Dumnezeu

A fi sau a nu fi (bine) echilibrat

Posted on

Cand vine vorba de bine si de ce inseamna acesta parerile sunt impartite. Am putea zice cum zice romanul, “cate bordeie, atatea obiceie” si am avea perfecta dreptate. Oamenii au propriul mod, proprii ochelari (mai mult sau mai putin de cal) prin care privesc notiunile importante ale vietii, din care face parte si starea de bine. Probabil ca idea “vedem lumea cum suntem noi, nu cum este ea”, isi gaseste aplicabilitatea si in definirea binelui. Cu toate acestea, exista aspecte ale vietii in care relativismul cu privire la bine chiar daca nu este exclus, cel putin nu este acceptat. Neaceptat de societate, de religie, de prieteni, de individ insasi. Lucrurile stau exact ca in cazul libertatii: “libertatea pumnului tau e ingradita de libertatea nasului meu.”

Dar nu la relativism sau la o cautare a ceea ce inseamna binele vreau sa ma refer, desi modul in care definim un obiect, o notiune, o intrebare este punctul de plecare atat pentru viziunea formata, cat si pentru comportamentul ulterior. Pentru cei care accepta un Dumnezeu in viata lor (indiferent de ce inseamna aceasta acceptare), binele devine mult mai rigid, mai ingradit. Nu ca nu ar putea fi relativizat, nu ca nu este relativizat (o bine venita gura de aer proaspat, uneori), dar, exact cum spuneam, apare acceptarea unei anumite “versiuni”. Cu toate acestea, domeniul religiei nu este, asa cum le place multora sa creada, un teritoriu cu un contrast crescut intre liniile albe si liniile negre, ci seamana mai mult cu un desen in tonuri de gri. Iar individul are misiunea (ingrata, as putea spune), de a-si stabili propriile limite, pe baza acestui amestec de linii neclar trasate.

Cand vine vorba de a lega binele de Dumnezeu are loc o pasire pe nisip (mai mult sau mai putin, depinde) miscator. Multi au disecat problema aceasta, multi o vor face si, cu toate acestea, este foarte probabil ca unele aspect importante sa ramana neobservate. Discutia despre bine si Dumnezeu ar puta fi terminata scurt, transant:”De ce ma intrebi ce bine? Binele este Unul singur.”(Matei 19:17). Dar raspunsul dat de Isus in contextul aminitit nu aduce, asa cum ar fi de asteptat, raspunsuri. Intr-adevar, defineste conceptul (de bine), dar nu lamureste care sunt implicatiile. E cert ca binele izvoraste din Dumnezeu, acesta putand fi considerat barometru in studierea problemei, dar modul de raportare al individului la Dumnezeu va crea, implicit, o anumita viziune.

In lumea in care traim exista o tendinta de a cauta echilibrul. Si, cand spun lumea, nu ma refer la lumea fizica(in natura tendinta este entropica, de distrugere a echilibrului), ci la societate. Si, cu mici exceptii, echilibrul este cea mai buna pozitie care poate fi adoptata. Iti ofera,pe scurt vorbind, o pozitionare la egala distanta de doua pareri diametral opuse. Cand suntem, ca oameni, nevoiti sa punem in aceeasi oala binele si pe Dumnezeu, ne lovim de aceleasi tonuri de gri. Desi conceptia majoritatii este aceea ca Dumnezeu este bun, cand incercam sa facem un pas mai in spre noi si sa integram aceasta bunatate in vietile noastre, lucrurile se cam complica. Asa cum spuneam, echilibrul ar fi cel mai de dorit, dar, din pacate, este cel mai greu de gasit.

Exista doua moduri fundamental diferite de a vedea implicarea lui Dumnezeu in viata individului, intre acestea avand loc o multime de combinatii in care ponderea difera dupa cum gaseste fiecare de cuviinta. Cele doua viziuni sunt: 1)orice bine care mi se intampla, ca individ, este de la Dumnezeu si 2) Dumnezeu are treburi mai importante de facut ca sa stea sa imi ofere mie din binele Lui. Cum spuneam, acestea sunt extremele, majoritatea gasindu-ne undeva intre. Dar sa le luam pe rand, de la coada la cap.

Conceptia ca Dumnezeu nu se implica este una foarte intalnita si acceptata pe scara larga. Pornind de la modul in care functioneaza universul si terminand la individ, lucrurile stau cam asa: Dumnezeu cu treaba Lui, noi, oamenii, cu a noastra. Dar, daca lucrurile sunt astfel, se ridica intrebarea daca putem sa ne bucuram vreodata de bine. Adevaratul bine, cel absolut, izvorat din “Unul”, nu un bine relativ, fantasmagoric, pamantesc. In aceasta situatie faptul ca Dumnezeu exista acolo, undeva, nu ofera absolut niciun confort in plus. Aceasta distantare de Dumnezeu are si o parte buna, insa: asumarea responsabilitatii. Individul care nu Ii pune in spate lui Dumnezeu binele din viata lui, nu Ii va pune nici raul. Pentru el nu Dumnezeu e responsabil de atrocitatile Holocaustului, de exemplu, ci Hitler este. Nu este Dumnezeu vinovat de deciziile proaste pe care el, ca persoana, le-a luat. Dar o asumare a responsabilitatii cu pretul scoaterii lui Dumnezeu din ecuatie, parca costa, totusi, cam mult.

Acum sa mergem si in cealalta parte a balantei. Aici oamenii sunt mai modesti, de felul lor. Dumnezeu este cel care ofera, cel care asigura, cel care realizeaza. Daca vrei sa cauti individul in propria lui viata iti dai seama ca trebuie sa pui justificata intrebare : care individ? (sau, poate, care viata?). Dumnezeu este “vinovat” de binele din viata, toate lucrurile bune vin de la El. Daca persoana are si ea un cuvant de spus nu are nicio relevanta. Omul este multumit cu starea lui de ignorant liber. Are libertatea sa aleaga, dar el alege sa-L lase pe Dumnezeu sa aleaga. Pentru el. Interesant. Si nu numai interesant, ci si comod, foarte comod. E un mod simplu de a-ti trai viata, fara responsabilitate. Tot ce realizezi nu realizezi prin propriile forte, ci Altcineva realizeaza prin tine. La fel si cand o dai in bara: te consolezi ca trebuie sa inveti o lectie, ca e o incercare de la Cel de Sus. Si astfel, individul dispare, ramanand doar carcasa. Cat de bine o fi, o cat de rau…nu stiu.

Oricum, imi place sa cred ca ambele extreme sunt…pe alaturi. Nu cred ca Dumnezeu ne-a conceput sa fim roboti, la fel cum nu cred ca ne-a conceput sa fim niste mici zei. Putem realiza multe fara Dumnezeu(exemple in societate sunt cu duimul), dar, la fel de bine, putem realiza aproape nimic cu Dumnezeu. Binele vine dintr-un echilibru a carui origine se gaseste in impletirea uniforma a celor doua extreme. Dumnezeu ne vrea oameni responsabili, rationali, dar sensibili la nevoi. Vrea ca din binele suprem, absolut, care este El, sa luam mici parti si sa le punem in vietile noastre. Cred ca Dumnezeu vrea ca noi sa fim constienti atat de puterile si realizarile noastre (de copii independenti), cat si de momentele in care El intervine. Vorba populara “Dumnezeu iti da, dar nu-ti baga si in sac”, cred ca rezuma, printr-o profunzime prea simplu de observat, problema binelui  din viata oamenilor. Dumnezeu este Cel care da (direct, indirect, cine stie), noi suntem cei care (putem, sau nu, sa) primim.

Și TU ești un lider!

Posted on

John Maxwell, poate numarul 1 in lume atunci când vine vorba de leadership, rezumă întreg fenomenul de a-i conduce pe alții astfel: “Leadership-ul este influență.” Și tot el spune că o persoană obișnuită influențează, pe parcursul întregii vieți, aproximativ 10000 de oameni dintre cei cu care vine în contact. De foarte multe ori trăim cu impresia că poziția face liderul, când, în realitate, liderul face poziția. Ne-am obișnuit să nu mai fim atenți la modul în care îi influențăm pe ceilalți, găsindu-ne ca scuză faptul că nu deținem o funcție de conducere.

Însă adevărații lideri se găsesc la orice nivel. Cu toții am întâlnit directori sau manageri care nu au nicio idee despre ce înseamnă să fii lider. Și cu toții am văzut și reversul monedei. Adevărul este că Dumnezeu ne cheamă, pe fiecare, să fim lideri. Să fim modele demne de urmat și persoane de la care să ai ce învăța. Suntem chemați să fim exemple (bune). Dar comoditatea ne împiedică să fim astfel. Un lider înainte de a oferi, trebuie să fie. Nu îi poți învăța pe ceilalți ceea ce nici tu nu știi. Și cea mai bună metodă de predare este prin exemplu. Prin felul de a fi, clipă de clipă. Prin felul în care înveți, muncești sau asculți. Poți face diferența în orice aspect, oricât de mic – pentru că lucrurile mici fac diferența. 

Cu prima ocazie când ieși din casă, atunci când intri în contact cu ceilalți adu-ți aminte că trebuie să fii un lider. Adu-ți aminte că asupra tuturor tu exerciți o influență – influență care nu depinde decât de tine. Și, indiferent cât de scurtă sau lungă este interacțiunea, îți poți înălța sau coborî interlocutorul. De tine depinde! De tine depinde ce expresie a feței adopți, cu ce zâmbet îți pictezi fața și ce ton sau gesturi folosești. Tu alegi ce cuvinte să spui, când le spui și cum le spui. Dar “Leadership-ul este influență”, fie că îți place, fie că nu. Și, chiar dacă nu te bucuri de o poziție de conducere (dar dacă o faci, cu atât mai mult), ai grijă la cum conduci. Întotdeauna există cineva care te urmează. Ai grijă la ce fel de exemplu ești și la influența pe care o răspândești în jur. Și tu ești un lider!

Nu “pe unde” contează, ci “cum”!

Posted on

De multe ori am auzit că, în viața aceasta pe care o trăim, atitudinea face diferența. Diferența dintre fericire și tristețe, împlinire si goliciune, optimism și pesimism. De parcă linia dintre ele nu ar fi, oricum, destul de subțire – prea subțire, parcă.

Eric-Emmanuel Schmitt spune, în cartea sa “Oscar și Tanti Roz”, un gând interesant: “Vrei să spui că la ‘Viaţă’ nu există soluţie? / – Vreau să spun că la ‘Viaţă’ există mai multe soluţii, prin urmare ea n-are soluţie. / – După mine, Tanti Roz, singura soluţie la ‘Viaţă’ este să trăieşti.” Dar întrebarea – legitimă, de altfel – care se ridică, este următoarea: “Cum să îți trăiești viața?”. Și, ca un răspuns, cinic poate, Emmanuel Schmitt lansează o idee câteva rânduri mai sus. Dar nu ca un răspuns pentru întrebarea de față, ci ca unul pentru toate întrebările, în general: “Întrebările cele mai interesante rămân şi vor rămâne întrebări. Ele întrețin misterul.”  

De fapt, cam asta ar fi problema cu viața: că nu are buton de dat înapoi. Așa că trebuie să trăim din prima. Nefiind perfecți însă, nu prea ne iese din prima! Și, dacă mai adagi la această nereușită și problemele și dificultățile obiective, obții o viață nu cu mai multe soluții, ci cu nici una. Și atunci revine întrebarea: “Cum să îți trăiești viața?”. Un posibil răspuns care, îmi place să cred, nu trunchiază din mister, ar putea fi acesta: “Nu ceea ce ți se întâmplă în viață este important, ci modul în care reactionezi la aceste întâmplări.” Așa că cea mai mare importanță nu o are viața pe care o trăiești, ci cum îți trăiești acea viață!

Îmi amintesc de o ilustrație pe care am citit-o cu ceva timp în urmă și care exprimă puțin mai plastic problema atitudinii. Se povestește că într-un oraș era în construcție o mare catedrală. Proiectul era grandios, ambițiile pe măsură, iar oamenii care luau parte la acest edificiu nu erau deloc puțini. Într-o zi, însă, a sosit în oraș un străin, care nu știa cum merg lucrurile în zonă. Când a ajuns în preajma șantierului curiozitatea îi era mare, așa că s-a hotărât să întrebe ce se petrece acolo. S-a apropiat de unul din muncitori și l-a întrebat, simplu: “Ce faci?”.  Răspunsul nu s-a lăsat așteptat și a fost, parcă, în ton cu fața tristă și plictisită a muncitorului: “Zidesc”. Nemulțumit de răspuns, dar și fără chef de a cere detalii de la posacul muncitor, se îndreptă spre un altul. Aceași întrebare, răspuns diferit însă: “Câștig 10 lei pe oră.” Tot prea puțin mulțumit, dar cu și mai puțină dispoziție pentru alte informații, observă un muncitor ceva mai vesel, cu chef de muncă și părând satisfăcut. Grăbi pasul spre acesta și repetă întrebarea: “Ce faci?” Răspunsul nu se lăsă așteptat și fu însoțit de un zâmbet larg și un aer de mândrie: “Construiesc o catedrală!”

De multe ori rămân uimit de modul în care privesc unii oameni viața; și când spun asta nu mă gândesc decât la cei care o privesc cu speranță, cu bucurie și recunoștință, deși parcă nu au niciun motiv să facă astfel. Oameni ca Patrick Henry (orb, în scaun cu rotile, dar muzician talentat și absolvent de facultate), Joni Tada (ajunsă în cărucior în urma unui accident) sunt doar două exemple ale unui fenomen des întâlnit. Și parcă astfel de oameni sunt mult mai împliniți ca mulți dintre noi, deși noi chiar am avea motive. De unde diferența? Atitudinea este de vină. Ea este cea care a făcut și face zilnic negrul, roz. Ea face ca razele soarelui să străpungă norii negrii de furtună. Ea aduce lumina în cea mai neagră noapte. Și atitudinea vine din interior. Pentru că atitudinea este o alegere. O alegere mare, formată din alegeri mai mici. Alegeri care nu țin cont de ceea ce se întâmplă afară, ci doar de ceea ce este în interior. Iar apoi, din interior scoți puteri ca să lupți la exterior. 

În lumea în care trăim o atitudine sănătoasă nu mai este un moft, ci o necesitate. Dacă vrei să nu faci ceea ce face toată lumea și să ajungi, astfel, unde ajunge toată lumea, ai nevoie să îți cultivi atitudinea. Să plantezi optimism, mulțumire, curaj. Să adaugi pace, rugăciune și încredere. Iar apoi să le uzi cu disciplină, perseverență și hotărâre. Și sub soarele numit Dumnezeu, acestea se vor coace într-un fruct numit “Atitudine”. Pentru că Dumnezeu vrea ca prin orice trecem să avem credință. Și să acționăm în conformitate cu aceasta. (Era o idee interesantă care, bineînțeles, nu trebuie luată în sens literal: “Atunci când un necreștin se îmbolnăvește de cancer, Dumnezeu trimite cancerul și la un creștin ca să se vadă diferența.”) În definitiv, nu prin ceea ce trecem contează, ci cum trecem! 

Fa ceea ce iubesti si iubeste ceea ce faci!

Posted on Updated on

Moto: 

“Unul dintre marile secrete ale succesului este sa te hotarasti ce iti place cel mai mult sa faci si apoi sa gasesti o modalitate de a-ti castiga existenta din acel lucru. Multi oameni abordeaza procesul in ordine inversa. Ei fac ce simt ca trebuie sa faca in scopul de a obtine timpul si banii necesari pentru a realiza ce-si doresc cu adevarat.” 

                    – Napoleon Hill

Ne place sau nu, traim intr-o societate in care banul are un cuvant extrem de important de spus. Cum, necum, de unde, de neunde, s-a ajuns ca totul sa graviteze in jurul acestui ochi al…stiti voi. (Oare care o fi al doilea ochi?). Asa se face ca suntem in prag de situatie critica!Ooamenii muncesc din ce in ce mai mult si, astfel, isi neglijeaza familiile si pe cei dragi. Tinerii, atunci cand se gandesc la a-si face un viitor, tin cont mai ales de cat de bine se castiga. Si nu e greu sa ne dam seama unde conduc situatiile de mai sus, dar si altele de genul. Peste timp, ne lovim de relatii distruse, familii destramate, frustrare si neimplinire in cariera, nefericire si regrete. 

Imi place tare citatul ales ca motto al acestui articol; imi place nu atat pentru ce spune, cat pentru ceea ce nu spune! Ascunde, in spatele cuvintelor simplu si inteligent asezate, solutia pentru multe din neplacerile vietii. E trist, dar adevarat, ca ne-am invatat sa privim la multe din persoanele din media si sa ne dorim averea, faima, sau stralucirea lor. Uitam insa, ca acele lucruri poate nu sunt ceea ce ne implineste; doar credem si gandim astfel cand, in realitate, lucrurile pot sta altfel. Tocmai aici intervine ironia si sarcasmul vietii! Cu ani in urma, oamenii se preocupau mai mult de suflet si mai putin de altele. Desi nu traiau in era high-tech, nu aveau internet, masina sau smartphone, fericirea lor era mai deplina, mai consistenta. Lucrurile gravitau pe cu totul alte oribite atunci. 

Dar intorcandu-ma la idee de plecare…se ridica intrebarea: De ce nu fac oamenii ceea ce le place? Iar o data cu ea apar si cateva posibile raspunsuri: 1. Nu stiu ce anume le place, 2. Banii sunt mult prea importanti pentru ei, sau 3. Le este frica sa calce pe un drum putin batut. Intr-adevar, ma indoiesc ca cele 3 raspunsuri sa fie si singurele posibile, dar, pentru ca pe acestea le-am descoperit eu, despre ele o sa si vorbesc putin. Cu ultimele doua lucrurile par mai clare; imi vin in minte o multime de citate cu care as putea umple capetele multora, dar fara rezultate notabile, desigur. Cu totii stim ca “banii nu aduc fericirea”. Multi au auzit de “fa ceea ce iti place si nu va trebui sa muncesti nici macar o zi” si altele de genul. Dar in sufletele putinor oameni aceste cuvinte isi gasesc rezonanta. Probabil ca pana ce omul nu se arde, pana nu simte durerea pe pielea lui nu invata sa sufle si in iaurt. Iar ca un ultim gand pentru cei din ultima categorie, o idee inteleapta de la John Maxwell: “E oare schimbarea riscanta? Probabil ca da. Dar cu care ai prefera sa traiesti, cu durerea riscului sau cu durerea regretului?” Se spune ca cele mai mari regrete apar datorita lucrurilor pe care nu le-am facut…

Despre cei care ar alege prima varianta pentru a raspunde imi e teribil de greu sa vorbesc. Toata cautarea, zbuciumul si luptele zadarnice prin care am trecut, sperand sa descopar – si eu – ceea ce imi place, nu au facut decat sa ma lase fara vlaga, atat fizica cat si psihica. E foarte greu sa nu stii ce anume vrei sa faci, cum anume vrei sa-ti traiesti viata! Cum sa poti atunci sa gasesti o modalitate de a trai din “acel lucru”, cand tu nici macar nu stii ce reprezinta “lucrul” respectiv? Am dat de curand peste un citat al lui Steve Jobs, care parca arunca putina consolare peste sufletele astfel indurerate: “Vei ajunge sa gasesti ceea ce iubesti si acest lucru nu este valabil doar in privinta slujbei, ci si in privinta sufletului pereche. Munca va umple o mare parte din viata ta si singura modalitate de a fi cu adevarat multumit este sa faci ceea ce vrei si ceea ce crezi ca este munca frumoasa. Si singurul mod de a face asta este sa iubesti ceea ce faci. Daca inca nu ai gasit-o, caut-o in continuare si nu te resemna. Inima te va atentiona cand ai gasit-o!”. 

Apoi, drumul e usor: “gaseste o modalitate de a-ti castiga existenta din acel lucru”. Povesteam odata despre un nene care mi-a incantat intoarcerea de la facultate prin cantecele sale din metrou. Si din asta traia, chiar daca nu o facea pe picior mare. Cred ca multi dintre noi insa, nu facem ceea ce ne place fiindca nu am castiga atat de multi bani pe cat am vrea. Uitam insa, ca implinirea vine din interior, nu din exterior! Tu…ce ai prefera, “sa traiesti cu durerea riscului, sau cu durerea regretului”? Se spune ca regretele apasa cel mai tare…

M-as bucura ca lucrurile sa stea altfel de cum vad eu, iar minoritatea sa nu fie formata din cei care fac ceea ce iubesc, ci din ce-i care nu iubesc ceea ce fac. Dar, daca totusi lucrurile stau astfel, as indrazni sa te intreb: Pe tine ce te impiedica sa face ceea ce iubesti? Si, inainte sa iti dai raspunsul, te-as atentiona ca, in functie de acesta, viata ta va urma un curs sau altul, asa ca ai grija! 

Si, ca o piatra de hotar, mi-a placut tare o alta idee de-a lui Steve: “Valoram un milion de dolari cand aveam 23 de ani, peste 10 milioane cand aveam 24 si peste 100 de milioane la 25 de ani, dar nu e deloc important pentru ca niciodata nu am facut-o pentru bani.” Probabil ca atunci vom descoperi si vom putea face ceea ce iubim; atunci cand vom scoate din ecuatie orice aspect exterior! Atunci cand banii nu vor mai fi relevanti pentru noi, atunci cand ne vom trai propriile vieti, atunci cand vom face ceea ce ne spune inima si Dumnezeu! Si, daca banii si faima si stralucirea vor veni, vom stii ca acestea sunt doar bonusuri de Sus!

“Life never runs smoothly…”

Posted on

“Life never runs smoothly, and you can bet Murphy’s Law
will come into play somewhere along the line—whatever can
go wrong will. When life is unkind and you’re not sure what
to do or which way to go, pray about it. Ask God to help
you set the best course of action that will help you reach
your goal, and once it is set, dedicate your whole being to the
process. And when things look their worst, don’t look back.
Look up instead: Have faith in where you are going and faith
in the one who is guiding you. If the bridge is out, ask God
for Plan B. He’ll have it ready for you.”

                                                               – Patrick Henry, I am Potential

 

Oscar si Tanti Roz

Posted on Updated on

In ultimul numar al revistei “Semnele timpului”, am dat, dintr-o greseala, zic eu, peste o scurta recenzie a cartii “Oscar si Tanti Roz”. Mi-a atras atentia ideea cartii si am cautat-o imediat pe net. Cu mana pe inima va spun ca e una dintre cartile alea in care umorul si suspansul se imbina perfect cu profunzimea si filozofia. Daca nu v-a cazut inca in mana, faceti in asa fel incat sa va cada repede. Pentru cei care ar putea invoca scuza aia veche cu timpul, cartea nu are decat 75 de pagini in format pdf. (Daca nu vreti sa o cautati dati-mi un semn si vi-o dau eu;) ). Autorul, Eric-Emmanuel Schmitt, pune in gura si mintile acestui copil, Oscar, un copil bolnav de cancer, cateva ganduri extraordinare. Ca si structura, cartea este formata din cateva scrisori adresate lui Dumnezeu, in care copilasul isi povesteste ultimele zile – dar poate cele mai frumoase – din viata. Dar deja am spus prea multe!  

Nu in incercarea de a va convinge redau cateva citate care mi-au placut, ci asa, ca sa mai am ocazia sa le citesc o data:

  • Păi dacă-mi pierd timpul cu ce cred toţi tâmpiţii, când să mai găsesc vreme să aflu ce gândesc oamenii deştepţi?
  • Întrebările cele mai interesante rămân şi vor rămâne întrebări.Ele întreţin misterul. Fiece răspuns trebuie precedat de „poate că“. Doar întrebările neinteresante pot căpăta un răspuns definitiv.
  • – Vrei să spui că la „Viaţă“ nu există soluţie?
    – Vreau să spun că la „Viaţă“ există mai multe soluţii, prin urmare ea n-are soluţie.
    – După mine, Tanti Roz, singura soluţie la viaţă este să trăieşti.
  • Priveşte lumea în fiecare zi ca şi cum ai vedea-o pentru întâia oară.
  • Viaţa e un dar buclucaş. La început ai tendinţa să-l supraestimezi crezând că viaţa pe care ai primit-o este veşnică. Apoi, dimpotrivă, îl subestimezi, găsind că-i o porcărie, scurtă de nu-nţelegi nimic din ea şi pe care uneori ţi-ar veni s-o arunci de să nu se vadă. Abia către sfârşit pricepi că nu-i vorba de nici un dar, ci de un simplu împrumut. Pe care trebuie să încerci să-l meriţi.

P.S: Mai multe detalii despre carte, aici

 

Isus=Religie (Transcriere proprie pentru “Jesus>Religion”)

Posted on

“‘Dezavantajul’ cunoasterii lui Dumnezeu prin intermediul Duhului Sfant este ca, atunci cand Dumnezeu a incredintat lucrarea Sa Bisericii, a incredintat-o pe deplin. Drept rezultat, multi oameni care-L resping pe Dumnezeu, resping de fapt caricatura Sa pe care le-o prezinta Biserica. Este adevarat, Biserica are meritele ei in promovarea justitiei, a medicinei, a alfabetizarii societatii, a educatiei si a drepturilor civile. Dar, spre rusinea noastra, oamenii din exterior Il judeca pe Dumnezeu prin prisma Bisericii care a sustinut in trecutul ei Cruciadele, Inchizitia, anti-semitismul, oprimarea femeii si traficul de scalvi.

De multe ori imi doresc sa putem inlatura istoria Bisericii, sa indepartam sedimentele si sa descoperim cuvintele Evangheliilor ca pentru prima oara.  Nu toti L-ar accepta pe Isus – nu L-au acceptat nici in vremea Sa – dar macar nu L-ar respinge din motive gresite. “

                                                                                                                          -Philip Yancey

Aceste cuvinte reprezinta unul din cele doua aspecte care m-au facut sa ma gandesc la misiunea Bisericii si la relatia acesteia cu Isus. M-au facut sa ma intreb, asa cum se intreaba multi altii, de ce Isus si Biserica parca se bat cap in cap. Raspunsul care se intrevede printre randuri: Biserica si-a uitat menirea. Si asta nu doar in istorie; exemple de “atrocitati moderne” gasim la tot pasul. In video-ul urmator exista cateva astfel de exemple:

Pentru cei care nu au vizionat filmul si au trecut direct sub el, iata cateva din ideile mentionate acolo:

  • Daca Religia este asa de grozava, de ce a declansat atatea razboaie?
  • De ce a construit biserici uriase, dar nu reuseste sa-i hraneasca pe saraci?
  • Daca harul este apa, atunci Biserica ar trebui sa fie un ocean. Nu este un muzeu pentru oameni buni, este un spital pentru cei raniti.
  • Daca Isus ar veni la biserica ta, oare L-ar lasa sa intre?
  • Religia inseamna omul in cautarea lui Dumnezeu; crestinismul inseamna Dumnezeu in cautarea omului.

Iar acest video este motivul numarul doi. Am ramas surprins de cat de departe ne-am indepartat (ca Biserica), de scopul nostru initial. Un profesor de-al meu spunea ca Biserica nu vrea decat sa castige de pe urma noastra si ca nu ii pasa de salvarea nimanui. (Si cand spunea asta nu se referea la o biserica anume; aspect si mai grav, spun eu. Asta arata ca lumea tinde sa trateze toate bisericile la fel; sau poate ca arata ca bisericile sunt aproape la fel.) Si tare ma tem, ca vorbele lui se apropie mult de adevar.

Nu are rost sa mai adaug si eu alte intrebari la cele deja ridicate. Ceea ce vreau sa mai subliniez este urmatorul lucru: multi dintre noi atacam Biserica si Religia, uitand insa ca noi constituim Biserica si ca noi determinam Religia. Cineva spunea: “Daca vrei sa schimbi lumea, incepe cu tine insuti”! Nimic mai adevarat si in cazul de fata:”Daca vrei sa schimbi Biserica (Religia), incepe cu tine insuti!” Sa acuzi nu e o solutie. Sa fugi nu te scapa. Sa te schimbi insa, te transforma. Si, chiar daca Biserica va ramane la fel, iar Isus inca va fi respins de multi din aceasta cauza, tu nu vei mai fi la fel. 

P.S: Inca ceva: Isus nu poate fi despartit de Religie/Biserica. Isus implica o religie, iar o religie implica “un Isus”. Adevarata diferenta apare doar la adevaratul Isus!