dileme

Cum să apar?

Posted on

girl-and-boy

Cum să apar, c-un coș cu flori?
Dar nu mai sunt demult lalele…
Și uite cum se strâng și nori:
Cu ce să vin, de nu cu ele?

Cum să apar, cu ciocolată?
Dar știi, ne vom vedea pe seară…
De n-o să vrei, o s-o fac lată
Și cum o să mă scot eu iară?

Cum să apar, în mâini cu-o casă?
De unde! N-am așa putere…
Și-n plus, tu n-o să cazi în plasă,
Cu-aspecte de-astea, efemere!

Cum o s-apar? Cum știu mai bine,
Cu vers umil și poezie!
Și sper să țină și la tine
Și binișor, măcar, să fie.

Cum o s-apar? Un prăpădit…
Așa cum sunt, s-o zic direct!
Și da, eu știu c-ai intuit
Și nu mai e niciun secret.

Deci am s-apar cumva, necum
Și sper s-apari și tu, să știi!
Și n-o să facem din tot scrum,
Îmi e de-ajuns ca doar să fii…

Frânturi de gânduri (cu, despre și pentru tine)

Posted on Updated on

6a0120a6b6d001970b012875bd7c17970c-800wi

E April afar’, dar este rece,
Iar timpul trece și tot trece…
Dar el nu zboară c-altădată,
La tine mintea-mi e-ndreptată.

Nu știu de ce, nu știu nici cum,
Dar simt un gol ciudat acum.
În al meu suflet ce-i tot rece
Privirea ta vine și trece.

Ar merge-o ceartă acum, cuvinte
Jucate dur, dar să te-alinte.
Și-am pune-un strop de bunătate
Din a ta vastă plinătate.

Căci știu că-i greu să duci atâta
Și nu-i ușoară deloc lupta!
Ești un frumos, superb Geniu – modest,
Ai și de-o eroină-un rest.

Ma uit pe geam, încă-i lumină…
Ah, stai, nu-erai găină!
Și nu, nici eu nu sunt cocoșul,
Deși sunt, poate, somnorosul.

Așa că stau și-ți mai zic două,
Ca să îmi spui și tu cam nouă.
Căci știu că-ți place s-ai dreptate,
Din zori de zi și până-n noapte.

Dar e frumos, că-s eu de treabă…
Ce-ar fi să-ți dau lumea întreagă?
Dar nu! Mașină, casă, înghețată
Ție-ți ajung, pentru-astă viață!

Om mai vedea, căci timp mai este,
N-avem de ce să trecem peste.
Mi-e somn acum, deși nu-i noapte,
Oare mai vreau vise deșarte?

Oh, măi, multe ți-aș spune!
Bune și rele, rele și bune…
Dar eu aș vrea s-ascult de tine,
Că încă mai țin și la mine!

Dar gata, fie, de-ajuns pentru azi,
Tu-oricum tot în picioare cazi!
Eu nu, al tău talent nu-l am…
Ba bine, poate am un gram!

Cum îți spuneam, eu mă opresc,
Că nu am chef să-te-obosesc…
De-oi fi drăguț, pe viitor
Promit să-ți scriu, de mi-o fi dor!

Umbre albastre

Posted on

Mergeam pe drum, tăcut, gândind la tine;
Nu te știam deloc. Și mi-era bine!
Erai o umbră fadă, pierdută în marea de ceață
Veneai din căldura răcelii de gheață.

Nu te vedeam nici atunci; nu te văd nici acum,
Privirea și mintea-mi sunt toate-ntr-un fum.
Și, deși aș vrea să privesc, să știu cine ești
Tu, umbră ascunsă, te împotrivești.

Mai te luminează, frugal, raze de soare,
Aducându-mi pe buze o stresantă-ntrebare:
De ce în lumină misterul sporește?
Să fii doar o umbră ce crește…și crește?

De stau, de gândesc, dileme tot vin
Und’ să le duc? Und’ să le-anin?
Căci viața e una și mie îmi cere
Să fug, gol și nebun, după himere.

Și tu, umbră albastră, ieșită din ceață,
Ești tot o himeră, plasată-mi în față.
Mă uit după tine, privesc tot în zare
Cu speranță deșartă la o schimbare.

Nimic nu m-oprește să sper, să gândesc la mai bine!
De unde să știu ce-o să-apară mai mâine?
Poate că-atunci, cândva, undeva, într-o seară senină
O să te recunosc, nefiind așa de multă lumină!

În viață, lumina e umbră și umbra-i lumină,
Nu-i graniță clară ce le dezbină.
Iluzii și umbre: a le urma riscu-i mare…
Dar doar urmărirea aduce culoare!

Cautare (sau Versuri insailate la examen)

Posted on Updated on

Ce faci la examen cand nu ai habar de rezolvari? Te apuci sa aberezi! Asta am facut eu azi la un examen la care oricum nu stiu de ce m-am dus. Pentru ca nu voiam sa ies primul din sala, m-am luat sa scriu de zor…dar o poezie. Ceea ce a iesit se gaseste mai jos. E neterminata, pentru ca am plecat pana la urma, dar prefer sa o las asa ca sa suprinda momentul in plina lui putere. 

Si nici secundele nu vor parca sa plece.

Afara ploua-ncet si e asa de rece.

E cald aici si e chiar foarte bine;

De fapt, ar fi, daca as sti de mine.

 

De mult incerc sa aflu cine sunt, unde ma duc,

Sa nu mai fiu in vant o frunza galbena de nuc.

Atat as vrea sa vad: un drum mai luminat;

Sa stiu unde ma duc, de ce, cu cine am plecat.

 

E trist ca-n asta a-noastra scurta viata

Traim asa anost, desi ea-i doar un fir de ata.

N-avem curaj sa lasam tot si sa plecam departe,

Nici nu riscam sa facem ce dorim, aici, acum, aparte.

 

De multe ori as lasa tot ce stiu si tot ce am.

Mi-e dor de-o viata asa…plina de calm.

Nu vreau comoditate, plafonare-ori drum lipsit de risc

Vreau provocare, ambitie si nou, urcus spre cel mai mare pisc.

Retrospectivă pentru viitor

Posted on

De la un timp îmi vine tot mai greu să mă uit în oglinda…sufletului. Și, când reușesc să îmi fac curaj suficient, îmi văd imaginea printre fire de praf. Nu știu dacă trecerea timpului este vinovată de această barieră, sau eu, prin dezinteresul manifestat. Dar praful e acolo. Sunt însă și clipe în care îmi întind mâinile și îndepărtez, cu grijă, acele urme ale timpului nefolosit cum trebuie. Și nu îmi place ce văd.

Îmi amintesc că aveam vise mari. Mă uitam în mine și, deși nu vedeam cunoștințele și aptitudinile necesare reușitelor, nu îndrăzneam să mă opresc din visare. Poate că nu totul era posibil, dar mă comportam ca și când ar fi fost. Aveam aspirații, gânduri mărețe, planuri grandioase. Ce mi-a mai rămas? Niște imagini șterse, zărite printre gânduri de praf.

În prezent, acolo unde ar trebui să trăiesc, dar, totuși, unde stau atât de puțin, lucrurile nu sunt deloc mai curate. Eroul din mine și-a găsit, încet, încet, scuze și motive pentru o retragere timpurie. Toate acele vise nu s-au materializat decât în trecut. Privesc la ele cu nostalgie, neîndrăznind să le mai proiectez în viitor.

Viitorul…nu îmi aparține. Așa mă consolez, ca să nu fiu nevoit să recunosc că nu îl pot controla. Mă întorc la acele frânturi de tablouri și zâmbesc gândindu-mă la minunea realizării lor. Dar planuri nu am, sau măcar părți din acestea. Și mă mulțumesc cu priviri frugale în oglinda rece a sufletului.

Am renunțat de mult la luptă și la libertate. Cu tristețe o spun. Cu sinceritate. Nu mi-au mai rămas decât dorințe înăbușite, vise timorate, gânduri nerostite. Puterea de a lupta nu se găsește la magazinul din colț. Din păcate.

Dar și din fericire. Cum ar fi oare lumea dacă toți ar lupta pentru visele lor? Dacă nu ne-am mai lovi de ratați și anonimi la tot pasul? Da, frumoasă. Dar și anormală. Însă nu îmi pasă de ceilalți. Știu că trebuie să mă ridic și să lupt pentru viața mea. Să o trăiesc așa cum vreau eu, nu cum îmi spun ceilalți. Să îmi stabilesc ținte, să îmi întocmesc planuri, să-mi creez o cale. Să trec dincolo de vise. Să le transform în realitatea de zi cu zi.

Și știu că pentru asta trebuie să îndrăznesc să mă privesc mai des. Știu că trebuie să îmi iau inima în dinți și să îndepărtez praful de pe suflet. Acest praf de frică, de scuze, de plângeri. Pentru că doar așa voi putea vedea clar ce e dincolo, și doar așa voi știi ce trebuie să fie afară. Doar așa îmi voi găsi puterea de luptă și curajul de a visa. Și poate că unele vise nu vor deveni realitate, dar eu voi deveni mai puternic. Voi știi că am pierdut încercând. În această retrospectivă însă, nu e loc pentru scuze. E loc doar pentru viziune. Și pentru voință.  

A dori: din gura, sau nu numai

Posted on

Ziua de astazi a fost o zi in care am auzit multe adevaruri, intr-o forma sau alta. Si tot azi am trecut printr-o intamplare clasica – am luat RATB-ul gresit (si mai eram si in intarziere). Insa ceea ce am castigat din aceasta “prostie” a mea a fost o constientizare despre lumea in care traim. Sa va spun despre ce e vorba.

In timp ce asteptam la semafor, l-am rugat pe sofer sa ma lase sa cobor, explicandu-i motivul. Raspunsul sau a fost unul foarte vehement, spunandu-mi ca il vor concedia, fiind urmarit cu camere montate pe autobuz. (Oare chiar au?:D ) Ce a fost interesant a fost ca asta a declansat o mini-discutie in autobuz, oamenii pornindu-se sa acuze pe toata lumea pentru situatia proasta in care se afla. Spre final, soferul a concluzionat, spunand ceva de genul:”Suntem niste prosti si niste lasi!”. Pacat ca a constientizat, dar nu face nimic! Probabil ca ii place asa…

Mi-ar fi placut sa pot sa iau parte la discutie, dar chiar trebuia sa ajung acolo unde plecasem. Insa am ramas in minte cu aceasta intrebare: daca oamenii constientizeaza starea in care se afla si nu le place unde sunt, de ce nu fac nimic ca sa schimbe situatia? Daca nu le place sa aiba un sef, de ce stau ca si angajati? Daca vor altceva, de ce fac acelasi lucruri? Daca…, de ce…?

Am gasit raspunsul mai tarziu. Cineva a spus: “Daca vreti sa aveti parte de comoditate, angajati-va: veti lucra de la 9.00 la 16.00, veti face in fiecare zi acelasi lucru, iar cand veti ajunge acasa nu va veti mai gandi la munca. Dar daca vreti sa fiti liberi, deveniti investitori; spune adio insa comoditatii. Cand ajungi acasa, seara la 16.00 (sau 20.00, sau 23.00, sau 02.00 🙂 ), tot te vei mai gandi la munca. Vei munci mai mult, va fii mai greu, dar va fii mai frumos. Si cand vei vrea sa iesi cu prietena la o plimbare in timpul zilei, nu vei avea nevoie sa ceri voie cuiva 🙂 . ” (Am folosit cuvintele mele, dar cam asta a fost ideea).

Am inteles atunci ca cei din autobuz (si altii ca ei) nu-si doresc suficient asta; faptul ca trambitezi in gura mare ca vrei altceva, nu dovedeste ca asa stau lucrurile, de fapt.

Soare, suflet si zapada

Posted on Updated on

“Cateodata ai face orice altceva, dar numai nu ceea ce faci deja…”

Asta mi-a venit sa pun ca status pe messenger. Parca zi m-a lovit iar melancolia; poate de la faptul ca ma asteptam la o zi de primavara, dar am avut parte de o ultima rabufnire (sper) a iernii. Insa a fost placut sa mai simti, pentru ultima data, sclipirea zapezii proaspete in ochi. Si copacii erau chiar frumosi…

Insa in mintea mea era o furtuna serioasa; de fapt, asa este de mult. Dar m-am obisnuit ca sa arat ca totul e bine, mult mai bine decat pare. Daca asa face toata lumea, eu de ce sa fac altfel? Ne-am obisnuit sa ne creem masti pe care sa le purtam in diferite ocazii.Ma intreb daca macar noi mai stim cum suntem, de fapt… 

Intotdeauna am visat. Si am sperat ca visele vor si deveni realitate. Dar parca pe clipa ce trece visele devin mai pale, iar realitatea mai crunta. Visezi, incerci, te lupti…degeaba. Nu stii ce sa alegi, cum sa alege, ce sa nu alegi. Si de fiecare data cand faci alegeri, te gandesti cat de buna ar fi fost o alta…Stii ce nu vrei sa faci, dar, din pacate, nu stii ceea ce vrei sa faci.  Parca situatie mai trista nu exista…

Oricum, primavara a venit, cel putin in calendar, si o sa vina si in lume. Din pacate, soarele ce va veni nu va avea taria sa incalzeasca si suflete. Nici pe al meu, nici pe altora. Dar pana la soare, sa ne bucuram de zapada. Pentru ca si zapada e draguta…