entuziasm

De ce disciplina bate entuziasmul

Posted on Updated on

“Being a professional is doing the things you love to do, on the days you don’t feel like doing them.”

Nu știu alții cum sunt, dar când vine vorba de a face ceea ce îmi place, nu mă întrece nimeni. Și activitățile care mă pasionează nu sunt deloc puține. Însă, oricât de mult mi-ar plăcea să fac un lucru, nu îl fac decât atunci când am chef de el. Și probabil că nu sunt singurul care face astfel.

“Entuziasmul e cel care te face să începi, disciplina e cea care te face să continui”. E ușor să începi o activitate. Mai greu e să termini. Dacă entuziasmul nu e continuat de disciplină, orice începi are mari șanse să nu fie terminat niciodată. De ce? Pentru că entuziasmul este o emoție, iar emoțiile nu durează. Disciplina este un act de voință, iar ceea ce vrem să devină realitate, o să și devină.

Ca să te bucuri cu adevărat de viață trebuie să te ocupi de activitățile care te împlinesc și îți umplu sufletul. Iar atunci când faci ceea ce îți place ai randamentul cel mai ridicat. Profesioniștii au găsit ce le place și fac asta în fiecare zi. Dar, oare, o fac în fiecare zi pentru că vor? Or avea și momente în care fac lucrurile pentru că “trebuie”? Cu siguranță! De fapt, tocmai de asta se numesc profesioniști! Ei sunt acei oameni care pot, de fiecare dată, să treacă peste comoditatea de moment și să privească la succesele ulterioare. Oare cum ar fi ca marii sportivi să se antreneze doar când au chef? Sau marii muzicieni să repete doar când nu mai pot de entuziasm? Probabil că nu ar mai fi chiar atât de mari…

În viața de zi cu zi, noi, muritorii de rând, facem lucrurile care contează doar atunci când vrem să le facem. Uneori le facem și pentru că suntem constrânși și pentru că nu avem de ales. Dar în situațiile de genul avem grijă să nu le facem și cu simț de răspundere. E păcat că nu conștientizăm cât de departe ne poate duce îndeplinirea unei activități în mod regulat. Să faci câte puțin în fiecare zi înseamnă ca la sfârșit să fii făcut foarte mult.

Nu știu dacă ne place sau nu, dar lucrurile care contează nu le poți face doar când ai chef să le faci! Întotdeauna vor exista și momente în care cheful lipsește, dar ele trebuiesc făcute. Să găsești puterea să le realizezi în astfel de situații e cheia către mai departe. Oricine obține randament din chef de treabă. Însă doar profesioniștii obțin randament în ciuda lipsei de chef.

(Ce) A fost “Provocarea de 30 de zile” (?)

Posted on

Gata! Cele 30 de zile ale provocării au luat sfârșit! Pot, după mult timp, să răsuflu ușurat! Dar nu o fac. După 30 de zile în care am citit minim 50 pagini/zi nu pot decât să vreau mai mult. Mai mult citit, dar și mai multe provocări.

Am învățat o grămadă de chestii luna asta de provocare; am învățat ce mult contează disciplina, dar și cât de important e să ai o țintă bine definită. Am mai învățat și că fără prieteni care să te motiveze și care să te ridice când nu mai ai putere lucrurile ar fi mult mai grele. Am înțeles că e ușor să renunți, dar că întotdeauna e mai satisfăcător să continui.

Una peste alta, ce am realizat eu în astea 30 de zile?

  • Am citit, fără nicio excepție, minim 50 pagini în fiecare zi.
  • Am citit 8 cărți, alte două le am începute.
  • Am citit peste 2000 de pagini.
  • Am petrecut aproximativ 3 zile cu cartea în mână, dacă ar fi să însumez.
  • Mi-am luat aproximativ o oră pe zi și am dedicat-o lecturii.
  • Am învățat să nu renunț, să vreau mai mult și să lupt.
  • Mi-am reaprins pofta de nou, de cunoștință și, de ce nu, pofta de viață.
  • Am pus, sper eu, bazele unui obicei pe care să-l continui multă vreme de acum înainte.

Cum rămâne cu viitorul?

Viitorul sună bine, zicea o reclamă mai veche pe care aleg să o plagiez în aceste momente. Vreau ca ultimele 30 zile să fie doar începutul, deloc spectaculos, al unui nou mod de viață. Am o mulțime de lucruri noi pe care vreau să le încerc…Și activități de care mă tot apuc, dar nu le termin. Și chestii pe care mi-e frică să le încerc, dar le vreau tare! Când mă gândesc că anual pot încerca 12 chestii noi și proaspete, mă ia valul entuziasmului și mă duce departe, departe! E destul neplăcut că mă mai întâlnesc și cu stânci de lene sau delăsare și se mai duce din veselie.

Cam asta îmi propun de acum înainte, să încerc lună de lună provocare după provocare! Mi-a cam ajuns viața și-așa trăită între tipare! Mi-am pregătit o listă serioasă cu “Provocări de 30 de zile”, dar încă nu reușesc să aleg nimic pentr luna care vine. Anyway, e fantastică chestia asta, îți permite să faci o mulțime de lucruri, cu un timp minim, o să am timp pentru toate.

De ce trăim viețile astea plictisitoare și monotone?

Pentru că așa suntem și noi! Nu avem curajul să încercăm lucruri noi, iar dacă începem, nu avem disciplina să le terminăm. Fugim de tot ce înseamnă necunoscut și nu vrem să scăpăm nimic din iluzia deținerii controlului. Sau alergăm după toate și rămânem cu nimic. Ne complacem în vieți complicate, uitând că plăcerea de a trăi se găsește în lucrurile simple.

Am mai învățat că e important să iei lucrurile pe rând, unul câte unul. Și astfel acoperi multe.

 

P.S: Dacă ai citit tot articolul ăsta fără să știi despre ce vorba, te invit să citești si postarea “Provocare de 30 de zile” . Și te invit să încerci și tu experiență asta, merită din plin!

 

 

“Prea devreme bătrân, prea târziu înțelept” – lectură obligatorie!

Posted on Updated on

Azi este a șaptea zi de când am început “Provocarea de 30 zile“, în cadrul căreia mi-am propus să citesc 50 pagini pe zi, timp de 30 zile. A fost destul de greu la început dar ulterior m-am adaptat. E greu să fii disciplinat, chiar și în lucrurile care îți fac plăcere.

Unul din meritele provocării a fost acela că m-a ajutat să termin două cărți pe care le aveam începute de ceva timp și cu care nu o mai scoteam la capăt. Cărți faine, deștepte, din care ai ce învăța, dar care, din diverse motive, nu mă împingeau de la spate să le citesc.

Vreau să vă spun însă câteva cuvinte despre ultima carte terminată, care este și prima începută în cadrul programului. Este vorba de “Prea devreme bătrân, prea târziu înțelept”. Autorul este Gordon Livingston, psihiatru și terapeut.

Ce-i cu cartea asta, de fapt? Cu ea sunt multe, ideea interesantă e ce se întâmplă cu tine când o citești. Cel mai mare merit al ei este acela că te pune față în față cu niște idei pe care le-ai știut din totdeauna, dar pe care niciodată nu le-ai procesat. Și, vrei nu vrei, te face să le gândești. Și să iei aminte la ele. Și să ți le însușești.

Cartea este structurată în 30 de capitole, care rezumă cele mai importante lecții învățate de către dr. Livingston pe parcursul vieții. Scrisă într-un stil accesibil, dar inteligent în același timp, cartea te provoacă să gândești în afara șabloanelor cotidiene. Cele 140 de pagini merită fiecare secundă investită în citirea lor, cartea acoperind o gamă variată de teme (succes, familie, iertare, entuziasm, eșec, curaj, etc).

Pentru că v-am învățat cu citate care mie mi-au atras atenția, iată mai jos câteva:

  • “Unul dintre lucrurile care ne definesc este ceea ce ne îngrijorează.”
  • “Procesul învățării constă mai puțin în acumularea de răspunsuri și mai mult în aflarea modului în care să formulăm întrebările potrivite.”
  • “Cu toate că linia dreaptă pare să fie drumul cel mai scurt între două puncte, viața se pricepe să învingă geometria. Adeseori flirturile și abaterile sunt cele care ne definesc. Nu există hărți care să ne călăuzească în cele mai importante căutări: trebuie să ne bazăm pe speranță, șansă, intuiție și dorința de a fi surprinși.”
  • “Actul este cel care ne definește, nu cauza pe care o folosim drept motivație!”
  • “Viața este un joc de noroc în care nu ajungem să împărțim noi cărțile, dar suntem obligați să le jucăm cât putem de bine.”
  • “În unele situații dobândim controlul doar prin renunțarea la el.”

Pe restul le descoperiți voi, eu vă asigur că nu vi le-am spus pe toate;)!

Câteva cuvinte despre autor: este medic din 1967, absolvent al Academiei West Point şi al Facultăţii de Medicină din cadrul Universităţii Johns Hopkins. Practică psihiatria și publică frecvent în The Washington Post, San Francisco Chronicle, Baltimore Sun şi Reader’s Digest.

Mai multe detalii despre carte și achiziție aveți aici.

P.S: Cei care vreți cartea, îmi lăsați un mesaj și vi-o împrumut!

Idei de la Lorand. Idei de la mine.

Posted on Updated on

Stăteam în sala deloc urâtă numai urechi și sorbeam cu mare entuziasm fiecare cuvânt pe care speaker-ul îl spunea; era unul din cei mai tari, poate cel mai tare: Lorand Soares Szasz. Iar prin pauzele de mesaj mă tot gândeam la multitudinea aia de directori și directorași, cum de or fi reușit să ajungă până acolo? Acolo, în afaceri mă refer, nu la hotelul unde se ținea conferința.

Am aflat o mulțime de lucruri interesante la conferința lui Lorand și, că tot veni vorba, mi se pare o chestie extraordinara ce face el, să ofere conferințe gratis. Da, știu, e o strategie de marketing profitabilă, dar asta nu schimbă beneficiul pe care îl aduce oamenilor.

Însă există o mare problemă atunci când vine vorba de conferințe, coaching, training-uri…când ești acolo ti se pare că ești erou: poți să fii ce vrei tu să fii, poți să faci ce ai tu chef să faci, poți să mergi oriunde îți dă prin cap să mergi, etc. Eh, adevărul e că nu prea e așa! Pleci și te întorci exact unde erai înainte de eveniment. Asta în cazul în care nu ești mai slab de inimă și te cuprinde deprimarea. Speaker-ul se spală pe mâini, îți spune că nu poate trece la treabă pentru tine. Și o spune pe bună dreptate. El a făcut deja în dreptul lui destule, nu?

Teoria ca teoria…dar ce am făcut eu de atunci, în ultimele 24 de ore? Nimic altceva decât ce fac de obicei. Și nu, nu se pune problema că fac tot ce am învățat de la Lorand, în niciun caz!  Dar, pur și simplu, nu am disciplina să mă apuc de treabă.

Cam așa face toată lumea, din păcate. Cei care nu fac astfel se știe, ajung departe. Așa cum spunea Lorand aseară: “Nu se pune problema DACĂ vor ajunge unde și-au propus, ci doar CÂND vor ajunge”! Cam aici se rupe firul: la disciplina de a acționa constant pentru visul tău. Unul din exercițiile propuse de Lorand a fost următorul: fiecare să își stabilească 5 activități care îl conduc la succes și să le facă zilnic! Da, zilnic! Și de Crăciun, și de Paște, și în concediu, și când plouă, și când ninge. Pentru că doar asta e determinare! Asta e voință și disciplină, nu consolările ieftine cu care ne liniștim conștința când nu avem chef de treabă!

Adevărul e că “dacă mergi pe drumul pe care merge toată lume, ajungi acolo unde ajunge toată lumea”. Fair enough, nu? Dacă faci ce fac toți cum poți să ai pretenția să obții rezultate diferite? Nu știu, parcă suntem bătuți în cap rău de tot, pentru că asta facem zi de zi!

De ceva timp am început să lucrez într-un domeniu interesant și cu mare potențial, dar care necesită foarte, foarte multă muncă și învățare continuă. Am dat și peste un model demn de urmat, un tânăr compatriot care a reușit să câștige peste 50.000$ în vreo 3 ani din munca asta, plecând de la zero (barat!). După ce i-am citit povestea pe Internet, i-am dat un mail curios fiind cum a reușit. Răspunsul? “Am învățat cât de mult am putut și am lucrat ca un nebun!” Rezultatele? S-au văzut din plin.

Și mă uit la mine. Am pretenția să câștig mai mult decât el – mult mai mult – și să ajung mult mai departe decât a ajuns el. Dar muncesc mult mai mult decât a făcut-o el? Învăț cu aceeși dorință și disciplină? Nici pe departe! Pe mine mă macină problemele existențiale, lipsa de chef, ieșitul prin oraș, etc. Rezultatele? Eu zic că se văd din plin…

Napoleon Hill, cred, spunea:”Problema cu visele care merită urmate e că ele nu se găsesc la depărtare de sute de metri, ci de kilometri”. Ce face diferența între cei care le ating și cei care nu? Unii muncesc – cum trebuie, cât trebui, când trebuie -, alții nu muncesc. Data viitoare când lucrurile nu au ieșit așa cum ți-ai dorit, întreabă-te dacă ai muncit atât cât trebuia să o faci!

“Entuziasm” vs. “Dezamagire”

Posted on

M-am oprit pentru o clipa sa ma intreb ce sa fac. Nu stiu cum sa reactionez in continuare, daca sa merg mai departe sau daca sa raman aici, daca sa incerc sa schimb ceva sau daca sa las totul asa cum e, daca sa ma gandesc si la ceva nou, sau daca sa las banalul sa faca casa buna in continuare cu viata mea.

Nu am putut niciodata sa inteleg cum se poate ca un plan atat de perfect intocmit in minte sa devina atat de gol in momentul in care e pus in practica.Nu am putut niciodata a intelege de ce e atat de usor sa te entuziasmezi si sa te bucuri anticipat pentru ceva ce sti ca o sa fie un lucru cu adevarat benefic si totusi, de ce e si mai usor sa te descurajezi. Stiu ca nu putini sunt cei care prefera sa ramana la adapostul umbrei; le e teama ca odata iesiti in bataia razelor soarelui se va ivi si acel nor care le va lua toata seninatatea. Si mai stiu ca exista si persoane care prefera ca la primul obstacol sa se opreasca doborati; prefera sa stea decat sa incerce sa sara. Si ceea ce mai stiu e ca astfel de obstacole intalnesti la fiecare pas, la fiecare gand, in fiecare clipa. Aici exista de fapt o lupta: o lupta intre entuziasm si dezamagire. Se spune ca nu e de ajuns sa castigi o lupta pentru a castiga razboiul.Si totusi, chiar daca dezamagirea castiga o lupta minora, neinsemnata, la ultima intalnire, sau la ultimul proiect, sau poate la ultima ta incercare de a face ceva, suntem de fiecare data gata sa-I oferim, fara nici macar un minimum de efort, victoria. Suntem tentati sa uitam de entuziasmul care a condus totul pana atunci; suntem tentati sa lasam la o parte bataliile castigate de acesta. Ne atintim privirea asupra insuccesului, a lipsei de cooperare, sau poate a lipsei timpului.Incet, incet ne schimbam tabara; trecem de sub steagul “entuziasmului” sub steagul “dezamagirii”. Asa este, ea are o armata mai mare. Dar entuziasmul are o armata mai selecta. Toti se entuziasmeaza, dar nu toti raman asa.

A, mi-am amintit ca a trecut ‘clipa’.M-am intrebat; si mi-am si raspuns. Prefer sa fiu un ostas select, decat un ostas necunoscut. Asa ca ma ridic, ma uit in zare, departe, dincolo de orizontul intunecat de nori care mai de care mai negri, si zaresc soarele; soarele entuziasmului, ascuns de acesti nori ai dezamagirii. Fac un pas, mai fac unul si apoi altul. Parca soarele e mai aproape, parca e mai luminos, parca e mai frumos! Nu mai vad nori, nici albi, nici negri. Si asta nu pentru ca nu exista, ci pentru ca mi-am amintit ca nu e de ajuns ca acestia sa castige o batalie. Am ales sa tin la entuziasm.

Tu…care acum oscilezi intre dezamagire si entuziasm, intre bucurie si tristete, intre renuntare si a merge mai departe…Tu…care esti atat de tentat sa accepti toti acei nori care te inconjoara si sa uiti de soarele din spatele lor…Tu…adu-ti aminte ca totul depinde de tine: mergi mai departe spre varf sau te opresti.Dar nu uita: privelistea cea mai frumoasa se vede de sus…