fericire

Știi că ești pe drumul corect, atunci!

Posted on

cropped-cropped-man_on_the_road-wallpaper-1280x8001

Când vine vorba de pe ce drum să apucăm în viață, toți ne-am dori să știm ce alegere să facem. Dar trăim într-o lume atât de bombardată cu posibilități încât fiecare decizie ne provoacă atacuri de panică. Fie că e vorba de ce loc de muncă să accepți, fie că te întrebi ce cămașă să alegi, hotărârea nu e deloc ușoară.

E ciudat paradoxul acesta, ca luarea unei decizii să fie mai dificilă atunci când ai de unde alege. Dar e și normal, pentru că atunci când nu ai de ales…nu ai de ales și gata! Dar când ești feluritele variante sunt servite pe tavă, abia atunci se vede unde și cum stai.

Mi-aș fi dorit să știu care e drumul corect pentru mine. De fapt, încă îmi doresc; și nu m-aș supăra deloc dacă mâine m-aș trezi mâine cu o variantă clară în minte…Doar că viața nu funcționează așa, din păcate. Ca să știi pe unde să o iei, trebuie să cauți. Trebuie să îndrăznești să bați la uși și să accepți să nu ți se răspundă. Trebuie să te înveți cu rătăcirea fără să îți pierzi speranța că o să te regăsești. Pentru că a găsi drumul corect implică parcurgerea multor drumuri greșite. Și așteptare, cu răbdare.

Știi că ai găsit drumul corect atunci când nu faci niciun efort pentru a merge înainte. Sau, dacă efortul există, tu nu îl percepi astfel. Poate că transpiri înaintând, dar nu te deranjează. Pentru tine e suficient să fii acolo, atunci.

Mai știi că ești pe drumul corect atunci când vezi că îi întreci cu ușurință pe ceilalți. Treci pe lângă ei și nu poți să nu te întrebi ei de ce merg atât de încet?!? Doar că ei nu au nicio problemă, tu ești de vină, că mergi prea repede!

În viață dificultățile apar oriunde, chiar și pe drumul corect. Doar că omul potrivit se găsește la locul potrivit, iar soluțiile nu întârzie să apară. Poate că uneori nu e ușor să o scoți la capăt, dar există ceva nativ în tine care face ca nici chiar negrul să nu fie așa de negru. Ești în lumea ta, adică! Gândește-te: dacă scoți un pește din apă acesta va muri în câteva minute, dar ia încearcă să îl prinzi în mediul lui, cum se schimbă atunci situația?

Dar există două probleme cu drumurile:

  1. Sunt multe și diferite
  2. Fiecare are propriul drum

Și dacă diversitatea încurcă treburile, făcând alegerile mai dificile, lipsa de asemănare dintre călători le omoară. Nu știu de ce, dar parcă ne e atât de dificil să luăm o decizie stând pe propriile picioare! Tânjim să avem pe cineva care să ne arate calea și pe care, eventual, să aruncăm vina. Și aici se încurcă totul, pentru că drumul meu corect nu seamănă cu drumul tău corect, iar călătoria mea nu-i tot una cu a ta. Și, uite așa, a da sau a primi un sfat devine extrem de periculos!

Partea bună e că îți poți oricând urma chemarea, oricât de târziu crezi tu că este. Chiar dacă ai mers o grămadă de timp pe drumul altora, al tău e tot acolo, așteptându-te. Și nu contează ce-a fost și ce-ai ratat neurmând calea corectă, contează doar să cauți. Căci vei găsi! Iar când îl vei găsi, vei știi.

Atunci când ești pe drumul corect nu îți mai pasă de drumurile greșite.

 

 

Advertisements

5 avantaje ale perioadelor dificile

Posted on Updated on

tumblr_maky7ut4ks1rdjsp4o1_500

Cu toții fugim de dificultăți, de probleme, de tristețe. Sau măcar încercăm să fugim, că de prins tot suntem prinși, până la urmă. La fiecare pas facem tot ce ne stă în putere să evităm momentele mai puțin plăcute, ca să rămânem în zona obișnuită de confort. Starea sufletească care ne cuprinde atunci când suntem pe vale e una pe care nu ne-o dorim și din care încercăm să ieșim cât mai repede. Dar, oare, nu există și avantaje pe care acestea vremuri mohorâte să ni le ofere? Nu avem lecții de învățat chiar de acolo de jos, din noroi? Iar alergarea asta nebună după a fi pe culme e chiar atât de sănătoasă? Iată 5 avantaje ale perioadelor dificile care or să te ajute să nu mai pară totul chiar atât de negru, atunci când treci prin ele:

  1. Ai timp de introspecție. Lumea e atât de grăbită și totul se schimbă așa de repede că nu mai avem deloc timp de noi. Când treci prin probleme însă, lucrurile parcă se mai liniștesc. Zgomotul dispare, rămânând doar pe fundal, iar toată energia minții se canalizează spre un singur subiect. Realitatea e că majoritatea problemelor trec de la sine, tot ce avem de făcut fiind să așteptăm, iar timpul acesta e extrem de potrivit pentru a pune ordine în gânduri. Să îți analizezi viața și acțiunile e ceva ce trebuie făcut din când în când, iar dificultățile creează un context favorabil pentru aceasta.
  2. Vezi cine-ți sunt prietenii. Prieteni nu sunt cei care zic că sunt, ci prieteni sunt cei care arată. Ce arată? Compasiune, ajutor, înțelegere etc. Nu persoanele care îți merg alături pe vreme bună sunt prieteni, ci cei care rămân chiar și după începerea furtunii! Doar în momentele dificile, când ai cu adevărat nevoie de o mână întinsă, o să vezi cine îți e, de fapt, aproape. Lumea e plină de oameni care stau în preajmă doar când au ceva jar de tras pe turta lor, dar cei cu spirit de sacrificiu sunt mult mai puțini. Iar când te lovești de probleme vezi oamenii fără ochelari. Și, uneori, chiar și fără măști.
  3. Apreciezi mai mult ceea ce ai. Multe din aspectele vieții le considerăm un dat, un merit. Ne e foarte greu să înțelegem că ne lovim de privilegii la fiecare pas și că ar trebui să fim mulțumitori pentru ele. Nu realizăm că a fi în viață, a avea unde locui și ce mânca, a fi sănătoși și a avea o familie, sau a putea intra pe net sau vorbi cu prietenii la telefon sunt lucruri de care nu toată lumea se bucură. Când o perioadă mai dificilă își face loc în monotonia cotidianului, începi să privești tot ce te înconjoară mult mai atent. Când pierzi ceva (sau pe cineva) observi câte alte motive de bucurie ți-au rămas. Când o dai în bară conștientizezi momentele în care puteai să dai greș și nu ai făcut-o. Și da, poate că la momentul de maximă intensitate nu ai ochi să vezi toate acestea, dar ulterior se face lumină. Și înțelegi că răul putea să fie mult mai rău, iar viața să fie și mai dură.
  4. Fericirea ar fi mult mai pală dacă n-ar fi tristețea. Dacă fericire e tot ce cunoști, nu te poți bucura de ea. Dacă tot timpul ai fost sus, nu ai cum să fii conștient de asta. Dacă mereu ți-a mers bine, nu ai cum să fii recunoscător pentru această stare. Doar cine a cunoscut căderea se poate bucura de ridicare. Cine a zăcut în tristețe poate aprecia fericirea la adevărata ei valoare. Și doar cine a cunoscut lacrimile eșecului, se poate simți împlinit de cele ale succesului. Dacă trăiești plan la exterior, trăiești plan și în interior. Iar frumosul vieții nu vine din liniile drepte, ci din cele șerpuite, urcânde și coborânde. Iar adevărul e că dacă nu ar exista moartea, nu ne-am putea bucura (la adevărata ei valoare, cel puțin), de viață.
  5. Îți testezi limitele. Nu o să afli niciodată din fața televizorului cât de bun sportiv ești, de exemplu. Iar limitele nu o să ți le descoperi în zona de confort fiind, ci luptându-te cu dificultățile pe care viața ți le aduce în cale. Când vin problemele peste tine, abia atunci începi să observi cât de mult poți să duci. Și adevărul e că suntem mai puternici decât credem sau știm că suntem. Iar dificultățile ne pot arăta adevăratul nostru nivel. Totul e să nu ne dăm la o parte din fața luptei.

Se spune că în viață nu contează prin ceea ce treci, ci cum treci. Lucrurile nu stau chiar așa, dacă e să fim sinceri, dar că atitudinea pe care o adoptăm poate da un alt curs evenimentelor, e clar. Viața nu ne aduce numai bucurii, iar zilele săptămânii nu-s toate cu soare…dar important e să nu uităm că el e acolo, sub nori. Și nu, nu spun că trebuie să intrăm în situații mai puțin plăcute doar pentru a ne bucura de anumite avantaje, ci propun să ne învățăm lecțiile atunci când trecem prin astfel de momente. Eu am menționat 5, dar ele sigur sunt mai multe și diferă de la persoană la persoană și de la caz la caz. Important e ca fiecare să le observe și să le asimileze în propria viață.

Când vine vorba de probleme, toți intrăm în ele în același fel. Dar la ieșit, acolo-i diferența…

Cum tragem jar pe turta noastră sau De ce nu ieșim din situațiile neplăcute

Posted on

Most-of-the-problems-in-life

E aproape 11.00 PM și tocmai am avut unul din momentele “Evrika!”, iar concluziile acestuia trebuiesc notate cât lucrurile sunt proaspete. O să încerc să fiu scurt, să punctez ceea ce trebuie și să ridic semnele de întrebare de cuviință. Iar, dacă se poate să aduc și ceva răspunsuri, vor fi bonus.

De ce aleg oamenii situațiile neplăcute?

Despre ce e vorba? Care situații neplăcute? Ei bine, e simplu! Mă refer la lucrurile alea des întâlnite, gen job-uri pe care le urăști, școli care nu îți oferă niciun viitor, relații fără șanse de reușită, etc. Și unde e alegerea? În faptul că nu faci nimic ca să le schimbi! Pentru că da, să nu acționezi, tot o alegere implică.

Deci…de ce ne comportăm astfel? De ce ne distrugem viețile, pas cu pas, în activități care nu ne aduc fericirea? Concluzia mea: ca să avem scuze! Să avem motive să ne plângem, să avem pe cine da vina, să avem lucruri care să ne ocupe timpul, etc. Și da, poate că acest comportament nu e unul conștient, dar asta nu îl face inexistent, nu?

Pentru cei care nu cred, dau exemple. Și ce exemple ar fi mai bune, dacă nu cele personale? Iar pentru cei care zic că eu sunt o excepție, le spun să se mai gândească. Și, eventual, să privească mai atent în viețile lor. Ne deosebim foarte puțin între noi, ca oameni, atunci când vine vorba de comportament (și, uneori, gândire).

Iar acum exemplele…

Când eram la facultate îmi spuneam că nu am timp să fac lucrurile pe care mi le doresc. Sau că sunt prea obosit să mai citesc, să lucrez, să fac chestii constructive. Acum…nu mai sunt la facultate, dar sunt departe de a realiza ce îmi propuneam atunci că o să fac. Și, dacă atunci aveam o scuză (întemeiată, poate), acum nu o mai am.

Alt exemplu: anul trecut, pe vremea asta, așteptam cu nerăbdare primăvara (și acum o aștept…nici acum nu mai vine!). De ce? Ca să vină căldură, să se usuce pământul și să pot merge cu bicicleta și/sau la munte. Îmi făceam atâtea planuri, atâtea trasee, atâtea speranțe…Am dus lucrurile la capăt? Nici pe departe! A fost una din cele mai sărace veri în ale pedalatului! Acum, aștept iar primăvara, din aceleași raționamente. Sper ca istoria să nu se repete.

În loc de încheiere…

Ce am prefațat eu mai sus e doar o mică parte din problemă, lucrurile pot merge mai departe de atât. Știu că tiparul există și, deși nu am pretenția ca aceasta să fie cauza general valabilă, a avea scuze pentru nereușite în viață poate fi unul din motivele întemeiate ale lipsei noastre de acțiune. Ce am mai face, dacă am ieși din situațiile alea nasoale în care trăim? Cum ne-am mai justifica eșecurile, în fața noastră, în fața celorlalți? Pe ce am mai da vina? Ce ne-ar mai împiedica reușita? Și nu, nu pun la îndoială capacitatea noastră de a furniza alte scuze, în cazul în care am renunța la cele “clasice”; ne-ar fi însă, cu siguranță, mult mai greu.

În loc de încheiere…întreabă-te dacă am dreptate. Încearcă să realizezi ce te ține în loc și, dacă preferi nefericirea doar de dragul justificării, schimbă lucrurile. Cât mai poți. O să vină o zi în care îți va fi imposibil să conștientizezi asta. O să vină un timp când, chiar dacă realizezi, o să fie prea târziu să mai schimbi ceva.

De ce mai aștepți? Nu ai timp, bani, energie? Nu e momentul potrivit sau nu ai curaj? Nu știi care e drumul sau ți-e frică să te desprinzi de trecut? Dacă da, mai citește, te rog, încă o dată, de la capăt!

Nu-i Primăvară

Posted on

SONY DSC

Nu-i primăvară afară, nici în suflet sau gând,
Iar lacrimi, șiroaie, obrajii-i brăzdează, curgând…
Sunt visuri mărețe, ascunse departe, sub nori
Le bate furtuna și vântul și frigul, prin ploi.

Nu mai e soare. Sau, dacă e, pe-al meu cer nu se vede!
Căci viața-i așa, pentru cel ce nu crede…
Un rost nu îți faci din cuvinte, deși poate-i dorință,
Căci rostul se prinde prin luptă și multă – dar multă! – voință.

De-ai fi tu cu mine, ar fi primăvară din nou.
Iluzia? Ar fi viață, nu doar efect de halou!
Ar fi soare iară…și flori… Și-am fi iarăși doar doi!
N-ar fi primăvară afară, ar fi primăvară în noi…

Fericire? Nu azi, mâine!

Posted on

happy-smile-happiness-quotes-479

E ceva în firea noastră ce parcă se luptă să nu fim fericiți. Oricât de bine am duce-o, oricât de multe reușite am avea, oricât de ar ieși lucrurile cum vrem noi, tot nu suntem pe deplin satisfăcuți. Întotdeauna vrem mai mult, iar dacă nu vrem, nu suntem mulțumiți cu ce avem.

De multe ori, așteptăm ziua de mâine ca să fim fericiți. Sau ne mințim că peste 2 luni, 1 an, sau 5, o să ne putem bucura de viață. Spun ne mințim pentru că, de fapt, doar asta facem: în încercarea noastră de a anula dezamăgirea prezentului, ne proiectăm un viitor mai bun.

Nu suntem fericiți azi…oare ce ne face să credem că vom fi mâine? De ce suntem așa naivi și ne amăgim spunându-ne asta? E atât de greu de realizat că nefericirea de azi se va proiecta și asupra viitorului? Și asta se întâmplă pentru că așa e ea, fericirea: cu cât nu o ai, cu atât nu o să o ai! Iar cu cât o ai mai des (și cu cât aspectele din care izvorăște sunt mai mici) cu atât o să o ai mai mult!

De fericirea de mâine e responsabilă cea de azi. Doar bucurându-ne de prezent ne vom putea bucura de viitor, când acesta, va deveni, la rândul lui, prezent. Sunt aspectele mici ale vieții, reușitele minore și împlinirile banale care aduc satisfacția sufletului. Un fulg de nea, o rază de soare, un zâmbet cald de copil…o vorbă bună, o faptă de bine, o lacrimă… În orice rău există un bine, iar dacă nu există, binele ar trebui să fie în sufletul nostru! Și așa ne putem bucura chiar în noapte și nor…De ce? Pentru că lumina ar veni de la noi!

Cine nu e fericit azi, nu o să fie nici mâine, pentru că fericirea e o acțiune, nu o reacțiune! Alegi să fii fericit, nu ești fericit dacă alegi (bine?)…O viață frumoasă, plăcută și împlinită stă la dispoziția fiecăruia! De ce să nu ne bucurăm de ea azi? Se merită oare să așteptăm până mâine? De ce să dăm ceea ce e, pe ceea ce sperăm că o să fie?

Știți ce zic eu? Haideți să mai facem o dată calculele!

 

 

Nesperanță

Posted on

life-quotes

E-atâta zăpadă și-atât e de frig!
Stau singur în beznă, singur și strig.
Dar strig în tăcere, nu vreau să auzi,
Plâng doar în mine, ochii-mi nu-s uzi.

Sunt gânduri ce vin, sunt gânduri ce trec,
Iluzii ce vin, iluzii ce plec.
Căci alb e afară, în noapte eu sunt
Și caut cu-ardoare un sens pe pământ.

Căci viața-i frumoasă, dar dură și grea,
Nu-ți poți găsi calea-n frântură de stea!
Doar jos, în mocirlă, în probleme și clei
Găsești existența, exiști doar de vrei!

A trăi-nseamnă nou, și visare, și gând…
Înseamnă să cazi, dar să mergi, chiar plângând!
Frumosul nu vine din ce ai… sau dorești,
Contează să fii, să alegi, să trăiești!

Și toți alergăm; în sus, jos, mereu
Ne plângem într-una de cât ni-e de greu.
Fericiri nu avem, doar în negru trăim,
Mă întreb câteodată: de ce nu murim?

Frumuseți imperfecte de fericire cotidiană

Posted on

E ciudat cum cineva ți se pare frumos…azi. Dacă l-ai fi privit ieri, nu i-ai fi putut înțelege frumusețea. Și nimic nu oferă asigurarea că frumusețea va dăinui și mâine. Sunt persoane care, în anumite ocazii, ne par frumoase. Dar, după un timp, tot ceea ce era frumos la ele dispare; iar trăsăturile lor ni se par comune, banale, plane. Și ne minunăm, peste clipe, de persoanele pe care le îndrăgeam cândva. Unde s-a dus frumosul? A fost și nu mai e? Sau nu a fost și nici nu o să fie?  

Frumusețea vine din interior. Dar nu, nu din interiorul subiectului, ci din interiorul privitorului! Frumosul nu se ascunde în ființa privită, ci în cel care privește. În ființa care iubește, nu în cea iubită. Nu suntem iubiți pentru că suntem frumoși, ci suntem frumoși pentru că suntem iubiți, se spune. Iar a fi frumos nu e un standard, un absolut. Presupunând, însă, că frumusețea este absolută: ce farmec ar mai avea aceasta?

***

Când iubim pe cineva, iubim imperfecțiunile lui. Nu suntem atrași de cei fără greșeală, de cei fără păcat. Perfecțiunea e plictisitoare, monotonă. Poate fi plăcută de privit, dar nu e deloc de dorit. Defectele îi unesc pe oameni, nu calitățile. Eșecurile, nu reușitele. De ce totuși căutăm, în ceilalți, perfecțiunea? Poate pentru că o căutăm în noi? Și pentru că, oricât de tare am căuta-o, nu o putem găsi? Și încercăm să ne îngropăm deznădejdea în perfecțiunea celuilalt…. Abia apoi, uneori prea târziu, realizăm că și a lor, ca și a noastră de altfel, nu există.

Când totul trece, rămânem doar cu amintirile. Cu amintiri imperfecte, ale unor momente imperfecte, trăite cu oameni imperfecți. Și tocmai faptul că sunt imperfecte, le face atât de perfecte…

***

Devenim atât de obsedați de fericire, încât uităm de noi. De fapt, uităm de noi doar pentru că suntem obsedați de fericirea…altora. Ne dorim să salvăm aparențele. Nu vrem ca cei din jur să ne vadă triști, apăsați, obosiți. Ne mascăm chipurile cu fețe calde și le împodobim cu zâmbete cu grijă alese. Doar ochii ne mai dau, din când în când de gol. Pentru că doar privind în ochi pe cineva, îl poți cunoște. Pe unde intră lumina, pe acolo se vede și sufletul.

Și, tot punându-ne astfel de măști de fericire, ajungem să credem că asta e, în realitate, fericirea. Ne lăsăm mințiți nu numai de zâmbetele celorlalți, dar și de ale noastre. Și nu numai că nu ne uităm în ochii lor, pentru a afla adevărul, dar nu ne uităm nici în ochii noștri! Să fie, oare, din cauza a ceea ce am putea descoperi? Atât de frică să ne fie?

Din adâncul nostru ecouri de adevărată fericire ne mai dau ghes, din când în când. Prea puțini, însă, le și ascultăm… Ne lăsăm furați de strălucirea de pe chipuri, ignorând răceala din spate. Ne mințim, cu zâmbete largi pe buze. Rămâne consolarea că măcar ne mințim frumos.

***

Ne obișnuim atât de mult (și atât de ușor) cu traiul cotidian, că uităm de fragilitatea vieții. La tinerețe, trăim cu iluzia imortalității. La bătrânețe, rămânem doar cu iluziile. Și, totuși, neconștientizarea finalului conduce la o trăire diluată. Ne oferim impresia abundenței timpului și nu realizăm că acesta se scurge, nemilos, înainte. Și noi cu ce rămânem? Cu impresiile, de cele mai multe ori.

Viața se întâmplă în fiecare clipă, în timp ce noi ne îndeletnicim cu altele. Nu ne mai bucurăm de momentele pe care le trăim. Le așteptăm pe cele de mâine… Iar mâine? Pe cele de poimâine! Și, uite așa, viața trece pe lângă. Să ne mai mirăm că nu suntem fericiți?