drum

Știi că ești pe drumul corect, atunci!

Posted on

cropped-cropped-man_on_the_road-wallpaper-1280x8001

Când vine vorba de pe ce drum să apucăm în viață, toți ne-am dori să știm ce alegere să facem. Dar trăim într-o lume atât de bombardată cu posibilități încât fiecare decizie ne provoacă atacuri de panică. Fie că e vorba de ce loc de muncă să accepți, fie că te întrebi ce cămașă să alegi, hotărârea nu e deloc ușoară.

E ciudat paradoxul acesta, ca luarea unei decizii să fie mai dificilă atunci când ai de unde alege. Dar e și normal, pentru că atunci când nu ai de ales…nu ai de ales și gata! Dar când ești feluritele variante sunt servite pe tavă, abia atunci se vede unde și cum stai.

Mi-aș fi dorit să știu care e drumul corect pentru mine. De fapt, încă îmi doresc; și nu m-aș supăra deloc dacă mâine m-aș trezi mâine cu o variantă clară în minte…Doar că viața nu funcționează așa, din păcate. Ca să știi pe unde să o iei, trebuie să cauți. Trebuie să îndrăznești să bați la uși și să accepți să nu ți se răspundă. Trebuie să te înveți cu rătăcirea fără să îți pierzi speranța că o să te regăsești. Pentru că a găsi drumul corect implică parcurgerea multor drumuri greșite. Și așteptare, cu răbdare.

Știi că ai găsit drumul corect atunci când nu faci niciun efort pentru a merge înainte. Sau, dacă efortul există, tu nu îl percepi astfel. Poate că transpiri înaintând, dar nu te deranjează. Pentru tine e suficient să fii acolo, atunci.

Mai știi că ești pe drumul corect atunci când vezi că îi întreci cu ușurință pe ceilalți. Treci pe lângă ei și nu poți să nu te întrebi ei de ce merg atât de încet?!? Doar că ei nu au nicio problemă, tu ești de vină, că mergi prea repede!

În viață dificultățile apar oriunde, chiar și pe drumul corect. Doar că omul potrivit se găsește la locul potrivit, iar soluțiile nu întârzie să apară. Poate că uneori nu e ușor să o scoți la capăt, dar există ceva nativ în tine care face ca nici chiar negrul să nu fie așa de negru. Ești în lumea ta, adică! Gândește-te: dacă scoți un pește din apă acesta va muri în câteva minute, dar ia încearcă să îl prinzi în mediul lui, cum se schimbă atunci situația?

Dar există două probleme cu drumurile:

  1. Sunt multe și diferite
  2. Fiecare are propriul drum

Și dacă diversitatea încurcă treburile, făcând alegerile mai dificile, lipsa de asemănare dintre călători le omoară. Nu știu de ce, dar parcă ne e atât de dificil să luăm o decizie stând pe propriile picioare! Tânjim să avem pe cineva care să ne arate calea și pe care, eventual, să aruncăm vina. Și aici se încurcă totul, pentru că drumul meu corect nu seamănă cu drumul tău corect, iar călătoria mea nu-i tot una cu a ta. Și, uite așa, a da sau a primi un sfat devine extrem de periculos!

Partea bună e că îți poți oricând urma chemarea, oricât de târziu crezi tu că este. Chiar dacă ai mers o grămadă de timp pe drumul altora, al tău e tot acolo, așteptându-te. Și nu contează ce-a fost și ce-ai ratat neurmând calea corectă, contează doar să cauți. Căci vei găsi! Iar când îl vei găsi, vei știi.

Atunci când ești pe drumul corect nu îți mai pasă de drumurile greșite.

 

 

Advertisements

Ce am învățat până la 22 de ani

Posted on Updated on

39

În mod normal dorm la ora asta, dar nu astăzi. Nu știu exact de ce, dar m-am trezit cu aproape două ore mai devreme decât o fac de obicei. Mă simt inundat de un val de inspirație și dorință de muncă, așa că o să profit de el. Și nu, nu e de vină faptul că azi e ziua mea…sau, cine știe, este?

Sunt multe lucruri pe care cineva le poate învăța în 22 de ani, mai ales dacă aceștia sunt primii 22 de ani. Simți, cu fiecare trecere a timpului, cum lucrurile se accelerează. Și înțelegi că doar învățarea și adaptarea te pot menține pe linia de plutire.

Aș fi putut scrie despre multe lucruri. Dar, în încercarea mea de a aduce ceva nou, m-am oprit la 7 lecții. Nu sunt noi, nu sunt grele, ba chiar, pot să spun, sunt aspecte de bun simț. Aspecte care te pot ajuta să trăiești o viață mai bună, asta dacă le înțelegi și accepți. Unele or să sune a maxime, altele o să le recunoști de prin cărți, iar restul o să îți pară banale. Dar sunt lecțiile mele, învățate pe propria piele, iar important nu e să le accepți, ci să le înțelegi și să te ajute să trăiești mai bine și mai frumos. Acestea fiind spuse, să trec la treabă!

  • Dacă vrei să trăiești, trebuie să mergi pe propriul drum și să fii surd, orb și încăpățânat! 

    Oricât am vrea să o simplificăm, viața e o chestie complexă tare, complicată. Pur și simplu te lovești de prea multe variabile și necunoscute, încât orice decizie implică eforturi uriașe. Și, dacă îndrăznești să trăiești (măcar puțin) ieșit din tipare, lucrurile devin și mai grele. Dar doar asta contează, să trăiești așa cum vrei tu să trăiești, umblând pe propriul drum. Iar orbirea, surzenia și încăpățânarea te vor ajuta să continui când ți se vor pune bețe în roate. Și nu, nu zic că nu e bine să asculți părerile și sfaturile altora, dar întreb: cine știe cel mai bine ce vrei tu? Bhagavad Gita spunea: “E mai de dorit să-ți trăiești propriul destin într-un mod imperfect, decât să trăiești ca o imitație perfectă a altuia”. Sună frumos, nu? Dar realizabil?

  • Persoanele al căror sprijin îl dorești, dar nu ți-l oferă, devin cei care te trag în spate, iar în momentele dificile tot singur trebuie să o scoți la capăt! 

    Unele decizii dor, necesită efort și hotărâre, dar și sprijin. Și de unde te-ai aștepta să primești susținere, dacă nu de la ceilalți? De la anumiți ceilalți? Dar nu o primești. Cel puțin nu primești susținerea pe care o vrei tu. Și așa se produce o ruptură, pentru că vrei să fii și cu cei dragi, dar vrei să fii cu tine. Vrei să nu-ți dezamăgești familia, prietenii, iubita, dar vrei să nu te dezamăgești nici pe tine. Și, uite așa, cei care trebuiau să fie motor devin frână! Iar atunci trebuie să cobori și să o iei pe jos. Pentru că, în momentele cele mai dificile, tot singur trebuie să te descurci!

  • Egoismul e cel mai important drive al acțiunilor noastre, în ciuda argumentelor contra pe care ni le aducem! 

    De ce facem ceea ce facem? Din egoism, cel mai adesea! Mi-a luat aproape 22 de ani să realizez asta, dar mai bine mai târziu decât niciodată, nu? De ce avem prieteni, ca să avem pe cine ne baza sau ca ei să aibă pe cine se baza? De ce le cerem celorlalți să se conformeze ideilor și acțiunilor noastre? De ce ne credem centrul universului, imaginându-ne că totul trebuie să se învârtă în jurul nostru? Și astea sunt aspectele mai complexe, că cele simple sunt ușor de identificat. Dar toate sunt diferite forme ale aceleiași cauze: egoismul. Și nu, nu spun că asta e (neapărat) rău, spun doar că asta ne motivează.

  • Viața nu e deloc dreaptă, iar munca nu îți garantează niciodată succesul!
    Nu mi-a plăcut deloc când am început să observ asta, dar succesul nu e direct proporțional cu efortul depus. Iar cei care spun asta sunt ori ignoranți, ori lași. “După muncă și răsplată” nu se referă decât la succesiunea temporală a evenimentelor, nu la proporționalitate dintre acestea! Fie că ne place, fie că nu, viața nu e deloc dreaptă. Și orice am face, nu putem schimba asta. Nu ne rămâne decât să ne consolăm, să punem osul la treabă și să ne bucurăm de călătorie, nu de destinație. În cuvintele lui Scott Jurek: “Ne concentrăm pe ceva exterior pentru a ne motiva, dar trebuie să ne amintim că tot ceea ce facem pentru a ajunge la acel premiu ne poate aduce pace și bucurie, nu premiul în sine!”. Dar (pentru că mereu există un dar, nu?)…
  •  Nu premiul oferă adevărata satisfacție, dar, din când în când, e nevoie și de premii! 

    De ce e nevoie de premii, dacă ele nu aduc satisfacție? Doar din punct de vedere al motivației, atât! Ai nevoie de borne care să-ți marcheze progresul, iar reușitele te ajută “să ții scorul”. Dacă premiul lipsește, da, te bucuri de experiență, dar dorința de a lupta scade enorm. Dar niciodată nu trebuie să faci o activitate pentru lumina de la capătul tunelului, dacă nu te poți bucura de întunericul de până la ea!

  • Oamenilor le e frică să viseze, iar dacă visează, nu trec la fapte!
    Știu concluzia, dar nu știu cauza – nu mai visăm, iar dacă o facem, nu ne apucăm de treabă. Tuturor ne-ar plăcea să avem, să fim, să etc, dar puțini visăm cu adevărat la ceva anume, concret. Și mai puțini își transformă visul în realitate, sau măcar încearcă. De când mă știu, am fost un visător. Unii îmi spun că trăiesc prea mult cu capul în nori și că trebuie să mai și cobor. Nu, mulțumesc! , le spun, se vede prea frumos de aici! Uităm că ordinea aducerii la viață a unui lucru e vis, urmat de acțiune. Noi ori nu visăm și acționăm după ureche, ori visăm fără rost, pentru că nu acționăm! Și ne mai mirăm de ce trăim cum trăim?
  • Victoriile ne definesc, dar eșecurile arată cine suntem!
    Să câștigi e frumos, te umple de bucurie, iar să vezi că eforturile tale au fost răsplătite te împinge serios de la spate. Cu fiecare victorie încrederea în sine crește, puterile se multiplică, iar lucrurile parcă par mai ușoare. Dar când dai greș? Cum reacționezi când, după timp investit și efort, o dai în bară? Când rezultatele nu sunt cele dorite sau/și cele meritate? Eșecul arată cine ești, pentru că atunci când pierzi, rămâi doar tu! Nu ai succes, bani, persoane în spatele cărora să te ascunzi. Când dai greș, ești doar tu cu înfrângerea, iar modul în care o tratezi, te duce sau nu, la o viitoare victorie! Victoria te definește, dar eșecul arată cine ești!

Cele de mai sus sunt subiective, toate, fără excepție. Sunt lecții pe care le-am învățat, cu frumosul sau dându-mă cu capul de pereți. Prea puțin contează asta, însă. Important e persoana care am devenit în urma acestor lecții și cum mă voi raporta la viață în viitor, în baza lor.

Nu trebuie ca tu să accepți ce am spus și să iei de bun. Trebuie să-ți analizezi parcursul și să înveți ceea ce e de învățat. Trebuie să-ți privești drumul și să-ți accepți propriile lecții. Trebuie ca azi să fii mai bun ca ieri, iar mâine mai bun ca azi.

Uitându-mă în calendar, nu-mi vine să cred că se fac 22 de ani de când mă bucur de miracolul numit viață! Dar timpul trece, iar timpul nu așteaptă. Cu atât mai mult pe mine.

De ce deștepții sunt proști, iar proștii, deștepți

Posted on Updated on

4NC9PMKTUVI45_1P99TTO_PH_L_LS

A trecut ceva timp de când am citit un articol care arăta de ce proștii reușesc în viață, dar și de ce deștepții dau greș. Lista era lungă iar motivele variate, dar a fost unul care mi-a atras atenția și de care mi-am amintit astăzi. Citeam într-un articol de-al lui Florin Roșoga că oamenii fericiți învață să înlocuiască “aș vrea/ar fi bine” cu “fac”; și așa mi-am amintit de diferențele între proști și deștepți.

Așa cum spuneam, în articolul respectiv erau prezentate multe motive, dar eu vreau să mă leg de unul singur care, zic eu, este baza celorlalte. Despre ce e vorba? Ei bine, despre acțiune! Proștii sunt deștepți pentru că acționează, iar deștepții sunt proști pentru că (doar) gândesc! Da, știu, proștii o dau în bară des de tot. Dar, tocmai pentru că își permit să o dea în bară, reușesc! Ei nu stau prea mult pe gânduri, ei trec la fapte. Iar dacă se lovesc de obstacole, găsesc atunci, pe loc, metode de a le depăși.

Proștii ascultă. Iau aminte la sfaturi, înțeleg că nu le știu pe toate, acceptă ajutor. Știu că nu sunt buricul pământului și se comportă ca atare. Proștii știu că nu s-au născut învățați. Dar își permit să riște să învețe din mers. Ei nu se mulțumesc cu statutul de “couch expert”, ci preferă rușinea învățării.

Dar deștepții? Ei, cu deștepții e mai complicat puțin! Ei gândesc și gândesc și gândesc. Iar când termină, o iau de la capăt! Acțiune? Rezultate? Nu, nu încă! Trebuie ca mai întâi să aibă toate lucrurile gândite, abia apoi trec la treabă. Și când începe acțiunea? Cam niciodată sau, de multe ori, prea târziu!

Deștepții gândesc. S-au născut învățați. Sunt pe aici de când e lumea și pământul. Știu totul, li s-a spus lor! Deștepții nu iau aminte la sfaturi, nu le trebuie. Nu acceptă să învețe. Dar nu acceptă nici să dea greș. Deștepții devin experți de canapea. Iar cei mai deștepți dintre ei devin aprigi și pesimiști critici ai proștilor care se ridică și încearcă.

Și, uite așa, proștii reușesc, iar deștepții dau greș! De ce? Pentru că, de fapt, prost nu e cel care nu știe, ci cel care nu vrea să învețe! Iar deștept nu e cel care gândește, ci deștept e cel care acționează!

Viață nu înseamnă să vrei, să gândești, să vorbești, ci viață înseamnă să vrei să gândești ca să faci!

Viitor fără trecut

Posted on Updated on

text_quotes_fight_club_1280x800_54863

Ne-am învățat să dorim mult, dar luptându-ne pentru puțin. Cum am vrea să progresăm, rămânând blocați în trecut?

Ca să devii ceea ce poți fii, trebuie să abandonezi ceea ce ești! Doar privind în față vei înainta; ce a fost, a fost. Ce va fi, nu a fost încă.

Uneori e de dorit să mergi atât de departe încât să nu te mai poți întoarce. Să îți arzi corăbiile și să te abandonezi uscatului. Să îți tai coarda de siguranță și să sari în gol. Să treci peste prăpăstii și apoi să arzi podul. Doar când nu mai ai altă opțiune, o să găsești adevărata cale.

Dar nu! Noi vrem progres fără efort. Rezultate fără muncă. Fericire fără durere. Iubire fără defecte. De unde să le luăm? În cel mai bun caz, (pe unele) putem să le oferim…

Doar când rămâi singur cu drumul, o să continui. Când mergi prea departe ca să te mai poți întoarce. Când pierzi ce e de pierdut. Când spui ce vrei să spui. Când asculți ceea ce e de ascultat.

Ne-am învățat să nu riscăm. Și, dacă totuși o facem, avem pregătită rezerva. Nu ne aruncăm cu capul înainte, decât după ce ne-am asigurat că avem cască. Și așa e bine…pentru mediocritate.

Dar măreția nu apare decât acolo unde mediocritatea a fost lăsată în urmă. Iar lucrurile bune nu vin decât în viața celor care au scăpat de cele rele.

E de dorit să mergi atât de departe încât să nu te mai poți întoarce! Cum să vrei să ajungi la stele, când tu ești legat de pământ?

Umbre albastre

Posted on

Mergeam pe drum, tăcut, gândind la tine;
Nu te știam deloc. Și mi-era bine!
Erai o umbră fadă, pierdută în marea de ceață
Veneai din căldura răcelii de gheață.

Nu te vedeam nici atunci; nu te văd nici acum,
Privirea și mintea-mi sunt toate-ntr-un fum.
Și, deși aș vrea să privesc, să știu cine ești
Tu, umbră ascunsă, te împotrivești.

Mai te luminează, frugal, raze de soare,
Aducându-mi pe buze o stresantă-ntrebare:
De ce în lumină misterul sporește?
Să fii doar o umbră ce crește…și crește?

De stau, de gândesc, dileme tot vin
Und’ să le duc? Und’ să le-anin?
Căci viața e una și mie îmi cere
Să fug, gol și nebun, după himere.

Și tu, umbră albastră, ieșită din ceață,
Ești tot o himeră, plasată-mi în față.
Mă uit după tine, privesc tot în zare
Cu speranță deșartă la o schimbare.

Nimic nu m-oprește să sper, să gândesc la mai bine!
De unde să știu ce-o să-apară mai mâine?
Poate că-atunci, cândva, undeva, într-o seară senină
O să te recunosc, nefiind așa de multă lumină!

În viață, lumina e umbră și umbra-i lumină,
Nu-i graniță clară ce le dezbină.
Iluzii și umbre: a le urma riscu-i mare…
Dar doar urmărirea aduce culoare!

Despre frica de succes

Posted on Updated on

Fear Of Success

Dacă ar fi să numesc cel mai mare obstacol care se interpune între oameni și visele lor nu aș sta deloc pe gânduri și l-aș rosti cu toată gura: FRICA. Frica are grijă să se manifeste în atât de multe feluri și să apară când și pe unde nu te aștepți, încât să te păzești de ea devine aproape o imposibilitate. De aceea problema nu intervine atunci când frica apare, ci atunci când ea rămâne.

A trecut ceva timp de când am observat prima dată un tip particular de frică – frica de succes. Poate părea ciudat, dar frica de a reuși este la fel de prezenta ca și frica de a da greș. Atunci când vine vorba de a încerca ceva nou și provocator faptul că e posibil să reușești poate constitui o piedică importantă. Pare absurd, dar este adevărat. E ceva în noi ce ne face să preferăm starea actuală în detrimentul unei stări viitoare mai bune.

Ce se ascunde în spatele fricii de succes

Se ridică întrebarea: ce ne sperie, de fapt, atunci când ne e frică de succes? Adică e clar, e normal să-ți fie frică că o să dai greș atunci când întreprinzi ceva, dar să-ți fie teamă că o să reușești, asta cum mai vine? Cred, însă, că nu de reușită ne e frică, ci de implicațiile ei. E un fapt că orice acțiune aduce rezultate și că odată cu schimbarea vine și necunoscutul; tocmai de necunoscutul care vine cu rezultatele trebuie că ne este frică. Ne temem de lucrurile la care vom fi nevoiți să renunțăm, de oamenii cu care nu vom mai vrea să ne petrecem timpul și de viețile pe care le vom duce. Deși îți dorești din tot sufletul să ajungi la țintă, nu ai nicio garanție despre cum vei fi acolo.

Problema cu frica de succes e că stă foarte bine ascunsă în subconștient și că ia tot timpul măștile altor frici; ca să o identifici corect ai nevoie de săpături adânci și de o căutare sinceră. Când o descoperi însă, când vezi ce anume te reținea din a o lua la goană pentru a trăi cu adevărat, nimic nu te mai oprește! Ușile ți se deschid larg, iar ceea ce până mai ieri te paraliza, acum îți dă aripi! Nici măcar teama că ai putea să o dai în bară nu mai are putere.

Să-ți fie frică de reușită nu e atât de absurd cum pare, iar soluția e la îndemâna oricui: preiei conducerea. Iar mai apoi, pe parcurs, o împingi afară. Succesul și frica nu pot conviețui, așa că dacă vrei să ai succes trebuie ca mai întâi să scapi de frică. Faci loc unuia doar scăpând de cealaltă.

Fără rătăciri pe poteci înghesuite în insignifiant!(BANI vs. PLĂCERE)

Posted on Updated on

E trecut de miezul nopții, dar somnul nu vrea să dea pe la mine. Nici el măcar. Și pentru mâine am (vreau, nu vreau) gânduri mari. Nu știu dacă gânduri neconștientizate nu îmi dau pace nici acum. Sau poate speranțe plăpânde. Sau poate speranțe distruse. Dar să trec la subiect.

Era cu ceva timp în urmă când am fost în prima mea excursia mai lungă cu bicicleta. Lăsând frumusețile naturii și amintirile culese cu grijă în urmă, m-am întors cu un mod nou de a vedea viața. Am conștientizat care ar fi cele două motivații majore ale vieții și cum ne influențează ele felul în care trăim. Deși dacă despicăm firul în patru putem găsi o mulțime de motivații care ne conduc viețile, la nivel macro lucrurile se reduc doar la două: PLĂCEREA și BANII. Să le luăm pe rând.

PLĂCEREA. Este, probabil, cea mai motivantă forță de pe lumea asta. Oamenii aleg să facă lucrurile care le oferă plăcere. De la o plimbare în parc în week-end, până la alegerea unei cariere, plăcerea își găsește locul ei de cinste. Se spune că plăcerea ar trebui să fie cea care ne conduce viețile. Să ne placă job-ul pe care îl avem, să ne placă familia pe care ne-o întemeiem, să ne placă activitățile pe care le întreprindem, etc. Mă gândesc că extrema ar fi aceea în care am face doar ceea ce ne place. Nu zic că ar fi bine, nu zic că ar fi rău.

BANII. Ochiul dracului, ar spune unii. Un rău necesar, ar gândi alții. O resursă, pentru cei mai realiști. Nu contează. Oricum i-am privi, banii sunt o forță motrice importantă, care ne poate determina serios modul în care ne trăim viața. Să mă explic puțin. Trăim într-o societate în care se pune mare accent pe nivelul social: pe casă, pe mașina, pe haine, etc. Astfel, nu e de mirare că banii sunt atât de importanți pentru oameni. Ideea e că dacă ai bani, ai cam de toate. Spun “cam”, pentru că e posibil ca să îți mai lipsească câte ceva.

E important să conștientizezi ce anume te ghidează în viață, PLĂCEREA sau BANII. Am descoperit o chestie interesantă, însă. Dacă alegi PLĂCEREA există șanse foarte mari ca să nu ai parte de bani în viață. Nu spun că e imposibil să faci și bani din ceea ce îți place, dar nu asta va fi primordial; dacă vor veni, vor fi doar un bonus. Și invers. Dacă alegi BANII, vei avea foarte puține activități care îți vor face plăcere. Deși te vei bucura de libertate, independență, confort momentele de plăcere autentică vor fi rare și scurte.

Dacă privim în jur vedem oameni care și-au ales drumul. Cei care au bani îi au pentru că au decis să îi aibe, iar ce i care sunt fericiți sunt astfel pentru că au ales plăcerea. Majoritatea, și fără bani și fără fericire, sunt cei care toată viața se zbat între cele două drumuri. Și mai au și momente de bunăstare, și mai au și momente de fericire. Dar, dacă ar fi să privești la viața lor, ai observa că, per total, nici BANI, nici PLĂCERE nu au. Zac sfâșiați undeva între cele două căi. Pașii care îi fac în direcția plăcerii, îi pierd apoi întorcându-se spre mirajul bogăției. Apoi invers, intrând într-un cerc vicios, aproape imposibil de învins.

Privesc în jur și mă întreb ce e de făcut. Să nu faci parte din gloata blocată în mizerie și nefericire e greu, dar merită efortul. Lucrurile sunt mai ușoare pe hârtie. Tot ce trebuie făcut este ca fiecare să își aleagă drumul: BANII sau PLĂCEREA, dar niciodată pe amândouă, niciodată pe niciunul. Și mai trebuie ca fiecare să aibă curajul să trăiască cu decizia luată. Să alergi de la un drum la altul toată viața nu te va duce mai departe de mediocritatea mulțimii. Pare riscant, limitativ, aberant, dar acestea sunt cele două drumuri pe care se poate merge în viață. Restul nu sunt decât rătăciri fără rost pe poteci înghesuite în insignifiant. Nu știu care drum e bun, nu știu care drum e rău. Se poate să fie bune amândouă, se poate să fie rele amândouă. Important e ca tu să ți-l alegi pe al tău, iar apoi să o rupi la fugă pe el, fără să îți mai întorci gândul înapoi. Fără rătăciri pe poteci înghesuite în insignifiant!