iluzii

Te văd

Posted on Updated on

LO-feat.-I-Confess-Mysterious-Girl-

Te văd când vii, când stai, când pleci,
Te văd în zile calde, ‘n nopțile prea reci.
Te văd cum pleci, cum stai, cum vii,
Te văd când ești, sau când nu vrei să fii.

Te văd râzând, te văd plângând cu dor,
Te văd zâmbind, ori suspinând ușor.
Te văd iubind cu foc, te văd urând ades’,
Te văd cum tot privești, cu ochi ales.

Te văd când visele îți stau în cale,
Te văd când te îndrepți spre răsărit, agale.
Te văd cum dai cu răul de pământ,
Te văd cum zbori, pe adieri de vânt.

Te văd când nu vreau să te văd!
Te văd, în mine tot făcând prăpăd…
Te văd și când nimicu’-i de văzut,
Te văd așa cum altădată n-am știut!

Advertisements

Umbre albastre

Posted on

Mergeam pe drum, tăcut, gândind la tine;
Nu te știam deloc. Și mi-era bine!
Erai o umbră fadă, pierdută în marea de ceață
Veneai din căldura răcelii de gheață.

Nu te vedeam nici atunci; nu te văd nici acum,
Privirea și mintea-mi sunt toate-ntr-un fum.
Și, deși aș vrea să privesc, să știu cine ești
Tu, umbră ascunsă, te împotrivești.

Mai te luminează, frugal, raze de soare,
Aducându-mi pe buze o stresantă-ntrebare:
De ce în lumină misterul sporește?
Să fii doar o umbră ce crește…și crește?

De stau, de gândesc, dileme tot vin
Und’ să le duc? Und’ să le-anin?
Căci viața e una și mie îmi cere
Să fug, gol și nebun, după himere.

Și tu, umbră albastră, ieșită din ceață,
Ești tot o himeră, plasată-mi în față.
Mă uit după tine, privesc tot în zare
Cu speranță deșartă la o schimbare.

Nimic nu m-oprește să sper, să gândesc la mai bine!
De unde să știu ce-o să-apară mai mâine?
Poate că-atunci, cândva, undeva, într-o seară senină
O să te recunosc, nefiind așa de multă lumină!

În viață, lumina e umbră și umbra-i lumină,
Nu-i graniță clară ce le dezbină.
Iluzii și umbre: a le urma riscu-i mare…
Dar doar urmărirea aduce culoare!

Ce-a fost, va mai fi, sau ce va fi, a mai fost?

Posted on

Ceasul tăia, cu pași grăbiți, din sfertul academic al anului. Pe un deal, în mijloc de natură curată, câțiva își croiau drumul spre vârf. Doar bubuituri îndepărtate și râsete entuziaste tulburau cursul obișnuit al nopții. În câteva minute urma să se termine vechiul și să i se facă loc noului. Cel puțin în calendar…

Doreau cu nerăbdare ca vizibilitatea să fie maximă, așa că măreau pasul. Îi ajutau pe cei rămași în urmă și le luminau calea celor în dificultate. Nimic nu le-ar fi putut sta în cale! Atinseră destinația curând, își găsiră pietre cât mai confortabile și își lăsară ființele să se bucure de spectacol.

Scena era maiestuoasă! Desprinsă parcă dintr-un basm vechi, bătrân, dar modern prin atitudine și culoare. Zgomot surd ca de lupte acoperea văile! Cerul împărțea întunecimea nopții cu lumini albe, mate, de lapte. Ceasul ticăia, leneș, spre 2014. Dar, tocmai când uitarea începea să se așterne peste gânduri, peste realitate se așternea visul. Și stele zglobii, și lampioane tăcute, și ceață de fum își luară rolurile în serios, aducând un plus de magie în aer. Undeva, pe un deal, câțiva entuziaști, deveniră martori tăcuți ai poveștii. Doar ei o vor putea spune mai departe…

Și clipele curgeau, și gândurile se adunau…Oare la ce se gândeau, în timp ce priveau? La ce a fost, că va mai fi, sau la ce va fi, că sigur a mai fost?

Cine știe, poate că acele momente au înghețat acolo, pe cumpăna rece a timpului. Și poate că mintea s-a oprit și ea, odată cu el. Sau poate că amintirile și uitările, speranțele și iluziile, iubirile și indiferențele, au pierit, și ele, în ceața de pe vârfuri. Sau poate că s-au agățat de o aripă de vânt, ducându-se…departe! Și poate că ar fi mai bine să rămână acolo…

Să privești la ce a fost nu are niciun rost, dacă nu te ajută să faci din ziua de mâine una mai bună. Dacă o amintire nu te face să zâmbești, uit-o! Dacă o iubire nu te face să te bucuri, uit-o și pe ea! Dacă un necaz nu te face să crești, uită-l și pe acela! Uită tot din ceea ce a fost frumos, dar nu a rămas frumos…

Treptat, liniștea se reașternea peste vale. Gălăgia se muta pe vârf, acolo unde se începea drumul de întoarcere. Plecaseră în trecut, se întorceau în viitor. Tocmai trăiseră cel mai frumos și special moment al anului… Dar, oare, cât va dura?

 

 

 

Povești, gânduri și iluzii

Posted on

Era pierdut cu adevărat, nu doar se simțea astfel. Mergea agale pe drum și, în loc să se apropie, simțea că se tot depărtează. O depărtare amară de lume, de oameni, de el. Parcă îl părăsea și ultima dorință de a se opri, a se întoarce și de a lupta. Să lupte cu cine? Să lupte de ce? Viața, în felul ăsta, îl săturase. Avea nevoie de ceva nou. Voia ceva nou. Dar mai bun. Și ceva al lui.

Nu mai voia să trăiască după scenariile altora. Voia să trăiască așa cum credea el că trebuie să trăiești; fără invenții și pseudo-valori! Voia să se ridice, să se întoarcă cu fața la mulțime și să strige în gura mare că nu dă doi bani pe ei! Să le strige, să le urle în față că s-a săturat de ipocrizia lor, de presiunea pe care o pun pe umerii lui și de lipsa lor de curaj! Dar, oare, cui i-ar păsa? Fiecare și-ar vedea de drumul lui, închizând cu compasiune ochii în trecerea lor pe lângă el. Pentru că am uitat cu toții că menirea noastră este să fim oameni. Oameni…și atât. Fără multe cuvinte în fața numelui și fără multe lucruri în spate.

Și în mersul deșart printre pietre și gânduri îi trecu prin fața ochilor întreaga viață. De fapt nu era toată, era mai mult așa, o privire de ansamblu asupra a ce trăise. Fusese de câteva ori aproape de moarte și nici măcar atunci nu își văzuse viața într-o singură clipire de ochi. Dar, cine știe, poate pentru că nu a murit, că dacă ar fi murit de-a binelea, poate o vedea; de ce să ni se refuze această ultimă – amărui-dulce – retrospectivă? Și, deci, ce trăise? Dar, oare, trăise? Avusese parte de o viață fericită cu flash-uri de tristețe, sau se consolase cu ferestre de fericire într-o casă tristă? Adevărul e că își amintea doar momentele frumoase! Bine, mai îi veneau prin cap și lucruri mai puțin plăcute, dar le îndepărta repede. Nimeni nu vrea să creadă despre el că a dus o viață proastă și, cu atât mai mult, nu vrea ca viața lui să fie considerată astfel de ceilalți. Și uite așa, ajungem toți să ne săpăm morminte vii, din lucruri moarte. Ne îngropăm cu mândrie crasă și satisfacție nedisimulată în activități și posesiuni pe care nu dăm nici doi bani! Doar, de, nu pot eu să trăiesc mai prost ca altul, nerealizând că și el, în prostia lui, gândește la fel. Și așa alergăm, clipă de clipă, în toate direcțiile, după tot ce se poate (și ce nu se poate), încercând să prindem fericirea. Dar ea, săraca, unde să mai încapă? Până și telefoanele ne sunt “smart”; ea e de modă veche…

Și viața lui nu ieșea deloc din tipare; pe alocuri chiar, era mult sub mediocritate. Se hrănise cu iluzii deșarte, își vânduse minciuni frumoase, își sfâșiase sufletul între oportunități ratate și eșecuri neasumate…Se mințise la fiecare pas că pe următorul o sa îl facă altfel. Dar cum altfel? Și oare nu toți se mint la fel? Adică nu, nu se mint la fel, fiecare o face în felul lui…

Se oprise de mult, dar goana prin gânduri mersese mult mai departe, fără el. Era exact ca în viață, care trecuse fără ca el să o trăiască! Adică trăise, după normele impuse și între limitele trasate. Dar el ar fi vrut altfel! Fără conformare ieftină garantată cu ochelari de cal și mai ieftini. Fără suflete încătușate în valori false, perisabile. Ar fi vrut libertate…libertatea aia faină, din care izvorăște pacea; pacea că ai trăit…frumos. Și cum ai vrut tu, aducând un strop de bine în lume.

Oftă ușor, dar apăsat, se întinse alene pe iarbă și închise cu grijă ochii. Sperând probabil, să-i deschidă într-o altă viață. Pe care să o trăiască. Pentru că acum știa cum.

 

 

 

 

Iluzii

Posted on

Ultimul examen, ultimele versuri scrise. Cred ca o sa transform acest obicei in traditie.:)

Și totu-i o iluzie în viață,

E marfă ieftină vândută-n piață;

Minciuni sfruntate, păcăleli și înșelări

De parcă-am fi venit din hău, din depărtate zări.

 

Trăim constant iluzia iubirii.

O împletim ades cu-acea a fericirii.

Dar nu vedem că totul are un sfârșit,

Și toate trec, fugind, cum au venit.

 

Ne-am învățat să viețuim și în societate.

Am dobândit și un concept mai nou: singurătate.

Muncim atât de mult, trăim atât de sec,

Dar nu realizăm că toate de pe astă lume trec.

 

Iluzii sunt, au fost, vor fi mai multe,

Deși ne vom dori să luăm viața la trânte.

Dar dintre toate, cea mai mare aroganță

E-iluzia prea cunoscută, numită trist: Speranță.