curaj

Nemuritori

Posted on

one_day_you_will-64032

Cadența pedalelor creștea ușor, iar odată cu ea creșteau și numerele indicate de vitezometru. Cu siguranță că și coborârea avea aportul ei, dar biciclistul din față era motivarea supremă, nu era loc de îndoială. Era doar un copilandru oarecare, de undeva de prin sat, ieșit la o plimbare de seară, sau cu treabă, poate. Eu? Eu eram ceva mai mult, eram un biciclist plecat la antrenament!

Așa că am început să împing mai cu zel, bucurându-mă de vântul ce îmi mângâia corpul și de viteza tot crescândă a bicicletei. Priveam în față, drumul urma o curbă ușoară la stânga, iar apoi o alta mai bruscă la dreapta. Am intrat cu tupeu în prima dintre ele, continuându-mi vijelios drumul către a doua. Îmi depășisem deja rivalul, iar un zâmbet de satisfacție mi se așternuse pe față, de parcă cine știe ce ispravă făcusem…

Virajul la dreapta deveni, dintr-o dată, mai brusc decât mi-l aminteam. O mașină urca pe celălalt sens, iar frânele bicicletei nu au mai putut face mare lucru, cu tot scârțâitul lor. Până la impactul cu automobilul nu a mai fost decât o chestie de milisecunde, sfârșitul devenind astfel inevitabil. O rostogolire dură peste capotă și o aterizare forțată în gardul de pe marginea drumului au încheiat povestea. În urmă nu a rămas decât tăcerea.

***

Nemuritori, așa ne credem. Dar ne amăgim, asta facem. Nu suntem conștienți de fragilitatea vieții și nici de faptul că se poate sfârși la orice pas. Când plecăm, plecăm cu gândul că ne vom întoarce. Nu punem niciodată sfârșitul înainte, pentru că nu îl realizăm. Dar cum ar fi viețile noastre, dacă am avea conștiența morții mereu în minte? Am risca mai mult? Am iubi mai tare? Am trăi mai frumos?

Am fii mai sinceri unii cu alții? Am trăi la 100%? Ne-ar mai fi, oare, frică de eșec? Ne-ar mai păsa de criticile și părerile altora? Încă am alerga în stânga și-n dreapta după acceptare? Ne-am mai certa? Am mai pierde timpul? Sau am mai sta de activități frivole? Ne-ar păsa mai mult de fericire? Am fii mai deschiși? Sau, poate, mai atenți, mai prezenți, mai uniți? Am deveni mai darnici? Mai optimiști? Ne-am bucura mai mult de fiecare moment?

Poate…

***

Povestea de mai sus e doar rodul imaginației, însă. Eram la un antrenament când mi-a trecut prin cap un astfel de tablou, aparent fără motiv. Nu am putut să nu mă gândesc atunci la ceea ce am lăsat acasă și la ceea ce îmi stă în față. Mi-au venit în minte persoane cărora nu le-am spus cât de mult le apreciez, sau cât de mult îmi lipsesc. Am dat glas, în gând, unor cuvinte pe care ar fi trebuit să le spun, dar nu am făcut-o. Mi-am amintit de provocări amânate, de promisiune uitate și de speranțe nerealizate. Ca să nu mai vorbesc de nebunii, de spontaneități sau de călătorii.

Preț de un timp am trăit tot ceea ce, din diferite motive, nu am trăit în realitate. Dar o să vină un moment după care nu va mai urma altul, iar clipele se vor termina. Și ceea ce nu am trăit, va rămâne netrăit. Cuvintele nespuse vor rămâne nespuse, iar acțiunile nerealizate vor rămâne nerealizate, pe vecie. Atunci va fi însă prea târziu! Va fi târziu chiar și pentru regrete.

Trai (nefericit) printre tipare

Posted on

quotes-life28

M-am luat de la un timp să îmi analizez, mai în detaliu, viața. Și am realizat, cu mare dezamăgire, că totul se rezumă doar la rutină. La o rutină impusă de norme, standarde sau dorințe din afară. Și viața mea nu e, în niciun caz, excepția.

Cum ne trăim viețile? După același tipar, cu toții. Muncă (sau școală – tot muncă, ba mai rea!), familie, televizor/net, învățat, etc. “Distracție”? – o dată pe săptămână sau pe lună. Plus, pe cât este posibil, concediul de peste an. Și, dacă ai sta să privești în urmă, ai observa că ce iei pe mere, schimbi cu pere. Adică îți vinzi timpul, doar pentru a putea să cumperi, din nou, timp.

Unii, mai îndrăzneți (mai nebuni, poate), deviază, cât de cât, de la acest standard. Ei înțeleg că viața nu înseamnă să stai să muncești 8 ore pe zi (cel puțin!) și că banii nu sunt atât de importanți pe cât se spune. Ei aleg să se bucure 7 zile pe săptămână, 30 de zile pe lună, 365 pe an și nu se mulțumesc deloc cu frânturi din acestea! Ei realizează că pentru succes nu există rețete și că acesta înseamnă altceva, de la caz la caz. Și că fiecare îl atinge în felul său, pe propriul drum. Pentru că îți atingi succesul doar atunci când nu mai urmărești succesul altora!

Iar problema cu traiul rutinizat nu e repetabilitatea acestuia, ci lipsa de fericire de care e însoțit. Și, uite așa, trec zile după zile și ani după ani…Și ne trezim, cam prea târziu, că nu am trăit deloc. Sau că am trăit, dar în nefericire! (Care o fi diferența?)

Dar acum? Acum ne mințim cu nerușinare! Sau ne aducem argumente, ca să o spunem mai frumos. Nu, noi nu muncim pentru bani, ci pentru satisfacția oferită! Dar ia să rămânem fără salariu!?! Și acesta e doar unul din nenumăratele exemple…

Preferăm însă să ne mințim pentru că doar așa ne putem scuti de efortul schimbării. Dacă am privi realitatea în față, am intra în conflict cu noi înșine și ar trebui ori să ne schimbăm pe noi, ori să schimbăm contextul. Dar asta implică efort, iar efortul nu e de dorit. Pentru că, deși suntem dispuși să ne vindem timpul, nu suntem dispuși să îl și răscumpărăm.

Fie că ne place, fie că nu, trăim toată viața așteptând week-end-ul, vacanța, sau concediul. Nu e însă niciodată prea târziu pentru a face din fiecare zi o sărbătoare, un vis așteptat și împlinit. Dar pentru asta trebuie să înțelegi că a trăi nu e dat de ce ți se spune acasă, la biserică, la școală sau la serviciu. A trăi înseamnă să ai curajul să descoperi singur ce înseamnă…

 

Scrisoare către Moș Crăciun

Posted on Updated on

santalettersbg

Dragă Moș Crăciun,

M-am hotărât să îți scriu, deși sunt convins că nu exiști, poveștile cu tine nefiind, după cum bine li se și spune, decât povești. Așa că am să te rog să nu îți faci vreo iluzie; îți scriu doar pentru ca am puțin timp liber și ca un exercițiu de imaginație. Sper să nu te superi că îți spun cum stau lucrurile de la început, dar sunt convins că e mai bine așa. Oricum, tu primești milioane de scrisori, așa că probabil pe a mea nici nu o să o citești. Și tocmai pentru că riscul acesta este mare, dar și pentru că a scrie scrisori unor moși imaginari nu e foarte onorabil, nu o să fiu lung deloc.

Crăciunul ăsta nu te mai aștept. Te-am așteptat de atâtea ori de-a lungul timpului că am obosit și eu. Știi cum e, speranța moare ultima, dar și când moare, moartă rămâne! Poate că dacă m-ai fi vizitat vreodată, acum nu aș fi fost atât de dur cu tine. Sau, cine știe, poate că m-ai vizitat, dar nu îmi mai amintesc eu. Se întâmplă atât de multe lucruri și atât de repede în viața asta că nici nu știi pe care să le ții minte și de care să te descotorosești. Sper că nu ai fost în vreun loc nepotrivit și ai ajuns în coșul de gunoi al amintirilor. Iar dacă ai ajuns acolo, eu nu te pot scoate, trebuie să te descurci singur.

Deci, dragă Moșule, despre ce ar trebui să-ți scriu? Știam eu că trebuie să îți scriu mai des; dacă o făceam, acum mi-ar fi fost mai ușor. În fine. A, da, despre ce vreau de la tine trebuie să îți scriu! Parcă despre asta îți scrie toată lumea și cine vrea astăzi să facă altfel decât cum se face? Aproape nimeni, ai ghicit, bravo!

Îmi pare rău să te dezamăgesc, dar eu nu o să îți cer nimic. Știi, așa sunt eu mai pe dos uneori; apreciez originalitatea și puterea de a sta în picioare în fața curentului. Și nu o să îți cer nimic și din cauză că știu că nu o să mă asculți; de ce să te mai deranjez degeaba? Dar vreau să mă asculți, totuși, pentru că o să îți spun ce o să realizez eu anul care vine. Ar trebui să apreciezi că nu te încarc pe tine cu nevoile mele și că sunt dispus să lupt eu să mi le îndeplinesc. Dar probabil că apreciezi asta, doar că nu îmi spui.

Așadar, în anul care vine, Moșule, o să fiu mai curajos. O să încerc multe lucruri noi, o să mă plimb mai mult, o să îndrăznesc să mă bucur de viață cum nu am mai făcut-o până acum. O să îmi iau inima în dinți și o să fiu mai sincer cu cei din jurul meu. O să fiu mai perseverent, mai disciplinat, mai luptător. O să merg pe drumuri pe care nu am mai mers. Și, când o să obosesc, o să merg mai departe. Deci, ți-aș fi cerut curaj, dar o să fac eu rost din altă parte, nu-ți face griji! Se spune că în fiecare există o doză mare de resurse nefolosite, așa că poate anul care vine folosesc din curajul propriu.

Tot de la anul, o să încep să apreciez timpul. Cu adevărat, nu lasă-mă să te las, cum am făcut până acum! O să mă bucur de fiecare clipă frumoasă și o să învăț tot ce se poate învăța din clipele urâte. O să stau mai mult cu cei dragi și o să am grijă la relațiile interpersonale, vreau să fie unele de calitate. Vreau să împart bine timpul, Moșule! Nu înțelegi? Să-ți explic: când mă distrez să fie distracție cu toată inima; când muncesc, să muncesc pe bune, fără întreruperi și distrageri. Orice activitate aș face, vreau să fiu 100% prezent, atunci și acolo. Și, cine știe, poate că din folosirea asta inteligentă a timpului o să iasă și alte beneficii; unii spun că “timpul înseamnă bani”, așa că o să încerc să sper.

O singură pretenție mai am de la mine în anul care vine (atât îți mai spun și gata, te las, că nu mai e mult până la Crăciun și sigur ești în criză de timp). Ei bine, măi Moșule, vreau să fac ce îmi place! Fie că e vorba de distracție, fie că e vorba de muncă, o să o fac pentru că o să îmi placă. Știi, e atât de multă nefericire pe lumea asta (chiar, de ce nu aduci oamenilor niște bucurie anul ăsta?), iar viața e așa de scurtă, că nu are niciun rost să trăiesc cum vor alții să trăiesc! Și cred că am fi cu toții altfel dacă am avea curajul să ne modelăm viețile după cum ne spune nouă inima! Nu că am dreptate?

În fine, dragă Moșule, hai că te-am ținut cam mult; pentru un Moș, chiar și imaginar așa cum ești tu, scrisoarea asta trebuie să fie extrem de lungă și obositoare! Scuză-mă, m-a cam luat valul, data viitoare o să fiu mai succint. Fii bun, te rog, și nu uita de bucuria pe care te-am rugat să o dai oamenilor. Sau măcar fă-i conștienți că la ei zace cheia fericirii, poate la unii o să prindă.

Ai grijă de tine că, am înțeles că și voi, moșii imaginari, aveți problemele voastre!

Te salut cu drag!

P.S: Înainte să vii, trimite niște zăpadă! O să îți meargă mai lin sania și o să pui și niște zâmbete mari pe chipurile oamenilor. Bine, nu pe ale tuturor, că unii-s mai morocănoși, n-ai ce să le faci.  

Sa (fii)…

Posted on Updated on

Sa te bucuri de viata. Sa incerci mai tare. Sa renunti mai usor. Sa alergi mai repede. Sa respiri mai rar. Sa privesti mai departe. Sa asculti mai mult. Sa iti permiti sa fii trist. Sa ai pace in suflet. Sa visezi cum nu ai visat vreodata. Sa speri ca si cand viata ta depinde de asta. Sa iti iei timp sa stai cu tine. Sa te opresti. Sa stai. Sa pornesti iar. Sa incerci si sa dai gres. Sa incerci iar. Sa dai din nou gres. Sa reusesti. Sa vrei sa schimbi lumea. Sa incepi cu tine. Sa cazi pe ganduri. Sa iti permiti luxul de a ramane acolo. Sa te uiti la fiecare zi cu ochi mari de copil curios. Sa traiesti ca si cand ai muri maine. Sa sari in gol fara parasuta. Sa alergi descult prin praf. Sa zbori, fara aripi. Sa ai curajul sa astepti. Sa traiesti ca si cand poarta ar fi uitata deschisa. Sa faci ce vrei. Cand vrei. Cum vrei. Sa iti bata inima tare de tot. Sa iubesti cu tot ce esti. Sa vrei. Sa te asculti. Sa iei aminte la ce spun altii. Sa fii, insa, TU!

Fără muncă nu-i răsplată!

Posted on Updated on

Nu știu de ce, dar cu toții avem o percepție interesantă asupra lumii: avem impresia că putem reuși fără efort. Și acest model se găsește, asemeni fractalilor, la orice nivel. Pur și simplu trăim cu iluzia că vom primi răsplata și fără efort.

Știu că vorba “după muncă și răsplată” nu are 100% acoperire în viața reală, dar e cert că, deși uneori poți munci fără să-ți primești răsplata cuvenită, NICIODATĂ nu vei primi răsplata dacă nu depui munca necesară. Nu știu exact care să fie cauza pentru percepția greșită pe care o avem cu privire la acest aspect, dar cred că aceasta este constituită dintr-un mix de societate, comoditate, frică, ignoranță, autoînșelare. Suntem prea comozi să muncim pentru ceea ce vrem, ne este frică de eșec, trăim într-o societate care încurajează succesul peste noapte și ignoranța în gândire și, pe deasupra, ne mai și mințim singuri cu privire la situație.

De ceva timp observ foarte bine acest fenomen atunci când vine vorba de bani. Nu sunt adeptul muncii silnice, de la 8 la 8, dar sunt cu toată inima pentru efort asiduu atunci când vine vorba de ceva ce îmi doresc. Am observat că majoritatea oamenilor vor să aibă un anumit grad de independență financiară, dar nu sunt dispuși să treacă la treabă. Ba mai mult, dacă s-ar putea îmbogăți peste noapte, ar fi fantastic. Unii chiar speră și cred că așa ceva se va întâmpla! O idee genială de afacere, o carte super bine scrisă și devenită bestseller, o lovitură pe bursă sau în cazinou –  toate transmit aceeși idee: succes fără efort. Alții, mai deștepți puțin poate, știu să profite de inconștiența celorlalți și câștigă bani frumoși de pe urma lor.

Dar fie că ne place, fie că nu, adevărul este altul: succes peste noapte nu există! Deși uneori așa se vede, deși alteori așa pare, niciodată nu vei realiza ceva important dintr-o dată, fără o cantitate importantă de efort. Și, ceea ce este și mai important, este că dacă nu îți schimbi mentalitatea nu vei reuși. Pur și simplu nu vei ajunge nicăieri, dacă tu te aștepți să ajungi fără să te deplasezi! Și, pe cât de stupid și ilogic pare să ai pretenția să ajungi la o destinație fără să pleci la drum, pe atât de orbi suntem când vine vorba de ceea ce vrem de la viață. Dar este mai ușor să te duci sub păr, să deschizi gura și să aștepți să cadă para mult dorită, nu?

Dacă te ridici și te apuci de treabă, ai mari șanse să eșuezi. Așa că mai bine te așezi confortabil și aștepți să te lovească și pe tine norocul! Nu renunți la ceea ce nu te satisface, nu ieși dintr-o relație care nu mai merge, nu vorbești cu persoana care îți place, nu te apuci de visul care te macină. Stai, pur și simplu, și aștepți ca lucrurile să se întâmple. Dar oare se vor întâmpla vreodată?

Schimbare necesară, dar nepotrivită

Posted on

“Viața este o bicicletă cu viteze, dar pe unele nu le folosim niciodată.”

Să merg cu bicicleta mi-a plăcut de când mă știu, dar până vara trecută nu am știut cum e să iubești să mergi cu bicicleta. Uneori mă gândesc că mai bine nu aflam. Glumesc. Am avut plăcerea azi să observ câteva biciclete în trecerea mea prin oraș, iar una din ele mi-a atras atenția în mod special și a pornit în mintea mea motorul amintirilor și roțile gândirii. Ce avea special această bicicletă? Ei, bine, avea…un mare potențial irosit. Deși bicicleta era una de calitate, de firmă chiar, o anumită piesă de la pinioane era îndepărtată(deraiorul, pentru inițiați). De obicei aceasta este îndepărtată atunci când intervine o anumită problemă; mai apoi bicicleta nu mai poate funcționa decât pe un singur pinion, de obicei unul mediu.

Și pentru că tot așteptam tramvaiul și mintea mea avea chef de analogii și altele de genul mi-a dat prin cap cât de asemănătoare e viața noastră cu a bicicletei și a proprietarului. Corespondența? Bicicleta = Viața, iar Proprietarul = Eu, Sinele, Persoana, etc. Cu toții avem o viață minunată. Fantastică. Extraordinară. La un moment dat însă ceva se strică. O pasiune moare, o greșală se petrece, un eșec, etc. Iar noi, proprietarii, încercăm să fixăm lucrurile. Dar alegem metoda ce mai ușoară, cea mai puțin dureroasă: îndepărtăm piesa care s-a stricat! Nu umblăm la cauză, ci la efect! Nu repărăm piesa, o îndepărtăm, ne obișnuim cu lipsurile cauzate și ne consolăm. Și, ca în cazul bicicletei, ne setăm pe mediocritate. Potențial există, calitatea rămâne, interesul dispare.

Puțini sunt cei ale căror vieți nu sunt astfel. Un job care nu te provoacă. Un domeniu în care nu ești eficient. O relație care nu merge. Ai prins ideea. Și vii cu reparația: lucrezi mai mult. Încerci mai mult. Vrei mai mult. Rezultatul? Acelasi: mediocritate. Bicicleta ta nu poate să schimbe pe un alt pinion. Ar trebuie să renunți la job, să schimbi domeniul, să părăsești relația. Asta e interesant: problema nu e că nu realizezi o schimbare, ci că realizezi o schimbare nepotrivită. Deși o renunțare e necesară, renunți la ceea ce nu trebuie!

Și problema cea mai mare nu e pe moment, pentru că atunci te consolezi, ești bucuros că totuși merge, te gândești că se putea și mai rău, etc. Problema e când, pe viitor, te gândești cât de bine era să mai poți schimba vitezele. Parcă ți-ar fi placut să mergi mai repede. Parcă nu ar fi fost rău să poți sa urci anumite dealuri. Dar mediocritatea ta (indusă) nu te lasă. Te limitează. Vrei mai mult, știi în sinea ta că poți, dar nu merge. Problema e mai veche, iar tu încerci, din nou, să tratezi efectul nu cauza. Rezolvarea corectă? Să te întorci și să repari ce se mai poate. Să faci rost de piesa aruncată și să încerci să compensezi compromisul realizat.

Dacă nu ai habar de biciclete, nu contează! Trebuie să ai habar de viață. De viața ta. Fă rost de curajul necesar, privește în trecutul tău și pune piesele îndepărtate (prematur, incoștient, greșit) înapoi la locul lor. Pasiuni, visuri, speranțe, ținte, aspirații, etc. Mediocritatea nu are ce căuta în același loc cu potențialul tău. Nu vrei să ai o bicicletă cu viteze, dar pe care să nu le folosești. Nu vrei asta nici de la viața ta.