dorinta

Nu faci azi, nu faci nici mâine

Posted on

Do-it-today-or-regret-it-tomorrowDo-it-today-or-regret-it-tomorrow

Că viețile ne sunt scurte și că merită trăite la maximum nu-i nicio noutate. Că puțini punem osul la treabă în încercarea de a scoate ce-i mai bun din fiecare zi, e altă poveste. Realitatea e dură însă și ne arată, la fiecare pas, că în viață nu e loc de iluzii.

Ne-am obișnuit ca orice am face să facem mâine. Sau peste un an, sau când o să avem timp, sau când o să stăm mai bine cu banii etc. Ne învârtim după propriile degete și ne servim amăgiri frumos ambalate în scuze ieftine. Și, uite așa, ajungem să ne trăim viețile în viitor. Dar într-un viitor care, în majoritatea cazurilor, uită să devină prezent.

Adevărul e, însă, că ce nu facem astăzi nu vom face nici mâine. Iar piedicile care ne stau în cale nu sunt acolo decât ca să ne testeze hotărârea. Nu cunosc pe nimeni care să fii dorit ceva din tot sufletul și să nu fii obținut. Pentru că întotdeauna când vrei, poți. Și tocmai asta arată că ai vrut: faptul că ai obținut. Restul? Cum ziceam: amăgiri frumos ambalate în scuze ieftine.

Până la urmă, viața e o chestie între două alegeri: trăiești așa cum vrei, acum, indiferent de context, sau NU. NU, adică lași pe altădată. Când o să ai mai mult timp. Sau mai mulți bani. Sau cu cine. Sau etc. Se găsesc motive, dacă nu vrei.

Dar nu știu dacă merită, târgul ăsta: să dăm prezentul, care poate că nu-i perfect, dar e suficient pentru orice am vrea să facem, pe un viitor ce-l visăm luminos. Dar poate că n-am rezista fără iluzii, cine știe…

Cine face ceva, face de azi. Cine face mâine, nu face niciodată.

Advertisements

Nu pe degeaba

Posted on

writing-career-goals

Să visezi e obositor, îmi spunea cineva mai deunăzi. Dar e frumos, completam eu. Nu e suficient însă, vine și adaugă, cu duritate, viața.

Visul este cel care ne formează, dar acțiunea e cea care ne definește.

Însă acțiunea implică efort, luptă, dorință. Implică transpirație, nervi și nopți nedormite. Să acționezi înseamnă să îți iei visul și să-l duci la următorul nivel. Acțiunea este testul suprem la care poate fi supus un vis. Dacă nu ești dispus să îl transformi în realitate, atunci acesta nu a existat niciodată. A fost doar o iluzie, o fantezie, o speranță.

Să visezi nu costă. Dar acțiunea implică sacrificii. Lupta se dă în ring, în noroi, nu stând pe canapea și așteptând să treacă timpul. Dacă vrei rezultate, trebuie ca, mai întâi, să te murdărești. Trebuie să știi la ce să renunți, dar și ce vrei să obții. Și trebuie să fii capabil să vrei să faci schimbările necesare.

Un vis este o destinație. Acțiunea reprezintă drumul până la el. Să vrei să ajungi undeva, dar să nu-ți miști oasele într-acolo, ar putea reprezenta o altă definiție pentru nebunie.

Ne-am învățat să ne dorim mult, dar făcând puțin. Visăm departe, dar nu suntem dispuși să mergem nici până aproape. Ne îmbătăm cu speranțe, așteptând. Cândva – trebuie, nu? – o să vină și zile mai bune! Așteptăm ca visele să se întâmple, în loc să fim noi cei care le transformăm în realitate.

Poate că nu toți (mai) visează, dar majoritatea o facem. Dar la ce ne ajută, din moment ce nu mișcăm un deget? Să fie evadarea din realitate singura urmare a visării? Să nu existe, oare, niciun scop mai nobil în spatele acesteia? De ce oare ne mulțumim să ne treacă timpul și de ce nu facem din fiecare secundă una care să conteze?

De ce? Poate pentru că nu e ușor. Nu, nu e deloc simplu să te aduni și să stai în picioare sau să mergi împotriva curentului! Să acționezi în direcția visului tău indiferent de circumstanțe necesită fiecare rest de energie rămasă, fiecare efort de care ești capabil. Pentru că acțiunea cere muncă, nu vorbe.

Poate că de asta să visezi e obositor: pentru că adevăratele vise te împing mai departe. Te iau de unde ești și te poartă spre unde vrei să ajungi. Dar doar dacă vrei să te lași purtat și ești dispus să plătești prețul. Pentru că nimic din ceea ce contează nu e gratis. Nici măcar visele.

 

 

 

 

 

 

 

Scrisoare către Moș Crăciun

Posted on Updated on

santalettersbg

Dragă Moș Crăciun,

M-am hotărât să îți scriu, deși sunt convins că nu exiști, poveștile cu tine nefiind, după cum bine li se și spune, decât povești. Așa că am să te rog să nu îți faci vreo iluzie; îți scriu doar pentru ca am puțin timp liber și ca un exercițiu de imaginație. Sper să nu te superi că îți spun cum stau lucrurile de la început, dar sunt convins că e mai bine așa. Oricum, tu primești milioane de scrisori, așa că probabil pe a mea nici nu o să o citești. Și tocmai pentru că riscul acesta este mare, dar și pentru că a scrie scrisori unor moși imaginari nu e foarte onorabil, nu o să fiu lung deloc.

Crăciunul ăsta nu te mai aștept. Te-am așteptat de atâtea ori de-a lungul timpului că am obosit și eu. Știi cum e, speranța moare ultima, dar și când moare, moartă rămâne! Poate că dacă m-ai fi vizitat vreodată, acum nu aș fi fost atât de dur cu tine. Sau, cine știe, poate că m-ai vizitat, dar nu îmi mai amintesc eu. Se întâmplă atât de multe lucruri și atât de repede în viața asta că nici nu știi pe care să le ții minte și de care să te descotorosești. Sper că nu ai fost în vreun loc nepotrivit și ai ajuns în coșul de gunoi al amintirilor. Iar dacă ai ajuns acolo, eu nu te pot scoate, trebuie să te descurci singur.

Deci, dragă Moșule, despre ce ar trebui să-ți scriu? Știam eu că trebuie să îți scriu mai des; dacă o făceam, acum mi-ar fi fost mai ușor. În fine. A, da, despre ce vreau de la tine trebuie să îți scriu! Parcă despre asta îți scrie toată lumea și cine vrea astăzi să facă altfel decât cum se face? Aproape nimeni, ai ghicit, bravo!

Îmi pare rău să te dezamăgesc, dar eu nu o să îți cer nimic. Știi, așa sunt eu mai pe dos uneori; apreciez originalitatea și puterea de a sta în picioare în fața curentului. Și nu o să îți cer nimic și din cauză că știu că nu o să mă asculți; de ce să te mai deranjez degeaba? Dar vreau să mă asculți, totuși, pentru că o să îți spun ce o să realizez eu anul care vine. Ar trebui să apreciezi că nu te încarc pe tine cu nevoile mele și că sunt dispus să lupt eu să mi le îndeplinesc. Dar probabil că apreciezi asta, doar că nu îmi spui.

Așadar, în anul care vine, Moșule, o să fiu mai curajos. O să încerc multe lucruri noi, o să mă plimb mai mult, o să îndrăznesc să mă bucur de viață cum nu am mai făcut-o până acum. O să îmi iau inima în dinți și o să fiu mai sincer cu cei din jurul meu. O să fiu mai perseverent, mai disciplinat, mai luptător. O să merg pe drumuri pe care nu am mai mers. Și, când o să obosesc, o să merg mai departe. Deci, ți-aș fi cerut curaj, dar o să fac eu rost din altă parte, nu-ți face griji! Se spune că în fiecare există o doză mare de resurse nefolosite, așa că poate anul care vine folosesc din curajul propriu.

Tot de la anul, o să încep să apreciez timpul. Cu adevărat, nu lasă-mă să te las, cum am făcut până acum! O să mă bucur de fiecare clipă frumoasă și o să învăț tot ce se poate învăța din clipele urâte. O să stau mai mult cu cei dragi și o să am grijă la relațiile interpersonale, vreau să fie unele de calitate. Vreau să împart bine timpul, Moșule! Nu înțelegi? Să-ți explic: când mă distrez să fie distracție cu toată inima; când muncesc, să muncesc pe bune, fără întreruperi și distrageri. Orice activitate aș face, vreau să fiu 100% prezent, atunci și acolo. Și, cine știe, poate că din folosirea asta inteligentă a timpului o să iasă și alte beneficii; unii spun că “timpul înseamnă bani”, așa că o să încerc să sper.

O singură pretenție mai am de la mine în anul care vine (atât îți mai spun și gata, te las, că nu mai e mult până la Crăciun și sigur ești în criză de timp). Ei bine, măi Moșule, vreau să fac ce îmi place! Fie că e vorba de distracție, fie că e vorba de muncă, o să o fac pentru că o să îmi placă. Știi, e atât de multă nefericire pe lumea asta (chiar, de ce nu aduci oamenilor niște bucurie anul ăsta?), iar viața e așa de scurtă, că nu are niciun rost să trăiesc cum vor alții să trăiesc! Și cred că am fi cu toții altfel dacă am avea curajul să ne modelăm viețile după cum ne spune nouă inima! Nu că am dreptate?

În fine, dragă Moșule, hai că te-am ținut cam mult; pentru un Moș, chiar și imaginar așa cum ești tu, scrisoarea asta trebuie să fie extrem de lungă și obositoare! Scuză-mă, m-a cam luat valul, data viitoare o să fiu mai succint. Fii bun, te rog, și nu uita de bucuria pe care te-am rugat să o dai oamenilor. Sau măcar fă-i conștienți că la ei zace cheia fericirii, poate la unii o să prindă.

Ai grijă de tine că, am înțeles că și voi, moșii imaginari, aveți problemele voastre!

Te salut cu drag!

P.S: Înainte să vii, trimite niște zăpadă! O să îți meargă mai lin sania și o să pui și niște zâmbete mari pe chipurile oamenilor. Bine, nu pe ale tuturor, că unii-s mai morocănoși, n-ai ce să le faci.  

De ce dăm satisfacția de mâine pe comoditatea de azi

Posted on Updated on

Dacă vrei să obții ceva de la viața pe care o trăiești trebuie să te lupți. Zilele devin câmpuri de bătălie, iar clipele devin momente decisive. Pentru că nimic din ceea ce contează pe lumea asta nu se obține gratis. Deși ne-am dori ca totul să fie pe degeaba. Și e mai bine că ne costă, pentru că doar costul conferă valoare și apreciere.

Și doar după ce depui un efort poți să te bucuri cu adevărat de rezultate. Să primești ceva te poate face recunoscător, dar să obții ceva te face încrezător! Știi că prin muncă și zbatere ai reușit să treci la un alt nivel. Și prin această trecere ai atins și rezultatele dorite. Iar rezultatele vin, întotdeauna, la pachet cu satisfacția. Sentimentele care te încearcă când eforturile tale și-au atins ținta sunt unice și de neprețuit. Îți dau o stare de bine și te fac să vrei să încerci mai mult.

Dar e ceva în natura noastră umana care ne face să dăm satisfacția reușitelor de mai târziu pe comoditatea confortului de astăzi. Zig Ziglar spunea că “marea noastră problemă este că dăm ceea ce ne dorim cel mai mult pe ceea ce ne dorim acum”. Dar de ce oare ne comportăm astfel? Ce ne determină să renunțăm, uneori chiar înainte de a începe?

Cred că sunt două mari probleme care ne fac să pierdem în viață: 1) nu ne dorim suficient de tare și 2) pierdem destinația din vedere. Sa detaliez.

1. Nu ne dorim suficient de tare

De multe ori avem impresia că dăm tot ce putem. Că ne luptăm cu tot ce avem mai bun. Că ne dăm ultima suflare în încercarea de a reuși. Dar adevărul e că lucrurile nu stau așa. Doar ni se pare că mergem până la capătul puterilor. De fiecare dată când alegem orice activitate în detrimentul realizării pașilor care au potențialul de a ne duce unde ne dorim…înseamnă că nu ne dorim suficient de tare. Ce am face dacă ne-am dori? Nu ne-am lăsa. Am lupta și ne-am depăși limitele. Nu am aștepta ca împrejurările să ne schimbe direcția. Nu am sta la mila vântului, așteptând unul prielnic; am pune mâna pe vâsle și ne-am duce acolo unde trebuie să ajungem.

Data viitoare când vei alege să vezi un film, să stai la televizor sau pe Facebook, să ieși în oraș sau să dormi mai mult, amintește-ți că asta înseamnă că nu îți dorești suficient de mult. Și că, dacă ai impresia că îți dorești cu toată ființa ta, te înșeli amarnic! Când știi unde vrei să ajungi și știi și drumul care te duce acolo, care e singura piedică care îți poate sta în cale? Da, TU ești piedica, ai dreptate!

2. Pierdem destinația din vedere

E posibil ca uneori, în ciuda dorinței arzătoare de a realiza anumite lucruri, să pierdem lupta. De ce? Pentru că pierdem din vedere destinația. Cum să ajungi unde nu știi că vrei să ajungi? Să pierzi din vedere ținta înseamnă că șansele de a o atinge rămân la bunul plac al norocului. Se merită să îți lași viața în mâna hazardului? Nu știu, mie nu mi se pare prea avantajos.

Întrebarea care se ridică, în mod logic, este: ce determină pierderea destinației din vedere? Iar răspunsurile pot fi multe și diverse. Dar cred că obstacolele sunt cele care se interpun între noi și destinație și fac din călătorie o provocare continuă. Îmi place un gând despre obstacole, călătorii și destinații: “obstacolele sunt aspectele pe care le vedem când pierdem din vedere destinația”. Și, uite așa, se creează un cerc vicios: destinația nu o mai vedem din cauza obstacolelor, iar obstacolele apar din cauză că ne luăm ochii de la destinație. Încurcat și provocator, nu?

Îmi plac sporturile de când mă știu. Și, deși am unele pe care le îndrăgesc, mi se par fantastice lecțiile pe care orice sport le oferă. Perseverență, disciplină, voință de fier, spirit luptător, muncă multă, dorință, viziune, echipă, etc sunt doar câteva din aspectele pe care le înveți prin practicarea unui sport.

Când mă antrenam pentru primul meu maraton mă luptam, uneori, cu comoditatea și lipsa chefului de a mă antrena. Dădeam satisfacția cursei pe confortul lenevirii în casă. Și, ca să mă repun pe treabă, trebuia să îmi reamintesc de ce m-am apucat, care e ținta finală și cât de mult îmi doresc să ajung acolo. A funcționat de fiecare dată. Se pare că așa suntem, uităm repede și avem nevoie să ne reamintim des din ce cauză trebuie să muncim atât de mult!

Mai jos găsești un filmuleț care m-a ajutat de multe ori să îmi mișc fundul la antrenamente. Dar nu-l limita la sport, merge pentru orice aspect al vieții!

Disciplină

Posted on Updated on

1276362134_1373078807

E destul de târziu dar nu vreau să merg la somn fără să-mi scriu postarea. Îmi dau seama pe zi ce trece că nu e deloc ușor ceea ce mi-am propus…probabil de asta se numește “provocare”. Dar sper să fiu suficient de disciplinat pentru a duce lucrurile la sfârșitul dorit.

“A fi profesionist înseamnă a face ceea ce îți place în zilele în care nu ai dispoziția necesară”, spunea cineva. Îmi amintesc de un episod pe care îl povestea Zig Ziglar, în una din cărțile sale, legat de disciplină și de cât de greu poate deveni uneori să aduci la îndeplinire unele sarcini. Spune că într-o zi a avut foarte mult de lucru și l-a prins ora 3 dimineața încă treaz. Planul îi spunea că trebuie să fie la 5 în picioare pentru a alerga, dar nu se simțea deloc în stare și nici chef nu avea. Înainte de a adormi a dus o luptă în care a fost în ambele tabere: să se trezească sau nu după doar 2 ore de somn? Și, deși știa că dacă va face astfel ziua va fi compromisă, a ales să nu sară peste alergarea de dimineață. De ce? Pentru că lucrurile bune nu se obțin decât prin muncă și sacrificii și pentru că a fi consecvent valorează mai mult decât confortul personal.

Cam așa am pățit eu azi…și m-am luptat să nu sar peste partea de provocare; cum să spun la sfârșit că au fost 30 de zile dacă nu au fost 30???Nu mergea, așa că mai bine sunt mâine puțin mai amețit decât de obicei, dar cu lucrurile în ordine. Puțină disciplină nu cred că strică, în cazul de față.

În încheiere vreau să vă las un exercițiu foarte fain care sigur vă va ajuta. L-am învățat la una din prezentările lui Lorand și constă în doi pași simpli:

  1. Notează-ți pe hârtie 5 lucruri care, dacă le-ai face în fiecare zi, te-ar aduce mai aproape de visul/obiectivul tău.
  2. Ia cele 5 lucruri și fă-le în fiecare zi. Dar în fiecare zi, fără vacanțe și concedii medicale!

Se va pune problema DACĂ îți vei atinge visul/obiectivul? Nu, continuă Lorand, singura întrebare va fi: CÂND vei atinge ceea ce ți-ai propus!

Mult spor!

Despre “Meseria de părinte” și ce înseamnă “Să fii o minune”

Posted on

supa-pui-sufletAzi am dat peste două povestiri foarte deștepte și am zis că se merită să ajungă la cât mai multă lume. Sunt din cartea “Supă de pui pentru suflet”, iar cei care le-au împărtășit sunt: Kahlil Gibran și Pablo Casalas. Prima se numește “Despre meseria de părinte” și încearcă să transmită câteva gânduri pe care părinții ar trebui să le aibă tot timpul în minte. A doua se intitulează “Ești o minune!” și vrea să schimbe puțin paradigma cu privire la ce însemnăm noi ca oameni și la lucrurile importante din viața noastră.

Iat-o pe prima:

“Copiii tăi nu sunt copiii tăi.

Ei sunt fiii și fiiicele Vieții care tînjește după ea însăși.

Ei vin prin tine, dar nu de la tine,

Și deși ei sunt cu tine, totuși ei nu-ți aparțin.

Poți să le dai dragostea ta, dar nu și gîndurile tale,

Pentru că ei au propriile lor gînduri.

Poți să le adăpostești trupurile, dar nu și sufletele,

Pentru că sufletele lor locuiesc în casa viitorului,

Pe care tu n-o poți vizita, nici măcar în visele tale.

Te poți lupta să fii ca ei, dar nu încerca să-i faci ca tine,

Pentru că viața nu zăbovește în ziua de ieri.

Tu ești ca arcul din care copiii tăi pleacă ca niște săgeți vii.

Arcașul vede ținta de pe calea către infinit,

Și-ți dă și ție puterea să vezi cât de departe poți ajunge.

Se încordează cu tine, cu puterea Lui, așa încât săgețile să zboare iute și departe;

Lasă ca încordarea ta în mâinile arcașului să fie spre bucurie,

Căci așa cum își iubește săgeata care zboară, tot astfel El iubește arcul care este stabil.”

Și cea de-a doua:

“Fiecare secundă pe care o trăim este un moment unic în univers, o clipă care nu va mai fi niciodată…Și noi ce îi învățăm pe copiii noștri? Îi învățăm că doi și cu doi fac patru, și că Parisul este capitala Franței.

Când îi vom învăța ce sunt ei?

Ar trebui să spunem fiecăruia: ‘Știi ce ești tu? Ești o minune. Ești unic. În toți anii care au trecut, nu a mai fost niciun copil ca tine. Picioarele tale, brațele tale, degetele tale deștepte, felul în care te miști.

Poți deveni un Shakespeare, un Michaelangelo, un Beethoven. Tu poți face orice. Da, ești o minune. Și când o să crești, vei putea tu să-l rănești pe altul, care este o minune ca tine?’

Trebuie să muncim – cu toții trebuie să muncim – ca să facem această lume demnă de copiii ei.”

Dacă vrei să comanzi cartea, uite un link. Sau poți întreba de ea la Amaltea, editura care a publicat-o. Sau o poți citi în format .pdf de aici.

Ce să faci cu viața ta

Posted on

Ne-am obișnuit să trăim la întâmplare, pe drumurile pe care ne duce viața, cum ne dictează societatea. Puterea noastră de alegere tinde spre zero, iar libertatea nu prea mai există. Dacă am fi sinceri cu noi înșine probabil că am realiza că mult prea mult din ceea ce facem, facem nu pentru că ne dorim, ci pentru că ni se impune. Avem iluzia că trăim pentru noi; adevărul este, însă, că trăim mai mult pentru ceilalți. Uităm prea adesea că avem o singură viață, scurtă și vai de ea; alergăm pentru visurile altora, îngropându-le pe ale noastre.

În viață e mai ușor să ignori, decât să lupți. Cel puțin mie așa mi se întâmplă: îmi doresc uneori să am anumite realizări, dar, pentru că ele intră în contradicție cu ce vor alții, le arunc undeva în spate și încerc să uit de ele. Nimic mai greșit! Dacă privești în jur nu se poate să nu observi câtă nefericire provoacă un job care nu îți place, o facultate care nu te împlinește, o relație care nu mai merge. Și te întrebi de ce persoanele implicate nu aleg să trateze cauza problemei și se rezumă la efecte? Adevărul este că implică mult mai puțină responsabilitate să dai vina pe ceilalți pentru ceea ce nu ai (sau nu ești) tu! E ca și când ar fi vecinul tău de vină pentru lipsa de ordine din apartamentul tău, deși el nu calcă niciodată pe la tine! Să dai vina pe ceilalți pentru propriile nereușite este o atitudine soră cu nebunia.

Am luat zilele astea două decizii care au venit puțin (mai mult) în contradicție cu aștepările pe care unii din apropiații mei le aveau de la mine. Una din ele a fost să-mi las barba să crească două săptămâni, o chestie minoră, banală, ușor de îndreptat oricând. Ce a urmat? Nici nu știu cum să descriu! Încercări acerbe de convingere că îmi stă urât, că nu are rost să stau așa, că nu e frumos…din astea. Ce am înțeles eu din toată asta? Că oamenilor nu le ajunge viața pe care o au ( a se citi “au avut-o”), așa că tot se bagă în viața celorlalți. O fi pentru că viața lor a fost prea scurtă și nu au avut timp să facă tot ce și-au dorit? Sau o fi pentru că în viață nu au făcut nimic din ceea ce și-au dorit? Și acum regretă? Și nu știu să trăiască altfel? Și nu înțeleg?

Ideea e că nu contează dacă e frumos sau nu să stau cu barbă, dacă mă prinde sau daca am motive pentru un astfel de look, ideea e că merit să îmi trăiesc viața exact așa cum îmi place mie! Nu contează dacă pentru ceilalți par nebun, idiot sau tâmpit; e viața mea și dacă eu nu am dreptul să fac ce vreau cu ea, atunci cine îl are? Suntem atât de experți în ai învăța pe ceilalți, în a le da sfaturi, în a le indica drumuri! Dar nu avem, nici măcar pentru o clipă, onestitatea și curajul să privim la propriile vieți și să le trăim așa cum ne-am dorit dintotdeauna.

Deci, ce să faci cu viața ta? Să o trăiești! Să uiți de ce gândesc, spun sau vor ceilalți și să faci exact cum vrei tu să faci. Să mergi la scoala pe care ți-o dorești, să devii ceea ce visezi să devii, să mergi pe drumul pe care vrei să mergi! Aruncă totul la gunoi și dă-i bătaie! Inarmează-te cu multă, multă ignoranță și nu te opri din mersul înainte! Oamenii vor încerca să îți arate cât de nebun ești, cât de mult rău le faci prin deciziile tale, cât de plin de egoism ești. Au dreptate? Probabil că da, dar exact așa trebuie să fie! E viața ta, și trebuie să faci ce vrei din ea! Dacă vei trăi cu gândul că faci acum ce nu vrei, dar va veni cândva și ziua ta, te amăgești singur. “Viața este ceea ce ni se întâmplă când suntem ocupați cu alte lucruri” și ar fi atât de mare păcat să fie adevărat! Viața ar trebui să fie ceea ce vrem noi să fie, cum vrem noi, când vrem noi. Orice depășește această barieră nu mai e viața noastră, ci a altora. Ce să faci cu viața ta? Să trăiești…ce vrei, cum vrei, când vrei. Nimic mai mult. Nimic mai puțin.