frumusete

“100 for Children”: Povestea unei Povești

Posted on Updated on

10285114_675827739156511_2466145352883764079_o

Cum povestești un eveniment de poveste? Iată dilema mea de acum…Pentru că asta a fost “100 for Children”: o poveste în care cuvintele sunt de prisos. Iar acolo unde cuvintele nu-și au locul, rămân doar faptele.

Așa că…iată faptele:

  • prima ediție, traseu București Otopeni-Valea Plopului, Prahova, cursă necompetitivă;
  • 45 de alergători, împărțiți în 3 categorii: ultra maraton(100km), 2×50 km, sau 5×20 km;
  • scop caritabil, banii strânși vor fi folosiți la construirea unui centru în Vălenii de Munte ( se strânseseră aproximativ 40000 de lei);
  • o persoană a alergat toți cei 100 de kilometri, iar alți 5 au alergat între 65 km și 90 km;
  • George Ogăraru a alergat alături de concurenți, împreună cu soția, fiul și un bun prieten, antrenor la Ajax;
  • pozele se văd toate pe pagina de Facebook a lui Radu Cristi.

Și totuși…parcă fără cuvinte nu se poate (sau eu nu pot, cel puțin 😀 ).

Cursa a fost superbă, e lucru clar! Și frumusețea ei nu a constat în competiție sau premii (pentru că nu au existat!), ci în plăcerea alergării, zâmbetul și recunoștința copiilor, dar și satisfacția venită din faptul că ai întins o mână de ajutor cuiva în nevoie.

S-a alergat prietenește, cu asistență pe tot parcursul drumului, ideea principală fiind aceea de a ajunge cu toții în siguranță la linia de finish. Ploaia ne-a stat prin preajmă, deși pe unii din participanții de la ștafetă i-a cruțat, cât de cât. Soarele a fost cu siguranță mult mai milos, pentru că el nu și-a arătat fața decât spre sfârșit, dar cu un zâmbet nu foarte cald. La apus a devenit și el prietenos, când s-a arătat în toată splendoarea lui, acoperind tot peisajul cu o mantie aurie.

Sentimentul de la final a fost…priceless. Sentimentele, de fapt, pentru că au fost două linii de finish. Prima, la intrare în Valea Plopului, pentru așteptarea tuturor alergătorilor și parcurgerea ultimilor 3 kilometri împreună cu copiii de acolo. La primul final am ajuns cu unul din colegii de ștafetă, iar copiii erau super încântați să vadă că încep să sosească “atleții”, după cum am fost numiți. 🙂 Priceless, după cum spuneam :D…

Al doilea final a fost finalul pe bune, adică sosirea în tabăra de copii de la Valea Screzii. După ce toată lumea a alergat ultimii 3 kilometri, am ajuns să trecem linia frumos împodobită de copii și să ne relaxăm, cu adevărat. Ce mi s-a părut foarte de apreciat a fost faptul că acești kilometri au fost alergați chiar și de unii din voluntari, dar și de cei care alergaseră deja distanțele astronomice de 70, 85, 100 km. Frumos, nu?

Ce a urmat? O masă pe cinste, o atmosferă liniștită și, pentru cei care au rămas până mai târziu, un foc de tabără și multă voie bună. Iar cei care au stat și pentru duminică au avut ocazia să petreacă și mai mult timp cu copiii și să își înceapă recuperarea cu scurte plimbări pe dealuri.

Ce rămâne de făcut? Să revenim și la anul, noi cei care am fost anul acesta, iar ceilalți: să veniți la anul! Cât despre bani, eu unul sper ca aceștia să ajute, măcar puțin, iar organizatorii să îi folosească cât mai bine cu putință. Se pare că încă se mai pot face donații, deci cine vrea (pentru că important e să vrei, nu să poți!) poate ajuta cu orice sumă pe pagina mea de GalantOm.

Ne vedem la anul! Mai mulți, mai puternici și mai hotărâți, să fim!

Copyright poze: Radu Cristi.

Nu am vorbit

Posted on Updated on

Două cuvinte aș vrea să-ți spun
Inima-mi, însă, minte!
Gânduri încerc să mai adun
Să iau degrab’ aminte.

Nu am vorbit cu tine azi,
N-o să te-aud nici mâine.
Și ochii tăi-s așa de calzi!
Și tot la fel poimâine…

Și seara vine…și ziua trece,
Colindă mintea tot departe.
Afară este tot mai rece!
Iar tu? Tot mai aparte…

Sunt basme, zâne și povești,
O fată prea aleasă.
Întreci și corpurile-cerești,
Tu ești mult prea frumoasă!

Frumuseți imperfecte de fericire cotidiană

Posted on

E ciudat cum cineva ți se pare frumos…azi. Dacă l-ai fi privit ieri, nu i-ai fi putut înțelege frumusețea. Și nimic nu oferă asigurarea că frumusețea va dăinui și mâine. Sunt persoane care, în anumite ocazii, ne par frumoase. Dar, după un timp, tot ceea ce era frumos la ele dispare; iar trăsăturile lor ni se par comune, banale, plane. Și ne minunăm, peste clipe, de persoanele pe care le îndrăgeam cândva. Unde s-a dus frumosul? A fost și nu mai e? Sau nu a fost și nici nu o să fie?  

Frumusețea vine din interior. Dar nu, nu din interiorul subiectului, ci din interiorul privitorului! Frumosul nu se ascunde în ființa privită, ci în cel care privește. În ființa care iubește, nu în cea iubită. Nu suntem iubiți pentru că suntem frumoși, ci suntem frumoși pentru că suntem iubiți, se spune. Iar a fi frumos nu e un standard, un absolut. Presupunând, însă, că frumusețea este absolută: ce farmec ar mai avea aceasta?

***

Când iubim pe cineva, iubim imperfecțiunile lui. Nu suntem atrași de cei fără greșeală, de cei fără păcat. Perfecțiunea e plictisitoare, monotonă. Poate fi plăcută de privit, dar nu e deloc de dorit. Defectele îi unesc pe oameni, nu calitățile. Eșecurile, nu reușitele. De ce totuși căutăm, în ceilalți, perfecțiunea? Poate pentru că o căutăm în noi? Și pentru că, oricât de tare am căuta-o, nu o putem găsi? Și încercăm să ne îngropăm deznădejdea în perfecțiunea celuilalt…. Abia apoi, uneori prea târziu, realizăm că și a lor, ca și a noastră de altfel, nu există.

Când totul trece, rămânem doar cu amintirile. Cu amintiri imperfecte, ale unor momente imperfecte, trăite cu oameni imperfecți. Și tocmai faptul că sunt imperfecte, le face atât de perfecte…

***

Devenim atât de obsedați de fericire, încât uităm de noi. De fapt, uităm de noi doar pentru că suntem obsedați de fericirea…altora. Ne dorim să salvăm aparențele. Nu vrem ca cei din jur să ne vadă triști, apăsați, obosiți. Ne mascăm chipurile cu fețe calde și le împodobim cu zâmbete cu grijă alese. Doar ochii ne mai dau, din când în când de gol. Pentru că doar privind în ochi pe cineva, îl poți cunoște. Pe unde intră lumina, pe acolo se vede și sufletul.

Și, tot punându-ne astfel de măști de fericire, ajungem să credem că asta e, în realitate, fericirea. Ne lăsăm mințiți nu numai de zâmbetele celorlalți, dar și de ale noastre. Și nu numai că nu ne uităm în ochii lor, pentru a afla adevărul, dar nu ne uităm nici în ochii noștri! Să fie, oare, din cauza a ceea ce am putea descoperi? Atât de frică să ne fie?

Din adâncul nostru ecouri de adevărată fericire ne mai dau ghes, din când în când. Prea puțini, însă, le și ascultăm… Ne lăsăm furați de strălucirea de pe chipuri, ignorând răceala din spate. Ne mințim, cu zâmbete largi pe buze. Rămâne consolarea că măcar ne mințim frumos.

***

Ne obișnuim atât de mult (și atât de ușor) cu traiul cotidian, că uităm de fragilitatea vieții. La tinerețe, trăim cu iluzia imortalității. La bătrânețe, rămânem doar cu iluziile. Și, totuși, neconștientizarea finalului conduce la o trăire diluată. Ne oferim impresia abundenței timpului și nu realizăm că acesta se scurge, nemilos, înainte. Și noi cu ce rămânem? Cu impresiile, de cele mai multe ori.

Viața se întâmplă în fiecare clipă, în timp ce noi ne îndeletnicim cu altele. Nu ne mai bucurăm de momentele pe care le trăim. Le așteptăm pe cele de mâine… Iar mâine? Pe cele de poimâine! Și, uite așa, viața trece pe lângă. Să ne mai mirăm că nu suntem fericiți?

 

Timpul…vine și pleacă

Posted on Updated on

girl-clock-nature-hd-wallpaper (1)Timpul…vine și pleacă. Și aduce cu el frumosul sau urâtul, tristețea sau fericirea, iubirea sau indiferența. Are el grijă, le învelește ca pe un cadou prețios, într-un ambalaj nou, unicat.

Sunt momente pe care le-ai lua și le-ai strânge, cu putere, la piept. Și ai face-o atât de tare încât să-ți intre în suflet. Să intre și să rămână acolo…pe veci. Iar odată cu ele te-ai chinui să îndeși și persoane dragi, și locuri de vis, și gânduri curate. Cine știe când te va lovi dorul? E bine să ai de unde le scoate…

Sunt însă și clipe pe care ai vrea să le faci uitate. Parcă nici nu contează de ce, important e să se ducă…departe. Cele mai triste amintiri nu se șterg. Deși, dacă le îngropi destul de adânc învață, și ele, să nu mai doară.

Dar poate că timpul nici nu vine, nici nu pleacă. Poate că e așa cum se spune, că noi trecem prin timp. Și poate că trecem, dar unde ne ducem? Pentru că uneori ne grăbim și fugim…Dar de ce atâta goană? Și către unde? Către o zi de mâine mai altfel, care să ne placă mai mult? Către o vreme mai bună și caldă? Cine știe? Se poate.

Tot noi suntem și cei de azi. Tot noi am fost și ieri, vom fi și mâine. Timpul, da, aduce peste noi nepătrunsul. Noi, însă, suntem cei care îl descifrăm. Fiecare moment poate fi frumos, dacă îți alegi ochiii cu grijă și îl privești cum trebuie.

Timpul… vine și pleacă. Și nu, nu ne așteaptă…

Povestea din spatele Poveștii – Cum a fost la primul meu maraton (II)

Posted on Updated on

“Dacă vrei să câștigi o cursă, aleargă 1km. Dacă vrei să vezi ce înseamnă viața, aleargă un maraton”

– Emil Zatopek

În articolul “Povestea din fața Poveștii” am încercat să aduc în prim-plan cum a decurs cursa, marcând momentele determinante ale acesteia. Acum e timpul să trec la a extrage învățăturile și la a citi cursa printre rânduri.

Să alergi un maraton e o chestie tare de tot. Dar și dură pe măsură. E exact ca în viață: când să te bucuri, dai de greu, când crezi că nu mai scapi de rău, atunci vine binele, doar să mergi înainte. Așa cum povesteam în prima parte, jumătate din cursă am dus-o fără prea mari eforturi și foarte relaxat. Dar nu știam cât de tare urma să se complice lucrurile în a doua parte și de cât de multă voință voi avea nevoie să termin. Cu ceva timp în urmă mi-am făcut o listă cu “Provocări imposibile”, listă care cuprinde realizarea unor lucruri care mi se par nebunești și care trebuie să mă scoată din zona de confort și să mă ducă cât mai departe. Terminarea unui maraton era una din provocări, iar acum gândul îmi zboară departe, la ceva și mai imposibil. Oricum, e fascinant cum poți să ajungi să realizezi obiective pe care le credeai imposibile, dacă îți propui și te pregătești corespunzător pentru îndeplinirea lor!

provocari_imp

E foarte interesant că la o cursă de anduranță nu contează cât de bine te descurci pe termen scurt; cel mai important e să reziști până la capăt, cât de bine poți. Și trebuie să fii în stare să te stăpânești. La început era foarte mare tentația de a alerga repede și de a depăși alți concurenți, iar spre sfârșit dorința de a renunța era maximă; doar printr-o disciplină serioasă te poți abține de la a alerga cum simți. Uneori e mult mai important să gândești lucrurile, decât să le simți.

Pe parcursul cursei am văzut cât conteză să ai pe cineva aproape. Fie că e vorba de prima jumătate în care am alergat cu Adi, fie că e vorba de ultimul sfert în care fratele meu mi-a fost alături, susținerea externă devine crucială în unele momente. Și simplul fapt că, uneori, te întâlneai cu fețe cunoscute sporea energia. Pot să spun că cea mai grea perioadă a maratonului a fost cea în care am alergat singur, pierdut în urmă de pacemakerii de 3:45.

M-a surpins solidaritatea existentă între participanți, ca să nu mai vorbesc de încurajările spectatorilor! Deși, teoretic, ne aflam cu toții într-o cursă, sentimentul era unul singur: nu concuram cu ceilalți, ci cu noi înșine. Încurajări, o palmă așezată pe un umăr obosit, zâmbete schimbate între concurenți și chiar aprecieri și încurajări în gura mare schimbau peisajul în bine, transformând o cursă frumoasă în una extraordinară. Acolo, toți eram prieteni, nu concurenți. Iar publicul, te împingea de la spate, la propriu aproape. Când am ajuns din nou în zona startului și urma să fac bucla spre Unirii, Universitate, Eroilor durerea de mușchi era una teribilă. Voiam să mă opresc să îmi revin puțin, dar strigătele celor de pe margine și aplauzele acestora nu m-au lăsat. Știu că poate părea comic, dar îmi era rușine să mă opresc acolo, în mijlocul lor. Parcă mi-aș fi bătut joc de dăruirea încurajărilor lor. Așa că am mers înainte. Am înțeles și eu de ce sportivii profesioniști sunt împinși de la spate de spectatori și cât de mult îi ajuta asta. E exact cum spunea, uneori o doză de motivație din exterior te poate împinge spre noi limite și noi reușite. Dacă găsește motivarea interioară, cu care să facă echipă bună.

Pentru că tot în capul meu s-au dus luptele. Lupte nu că voi reuși sau nu, pentru că eram sigur că voi termina: problema se punea în cât timp urma să ajung la finish. Nici măcar nu am lovit așa-zisul “Zid”, cel puțin nu am avut un moment în care să cred că îmi e imposibil să mai continui, pentru că perioade grele au fost din plin. Însă pe tot parcursul maratonului am discutat cu mine însumi, mai mult ca niciodată cred. Mi-am reglat ritmul, m-am motivat să merg mai departe, m-am împins înainte când picioarele nu mai voiau să o facă. Cam ăsta e adevărul: cele mai mari lupte se dau în noi, în mintea noastră; ceea ce se vede în exterior e doar rezultatul a ceea ce a fost în interior.

Una peste alta, să alergi un maraton e frumos, înainte și după adică. Pentru că pe parcurs sigur vei avea și momente mai puțin plăcute. Dar ce e frumos e că după nu îți rămân în minte decât lucrurile bune; ce a fost urât se șterge, rămâne doar o amintire fadă, că nici nu știi dacă a fost adevărat sau nu. Sentimentul ce te cuprinde când treci linia de sosire și când îți primești medalia îți spune clar că s-a meritat tot efortul. Pentru că da, lucrurile frumoase costă…și oare dacă n-ar costa, le-am mai aprecia? Oricum, așa cum spuneam, cred că oricine ar trebui să alerge un maraton măcar o dată în viață. Lecțiile pe care le înveți, disciplina pe care ți-o impui, oamenii pe care îi cunoști te vor schimba pentru totdeauna. Vei ajunge să privești viața cu alți ochi, să ți se pară mai palpitantă, mai interesantă, mai frumoasă.

IMG_2454

Sper să ne vedem la anul. Până atunci, să înceapă antrenamentele!

Povestea din fața Poveștii – Cum a fost la primul meu maraton (I)

Posted on Updated on

IMG_2454

“Dacă vrei să câștigi o cursă, aleargă 1km. Dacă vrei să vezi ce înseamnă viața, aleargă un maraton”

– Emil Zatopek

Așa cum spuneam mai demult, pe 6 octombrie urma să particip la primul meu maraton. Iată că 6 octombrie s-a dus și, cu el, s-a dus și Maratonul Internațional București – maraton la care am participat și eu. Și pentru că marile experiențe trebuiesc ancorate în timp, iată mai jos povestea din fața și din spatele poveștii.

Povestea din fața poveștii

Pe 6 octombrie se împlineau aproximativ 2 luni și 3 săptămâni de când începusem antrenamentele pentru maraton – primul meu maraton. Perioada era una insuficientă, îmi spunea site-ul pe care mi-am făcut programul de antrenament și care cerea un minimum de 4 luni de antrenament. Dar, cum nu puteam să plusez cu zile, nu am avut ce face. Îmi doream foarte tare să alerg cursa asta, așa că am încercat să compensez cu motivație. Pentru mine, maratonul de anul acesta era un fel de reeditare a unei încercări de anul trecut de a termina un maraton. Din motive destul de obiective, în 2012 nu am putut să particip decât la proba de semi-maraton, o experiență despre care poți citi aici. Ei bine, nu aveam de gând să ratez din nou și nu am ratat.

Zilele premergătoare competiție au fost pline de emoție. Nopțile, nu mai zic, îmi lua o veșnicie să adorm! Oare cum o să fie? O să plouă? O să fie frig? Oare o să rezist? Vor fi suficiente antrenamentele mele? Dacă o să reapară durerea aia supărătoare din genunchi? Cum o să fie la “zid”? Și alte gânduri de genul. Dar au trecut. Și s-a făcut dimineață, duminică dimineață. Vremea? Cer senin și soare mult. Dar aerul destul de rece. Oricum, nu era rău de loc. Starea mea? Excelentă, atât fizic cât și psihic. Deși nu aveam decât două antrenamente realizate în ultima săptămână din cauză vremii foarte proaste(duminică – 21Km și marți – 5Km) mă simțeam foarte, foarte bine. În Piața Constituției atmosfera era una de vis: mulți oameni echipați care se pregăteau de cursă, muzică ritmată în boxe și o nerăbdare crescândă ce umplea aerul. M-am echipat repede, m-am întâlnit cu Adrian Podeanu, un bun prieten, aflat și el tot la primul maraton. Am mers la locul de unde trebuia să pornim, undeva în spate de tot, și am așteptat startul.La 9:00 ne-am pus în mișcare și ne-a luat aproximativ 2 minute să începem pe bune, adică să trecem de linia oficială de start.

Citisem mult pe tema maratonului așa că partea teoretică a cursei era, cât de cât, acoperită. Strategia o aveam definită, rămânea ca noi să reușim să o aplicăm. Ne propusesem să alergăm împreună o cât mai mare distanță, fără a ne stânjeni unul pe altul. Voiam să menținem un ritm de 5 min/km pentru cât mai mult timp; asta ar fi însemnat un timp total de 3 ore și 30 minute. Misiune imposibilă, ne dădeam seama, așa că target-ul mai realist era cel de 3 ore și 45 de minute. Încă de la început ne-a fost greu să menținem ritmul. Aglomerația era foarte mare, trebuia să depășești foarte des, ruperile de ritm erau extrem de stresante. Abia după vreo 2 km s-a mai aerisit traseul și de abia de atunci am început să ne concentrăm pe ritm. Eram mult în urma celor 5 min/km, iar pacemakerii de 3:45 și 3:30 habar nu aveam unde sunt. Noi ne-am continuat cursa însă și, pe la sfertul primei ture, i-am ajuns și depășit pe cei de la 3:45. Ne simțeam bine, zburam cum s-ar zice, și nu aveam deloc chef să ne gândim că se va schimba ceva. Până la jumătate totul a mers astfel, lin și ușor. Pașii alergătorilor, încurajările spectatorilor și entuziasmul nostru m-au făcut să cred că un maraton nu e o chestie chiar așa grea, până la urmă, iar crampele, oboseala, sau dorința de a renunța poate interveneau la cei mai slabi sau neantrenați nu și la mine. Și totuși, știam că era prea frumos să fie adevărat, așa că mă așteptam și la mai rău.

Semi-maratonul l-am terminat în 1:48, un record pentru mine. L-am sunat pe fratele meu care urma să alerge cu mine ultimii kilometri și am continuat încrezător. Nici nu am realizat când am încetinit ritmul, dar pe la km 23 am fost prinși de pacemakerii de la 3:45. Adi începea să fie din ce în ce mai obosit, așa că ne-am despărțit, eu alăturându-mă grupului ce tocmai ne depășise. Eh, și aici am greșit eu puțin. M-a cam luat valul și i-am dat cam tare. Bine, ritmul impus (5.21 min/km) nu era unul foarte dur, dar distanță mai era destulă și eu nu alergasem niciodată mai mult de 30 km. Am mers cu ei până la kilometrul 29 și m-am pierdut, la propriu. Dureri tăioase de mușchi nu mă lăsau să îmi mai mișc picioarele. Doar oprirea la un punct de alimentare și hidratarea și fructele de acolo m-au ajutat să mă repun în mișcare. Nu îmi puneam problema că nu o să termin, dar îmi era ciudă că dau cu ritmul de pământ. Și timp de 1 km am alergat singur. Singur, singur adică. Și mai eram și depășit de alți alergători și mă ofticam că nu puteam să mă țin după ei. Fratele meu nu mai sosea, așa că tacâmul era complet și fizic și psihic.

La km 30 a intrat și el în cursă, așa că nu am mai fost singur. Oh, ce ușurare a fost să văd o față cunoscută alături de mine! Mușchii tot mă dureau (m-au durut până la sfârșitul cursei), dar acum era altfel. Prezența lui m-a ajutat enorm. Îmi dădea apă, mă ținea la curent cu ritmul, mă motiva. Și cel mai important, m-a tras după el. Și încet, încet se duceau kilometrii. Și când spun încet, o spun la propriu. Parcă nu se mai terminau, nu alta. Am făcut eu cum citisem, împărțisem cursa în distanțe mai mici, dar nu părea să ajute. Ajuta însă mult când mă uitam la alți alergători care erau de abia pe la km 22 și încurajările celor de pe margine; oricât de tare dureau mușchii, nu puteai să te oprești când o mulțime de oameni te aclama de pe margine! Pe ultimii 6-7 kilometri am reușit chiar să mai recuperez din timpul pierdut, iar ultimul kilometru l-am alergat chiar foarte repede, ținând cont de cât de obosit eram. Am reușit chiar să forțez și să depășesc câțiva alergători pe ultimii metri, ceea ce a sporit și mai tare satisfacția: “uite că mai puteai”, mi-am zis. M-am chinuit puțin să îmi desfac chip-ul, mi-am primit medalia și m-am trântit jos, pe unde am apucat. Eram, oficial, “maratonist”, cu un timp total de 3:51:15!

maraton_2013

Continuarea, “Povestea din spatele Poveștii”, în a doua parte, foarte curând!;)

M-am întors de la dezintoxicare!

Posted on Updated on

Azi. Eu. M-am întors de la dezintoxicare. Pe bune. ?

Da, astăzi mi-am încheiat “săptămâna fără Facebook”, o așa-zisă provocare de-a mea. Am profitat de faptul că în față îmi stătea o perioadă foarte încărcată și am zis să scot acest drog de pe lista de activități zilnice. Și a fost o experiență extrem de interesantă. E ciudat cum îți dai seama cât de mult îți lipsește un lucru atunci când nu îl mai ai. De abia când l-ai pierdut observi locul pe care îl ocupa în viața ta. De fapt, observi doar golul rămas. Și să nu mai vorbesc de persoane…

În plus, parcă tocmai în această perioadă aveam cea mai mare nevoie de Facebook. Informații despre școală pe care le ratam, status-uri pe care trebuia să le citesc, persoane cu care trebuia să vorbesc și alte “urgențe” de genul. Am rămas surprins că, deși nu mă consideram prea strâns legat de rețeaua de socializare, îmi era greu fără ea. Și îmi era greu să nu o deschid, la fiecare pas. O limitare conștientă în lipsa limitelor te împinge la capătul voinței. A alege să nu intru pe Facebook 7 zile, petrecând 4 din ele pe Internet, a fost o decizie mult mai greu de practicat decât dacă eram izolat 7 zile în vârf de munte. Să poți să faci și să nu faci, atunci dai dovadă de voință.

Am avut mai mult timp liber săptămâna asta. Și nu vă gândiți că nu știu câte ore, ci câteva minute, dar prețioase. De obicei, când aveam 5-10 minute moarte, intram pe Facebook. Mai postam o ideea de prin nu știu ce carte culeasă, mai vedeam o poză, mai dădeam un share. În lipsa virtualului însă acele minute au fost, ele însele, o provocare. Îmi amintesc că luni dimineață mai avem 5 minute până să plec la școală și că mi-a fpst extrem de greu până am găsit ceva cu care să le umplu. M-am întins în pat si am privit, pur și simplul, tavanul. A fost extraordinar! E surprinzător că ne-am învățat atât de mult să alergăm și că nu mai știm ce e liniștea. Pur și simplu, am avut timp să stau cu mine. Să privesc o ninsoare pe geam, să ascult vântul cântând și multe alte chestii mărunte, dar care dau culoare și farmec vieții. 

M-a încercat și un sentiment de rupere de ceilalți. Aveam impresia că nu mai știu nimic de nimeni și că am pierdut atâtea. Când am reintrat mi-am dat seama că nimic nu s-a schimbat. Oamenii tot își pun status-uri, tot din singurătate. Tot pozele care le plac și în care au ieșit bine le postează. Tot dau share la melodii stresante și invitații la jocuri idioate. Aceeași oameni. Aceeași oameni cu care crezi că ai o legătură doar pentru că interacționezi pe Facebook. Aceeași oameni care îți dau impresia că se lasă cunoscuți. De fapt, e doar o lustruire a unei măști pe care toți ne-o punem. O lustruire pe care Facebook-ul a făcut-o inimaginabil de posibilă. Suntem aceeași oameni triști, săraci, obosiți; în lumea virtuală însă suntem veseli, bogați, interesanți. Și virtuali.

Așa a fost la dezintoxicare…de Facebook. Încep să mă gândesc serios să experimentez o lună. Iar apoi, cine știe, poate se închide definitiv. Există o lume prea reală în jur ca să o dau pe o alta virtuală, –  populată, dar seacă. O lume cu relații mai rare, dar mai calde. Dar chiar dacă nu, se recomandă, din când în când, (cel puțin) o săptămână la dezintoxicare. E loc pentru toți. Și deschide ochii pentru minuni…