ganduri

Te văd

Posted on Updated on

LO-feat.-I-Confess-Mysterious-Girl-

Te văd când vii, când stai, când pleci,
Te văd în zile calde, ‘n nopțile prea reci.
Te văd cum pleci, cum stai, cum vii,
Te văd când ești, sau când nu vrei să fii.

Te văd râzând, te văd plângând cu dor,
Te văd zâmbind, ori suspinând ușor.
Te văd iubind cu foc, te văd urând ades’,
Te văd cum tot privești, cu ochi ales.

Te văd când visele îți stau în cale,
Te văd când te îndrepți spre răsărit, agale.
Te văd cum dai cu răul de pământ,
Te văd cum zbori, pe adieri de vânt.

Te văd când nu vreau să te văd!
Te văd, în mine tot făcând prăpăd…
Te văd și când nimicu’-i de văzut,
Te văd așa cum altădată n-am știut!

Frânturi de gânduri (cu, despre și pentru tine)

Posted on Updated on

6a0120a6b6d001970b012875bd7c17970c-800wi

E April afar’, dar este rece,
Iar timpul trece și tot trece…
Dar el nu zboară c-altădată,
La tine mintea-mi e-ndreptată.

Nu știu de ce, nu știu nici cum,
Dar simt un gol ciudat acum.
În al meu suflet ce-i tot rece
Privirea ta vine și trece.

Ar merge-o ceartă acum, cuvinte
Jucate dur, dar să te-alinte.
Și-am pune-un strop de bunătate
Din a ta vastă plinătate.

Căci știu că-i greu să duci atâta
Și nu-i ușoară deloc lupta!
Ești un frumos, superb Geniu – modest,
Ai și de-o eroină-un rest.

Ma uit pe geam, încă-i lumină…
Ah, stai, nu-erai găină!
Și nu, nici eu nu sunt cocoșul,
Deși sunt, poate, somnorosul.

Așa că stau și-ți mai zic două,
Ca să îmi spui și tu cam nouă.
Căci știu că-ți place s-ai dreptate,
Din zori de zi și până-n noapte.

Dar e frumos, că-s eu de treabă…
Ce-ar fi să-ți dau lumea întreagă?
Dar nu! Mașină, casă, înghețată
Ție-ți ajung, pentru-astă viață!

Om mai vedea, căci timp mai este,
N-avem de ce să trecem peste.
Mi-e somn acum, deși nu-i noapte,
Oare mai vreau vise deșarte?

Oh, măi, multe ți-aș spune!
Bune și rele, rele și bune…
Dar eu aș vrea s-ascult de tine,
Că încă mai țin și la mine!

Dar gata, fie, de-ajuns pentru azi,
Tu-oricum tot în picioare cazi!
Eu nu, al tău talent nu-l am…
Ba bine, poate am un gram!

Cum îți spuneam, eu mă opresc,
Că nu am chef să-te-obosesc…
De-oi fi drăguț, pe viitor
Promit să-ți scriu, de mi-o fi dor!

Cum tragem jar pe turta noastră sau De ce nu ieșim din situațiile neplăcute

Posted on

Most-of-the-problems-in-life

E aproape 11.00 PM și tocmai am avut unul din momentele “Evrika!”, iar concluziile acestuia trebuiesc notate cât lucrurile sunt proaspete. O să încerc să fiu scurt, să punctez ceea ce trebuie și să ridic semnele de întrebare de cuviință. Iar, dacă se poate să aduc și ceva răspunsuri, vor fi bonus.

De ce aleg oamenii situațiile neplăcute?

Despre ce e vorba? Care situații neplăcute? Ei bine, e simplu! Mă refer la lucrurile alea des întâlnite, gen job-uri pe care le urăști, școli care nu îți oferă niciun viitor, relații fără șanse de reușită, etc. Și unde e alegerea? În faptul că nu faci nimic ca să le schimbi! Pentru că da, să nu acționezi, tot o alegere implică.

Deci…de ce ne comportăm astfel? De ce ne distrugem viețile, pas cu pas, în activități care nu ne aduc fericirea? Concluzia mea: ca să avem scuze! Să avem motive să ne plângem, să avem pe cine da vina, să avem lucruri care să ne ocupe timpul, etc. Și da, poate că acest comportament nu e unul conștient, dar asta nu îl face inexistent, nu?

Pentru cei care nu cred, dau exemple. Și ce exemple ar fi mai bune, dacă nu cele personale? Iar pentru cei care zic că eu sunt o excepție, le spun să se mai gândească. Și, eventual, să privească mai atent în viețile lor. Ne deosebim foarte puțin între noi, ca oameni, atunci când vine vorba de comportament (și, uneori, gândire).

Iar acum exemplele…

Când eram la facultate îmi spuneam că nu am timp să fac lucrurile pe care mi le doresc. Sau că sunt prea obosit să mai citesc, să lucrez, să fac chestii constructive. Acum…nu mai sunt la facultate, dar sunt departe de a realiza ce îmi propuneam atunci că o să fac. Și, dacă atunci aveam o scuză (întemeiată, poate), acum nu o mai am.

Alt exemplu: anul trecut, pe vremea asta, așteptam cu nerăbdare primăvara (și acum o aștept…nici acum nu mai vine!). De ce? Ca să vină căldură, să se usuce pământul și să pot merge cu bicicleta și/sau la munte. Îmi făceam atâtea planuri, atâtea trasee, atâtea speranțe…Am dus lucrurile la capăt? Nici pe departe! A fost una din cele mai sărace veri în ale pedalatului! Acum, aștept iar primăvara, din aceleași raționamente. Sper ca istoria să nu se repete.

În loc de încheiere…

Ce am prefațat eu mai sus e doar o mică parte din problemă, lucrurile pot merge mai departe de atât. Știu că tiparul există și, deși nu am pretenția ca aceasta să fie cauza general valabilă, a avea scuze pentru nereușite în viață poate fi unul din motivele întemeiate ale lipsei noastre de acțiune. Ce am mai face, dacă am ieși din situațiile alea nasoale în care trăim? Cum ne-am mai justifica eșecurile, în fața noastră, în fața celorlalți? Pe ce am mai da vina? Ce ne-ar mai împiedica reușita? Și nu, nu pun la îndoială capacitatea noastră de a furniza alte scuze, în cazul în care am renunța la cele “clasice”; ne-ar fi însă, cu siguranță, mult mai greu.

În loc de încheiere…întreabă-te dacă am dreptate. Încearcă să realizezi ce te ține în loc și, dacă preferi nefericirea doar de dragul justificării, schimbă lucrurile. Cât mai poți. O să vină o zi în care îți va fi imposibil să conștientizezi asta. O să vină un timp când, chiar dacă realizezi, o să fie prea târziu să mai schimbi ceva.

De ce mai aștepți? Nu ai timp, bani, energie? Nu e momentul potrivit sau nu ai curaj? Nu știi care e drumul sau ți-e frică să te desprinzi de trecut? Dacă da, mai citește, te rog, încă o dată, de la capăt!

Nu-i Primăvară

Posted on

SONY DSC

Nu-i primăvară afară, nici în suflet sau gând,
Iar lacrimi, șiroaie, obrajii-i brăzdează, curgând…
Sunt visuri mărețe, ascunse departe, sub nori
Le bate furtuna și vântul și frigul, prin ploi.

Nu mai e soare. Sau, dacă e, pe-al meu cer nu se vede!
Căci viața-i așa, pentru cel ce nu crede…
Un rost nu îți faci din cuvinte, deși poate-i dorință,
Căci rostul se prinde prin luptă și multă – dar multă! – voință.

De-ai fi tu cu mine, ar fi primăvară din nou.
Iluzia? Ar fi viață, nu doar efect de halou!
Ar fi soare iară…și flori… Și-am fi iarăși doar doi!
N-ar fi primăvară afară, ar fi primăvară în noi…

Nesperanță

Posted on

life-quotes

E-atâta zăpadă și-atât e de frig!
Stau singur în beznă, singur și strig.
Dar strig în tăcere, nu vreau să auzi,
Plâng doar în mine, ochii-mi nu-s uzi.

Sunt gânduri ce vin, sunt gânduri ce trec,
Iluzii ce vin, iluzii ce plec.
Căci alb e afară, în noapte eu sunt
Și caut cu-ardoare un sens pe pământ.

Căci viața-i frumoasă, dar dură și grea,
Nu-ți poți găsi calea-n frântură de stea!
Doar jos, în mocirlă, în probleme și clei
Găsești existența, exiști doar de vrei!

A trăi-nseamnă nou, și visare, și gând…
Înseamnă să cazi, dar să mergi, chiar plângând!
Frumosul nu vine din ce ai… sau dorești,
Contează să fii, să alegi, să trăiești!

Și toți alergăm; în sus, jos, mereu
Ne plângem într-una de cât ni-e de greu.
Fericiri nu avem, doar în negru trăim,
Mă întreb câteodată: de ce nu murim?

Viitor fără trecut

Posted on Updated on

text_quotes_fight_club_1280x800_54863

Ne-am învățat să dorim mult, dar luptându-ne pentru puțin. Cum am vrea să progresăm, rămânând blocați în trecut?

Ca să devii ceea ce poți fii, trebuie să abandonezi ceea ce ești! Doar privind în față vei înainta; ce a fost, a fost. Ce va fi, nu a fost încă.

Uneori e de dorit să mergi atât de departe încât să nu te mai poți întoarce. Să îți arzi corăbiile și să te abandonezi uscatului. Să îți tai coarda de siguranță și să sari în gol. Să treci peste prăpăstii și apoi să arzi podul. Doar când nu mai ai altă opțiune, o să găsești adevărata cale.

Dar nu! Noi vrem progres fără efort. Rezultate fără muncă. Fericire fără durere. Iubire fără defecte. De unde să le luăm? În cel mai bun caz, (pe unele) putem să le oferim…

Doar când rămâi singur cu drumul, o să continui. Când mergi prea departe ca să te mai poți întoarce. Când pierzi ce e de pierdut. Când spui ce vrei să spui. Când asculți ceea ce e de ascultat.

Ne-am învățat să nu riscăm. Și, dacă totuși o facem, avem pregătită rezerva. Nu ne aruncăm cu capul înainte, decât după ce ne-am asigurat că avem cască. Și așa e bine…pentru mediocritate.

Dar măreția nu apare decât acolo unde mediocritatea a fost lăsată în urmă. Iar lucrurile bune nu vin decât în viața celor care au scăpat de cele rele.

E de dorit să mergi atât de departe încât să nu te mai poți întoarce! Cum să vrei să ajungi la stele, când tu ești legat de pământ?

Frumuseți imperfecte de fericire cotidiană

Posted on

E ciudat cum cineva ți se pare frumos…azi. Dacă l-ai fi privit ieri, nu i-ai fi putut înțelege frumusețea. Și nimic nu oferă asigurarea că frumusețea va dăinui și mâine. Sunt persoane care, în anumite ocazii, ne par frumoase. Dar, după un timp, tot ceea ce era frumos la ele dispare; iar trăsăturile lor ni se par comune, banale, plane. Și ne minunăm, peste clipe, de persoanele pe care le îndrăgeam cândva. Unde s-a dus frumosul? A fost și nu mai e? Sau nu a fost și nici nu o să fie?  

Frumusețea vine din interior. Dar nu, nu din interiorul subiectului, ci din interiorul privitorului! Frumosul nu se ascunde în ființa privită, ci în cel care privește. În ființa care iubește, nu în cea iubită. Nu suntem iubiți pentru că suntem frumoși, ci suntem frumoși pentru că suntem iubiți, se spune. Iar a fi frumos nu e un standard, un absolut. Presupunând, însă, că frumusețea este absolută: ce farmec ar mai avea aceasta?

***

Când iubim pe cineva, iubim imperfecțiunile lui. Nu suntem atrași de cei fără greșeală, de cei fără păcat. Perfecțiunea e plictisitoare, monotonă. Poate fi plăcută de privit, dar nu e deloc de dorit. Defectele îi unesc pe oameni, nu calitățile. Eșecurile, nu reușitele. De ce totuși căutăm, în ceilalți, perfecțiunea? Poate pentru că o căutăm în noi? Și pentru că, oricât de tare am căuta-o, nu o putem găsi? Și încercăm să ne îngropăm deznădejdea în perfecțiunea celuilalt…. Abia apoi, uneori prea târziu, realizăm că și a lor, ca și a noastră de altfel, nu există.

Când totul trece, rămânem doar cu amintirile. Cu amintiri imperfecte, ale unor momente imperfecte, trăite cu oameni imperfecți. Și tocmai faptul că sunt imperfecte, le face atât de perfecte…

***

Devenim atât de obsedați de fericire, încât uităm de noi. De fapt, uităm de noi doar pentru că suntem obsedați de fericirea…altora. Ne dorim să salvăm aparențele. Nu vrem ca cei din jur să ne vadă triști, apăsați, obosiți. Ne mascăm chipurile cu fețe calde și le împodobim cu zâmbete cu grijă alese. Doar ochii ne mai dau, din când în când de gol. Pentru că doar privind în ochi pe cineva, îl poți cunoște. Pe unde intră lumina, pe acolo se vede și sufletul.

Și, tot punându-ne astfel de măști de fericire, ajungem să credem că asta e, în realitate, fericirea. Ne lăsăm mințiți nu numai de zâmbetele celorlalți, dar și de ale noastre. Și nu numai că nu ne uităm în ochii lor, pentru a afla adevărul, dar nu ne uităm nici în ochii noștri! Să fie, oare, din cauza a ceea ce am putea descoperi? Atât de frică să ne fie?

Din adâncul nostru ecouri de adevărată fericire ne mai dau ghes, din când în când. Prea puțini, însă, le și ascultăm… Ne lăsăm furați de strălucirea de pe chipuri, ignorând răceala din spate. Ne mințim, cu zâmbete largi pe buze. Rămâne consolarea că măcar ne mințim frumos.

***

Ne obișnuim atât de mult (și atât de ușor) cu traiul cotidian, că uităm de fragilitatea vieții. La tinerețe, trăim cu iluzia imortalității. La bătrânețe, rămânem doar cu iluziile. Și, totuși, neconștientizarea finalului conduce la o trăire diluată. Ne oferim impresia abundenței timpului și nu realizăm că acesta se scurge, nemilos, înainte. Și noi cu ce rămânem? Cu impresiile, de cele mai multe ori.

Viața se întâmplă în fiecare clipă, în timp ce noi ne îndeletnicim cu altele. Nu ne mai bucurăm de momentele pe care le trăim. Le așteptăm pe cele de mâine… Iar mâine? Pe cele de poimâine! Și, uite așa, viața trece pe lângă. Să ne mai mirăm că nu suntem fericiți?