceleași zile. Și am pornit antrenamentele. Am progresat destul de mult, așa că mâine încerc să-mi bat recordul la distanța alergată, 30 km. Și, ca să marchez momentul, am zis să scriu despre câteva lecții de viață pe care le-am învățat de la alergat. Iată-le mai jos, aleatoriu și prea puțin șlefuite:

  • Importanța țintei finale: E mult mai ușor să te motivezi când ai o țintă precisă pe care vrei să o atingi. Depui altfel efortul, muncești mai mult, treci mai ușor peste momentele de delăsare. Pentru că privești în depărtare și știi că vei fi satisfăcut când vei trece linia de sosire.
  • Călătoria e mai importantă decât destinația: Știu că expresia asta deja s-a clișeizat, dar chiar transmite cel mai bine “fenomenul”. Oare cum ar fi fost să alerg de fiecare dată doar gândindu-mă la bucuria de la final? Că da, linia de sosire poate aduce un plus de motivație, e adevărat. Dar dacă asta este singura motivație, lucrurile nu vor merge mult. La fel și în viață: dacă nu te bucuri de drumul până la atingerea unei ținte, o să fii nefericit tare.
  • Marea bătălie se dă în creier, nu în picioare: Mi s-a părut fantastic de cât de mult am putut să mai duc după ce am zis că nu mai pot. Sunt momente când ai impresia că nu mai poți să faci niciun pas și că te prăbușești dacă încerci. Adevărul e că nu e chiar așa. Poți îndura mai multe decât crezi, poți merge mai departe decât ți-ai imaginat vreodată! Bătălia se dă în mintea ta, nu în picioarele tale. Când creierul a renunțat, poți fii sigur că ești pierdut. “Dacă crezi că poți să o faci, sau dacă crezi că nu poți să o faci, ai dreptate oricum”, spunea o maximă. Și la alergat te lovești de situația asta la fiecare pas. La fel și în viață.
  • Fii consecvent în tot ce faci: În tot ceea ce faci e important să dai 100%. Să fii consecvent. Să ieși la antrenament chiar dacă ești terminat psihic sau cazi din picioare de oboseală. Pentru că timpul trece și viața nu așteaptă. Cu fiecare zi în care nu lucrezi pentru visul tău, amâni atingerea acestuia.
  • Deschide ochii: O experiență faină când alergi e că poți vedea altfel lumea. E incredibil pe lângă câte lucruri trecem zi de zi, fără să ne bucurăm de frumusețea lor. Nici nu le observăm, cel mai probabil. Pentru că urăsc plictiseala și rutina, mi-am făcut trasee de alergat prin oraș. Și am ajuns să văd că și Bucureștiul poate fi frumos, liniștit, civilizat. Și că există frumusețe și noutate chiar sub nasurile noastre.
  • În doi e mereu mai ușor: Am încercat pe cât posibil să nu alerg singur. De ce? Niciodată nu strică puțin ajutor de la un coechipier. Când am alergat ultima tură de 21 km, un prieten a stat lângă mine pe bicicletă. Ajută enorm puțină susținere externă. În plus, dacă alergi în doi, tu îl ajuți pe el și el pe tine. Dar e important să aveți același nivel de antrenament.
  • Înconjoară-te de oameni puțin mai buni, dar nu mai slabi: Am participat la un cros acum câteva zile, iar unii din alergătorii de acolo erau extraordinari. Am scos cel mai bun timp al meu la 7 km. Cum? M-au “tras” cei mai buni după ei. Dacă alergi însă cu oameni mult mai puțin antrenați, pierzi și tu, și ei. Tu îți irosești timpul după ei, iar ei își dau duhul încercând să te urmeze. Iar în viață: dacă vrei să devii mai bun, du-te după cei mai buni ca tine. Oprește-te din a-ți petrece timpul cu cei care te încetinesc.
  • Păstrează-ți ritmul: Cu ocazia unor antrenamente mai lungi am ajuns să alerg și prin parc. Și m-am lovit de o problemă: încercam tot timpul să depășesc pe toată lumea. Rezultatul? M-am extenuat repede de tot. Mi-a fost greu să înțeleg că poate ceilalți sunt mai antrenați, aleargă doar de câteva minute, sau, pur și simplu, sunt mai rapizi. Chiar nu poți depăși pe toată lumea. (Dar mă simțeam totuși super la fiecare persoană de care treceam:D). De multe ori în viață ne comparăm cu ceilalți. Încercăm să-i depășim, să facem ce fac ei, cum fac ei, când fac ei. Vrem rezultatele lor, dar cu eforturile noastre. Ceea ce contează e să te compari mereu cu tine însuți; dacă azi ești (măcar) puțin mai bun ca ieri e suficient. Uită de restul.
  • Trebuie să știi când să te oprești: Alergătorii știu că accidentările sunt nelipsite din viața de maratonist. Nici eu nu am fost scutit, din păcate. Problema mea cu ele a fost că încercam să trec peste și să forțez la maxim. Uitam că, uneori, e mai bine să pleci învins dintr-o bătălie ca să poți lupta într-o altă zi. Nu are rost să te distrugi pe câmpul de luptă, dacă situația chiar nu o cere.

Și lecții sigur mai sunt, dar le-am scăpat printre degete, fie pentru că nu le-am observat, fie pentru că nu le-am învățat. Cea mai importantă lecție, însă, este aceea că putem deveni orice vrem noi să devenim, dacă credem și muncim cu seriozitate pentru aceasta. Antrenamentele de până acum îmi dau speranța aceasta, iar medalia de finisher de pe 6 octombrie îmi va confirma că am avut dreptate. Fă pași și viața îți va arăta că poți face mai mulți, mai repede, mai mari.