copilarie

Forța din vis

Posted on

Se știe că în drumul de la copil la adult se produc multe schimbări în mentalitate și comportament. Pierdem unele valori, unele atitudini, dar adoptăm altele. Există însă un aspect de o reală importanță pe care îl pierdem undeva pe drumul acesta. Uneori îl regăsim. Alteori avem momente de luciditate, care nu durează.

La ce mă refer? La abilitatea noastră de a visa. Copii fiind, obișnuiam să stăm tot timpul cu capul în nori. Atunci orice era posibil, iar limitele nu existau. Dacă ne intra în cap că vom avea jucăria dorită, cine era în stare să ne convingă că ne îmbătăm cu apă rece? Visam mult atunci. Visam tot timpul. Visam măreț. Visam frumos. Visam…

Visul face diferența

E păcat că acum nu mai visăm. Acum, adică mari fiind. Oare atât de tare ne-a pocnit realitatea în cap, de am rămas și fără vise? Cui și de ce am dat voie să ni le ia? Doar erau ale noastre…De ce, de ne ce, mulți am rămas fără vise. Unora ne-au fost furate. Altora ni s-a spus atât de des că-s o prostie, încât am ajuns și noi să credem. La unele am renunțat chiar noi, de bunăvoie și nesiliți de nimeni. 

Și e de rău. E de rău pentru că fără vise progresul e imposibil. Cum poți să obții ceva, dacă nu știi ce e acel ceva? Cum arată? Unde se găsește? Cum ajungi acolo? E simplu: nu poți! Dacă nu visezi, trăiești la întâmplare. Cineva spunea că “dacă nu lucrezi la realizarea visului tău, lucrezi la realizarea visului altcuiva”.

Societatea ne-a învățat să trăim cu picioarele pe pământ. Ba mai mult, ne obligă să trăim astfel! Adică încearcă; până la urmă, decizia finală tot nouă ne aparține. Dar oamenii au grijă să ne facă să uităm de vremurile copilăriei și să trăim în realitate. Care realitate? Aia delimitată de ei, normal!

Nu e forță, pe lumea asta, mai mare ca un vis. Visul unește potențialul cu realitatea. Face obstacolele mai mici. Conferă putere, disciplină și perseverență. Te transformă din ceea ce ești în ceea ce trebuie să devii, ca să-l poți atinge. Construiește poduri peste prăpastii. Le aruncă în aer pe cele care te încurcă. Un vis modelează viitorul. 

Să visezi e primul pas

Un vis a stat și va sta întotdeauna la baza oricărui lucru nou, ne mai făcut. Doar un vis are puterea să transforme lucrurile în realitate. Unde se plăsmuiește viitorul? În imaginație. Dacă nu visezi, nu poți să treci la primul pas. Cum să mergi spre ce-ți dorești, dacă nu știi ce îți dorești?

Dar să visezi implică să treci la treabă. Nu poți sta cu mâinile în sân, așteptând ca dorințele împlinite să cadă din cer (sau să ți le aducă Moșu’, ca să fim “de sezon”)! Un vis temeinic implică un plan serios de acțiune. Iar visele fără acțiune sunt doar niște fantezii. Nu o să te bucuri niciodată de ele. 

Să visezi e periculos. Pentru că un vis te transformă și te duce în necunoscut. Probabil că de asta nu mai visăm. De frică. 

Advertisements

Ce nu mai facem astăzi

Posted on Updated on

Nu știu dacă toată lumea a prins vremurile în care se lua “curentul” mai des. Adică atunci când rețeaua electrică nu era atât de bună, iar penele erau mai dese. Îmi amintesc că, pe când eram copil, petreceam multe zile fără electricitate. Și nu, nu am prins vremurile de înainte de ’89.

Astăzi, după ani buni, am petrecut o zi fără electricitate. M-au năpădit multe amintiri, dar am observat și câteva aspecte care s-au schimbat de-a lungul timpului. Și nu în bine. Sunt unele lucruri pe care nu mai știm să le facem în această epocă a tehnologiei și a gadget-urilor. Te-ai gândit vreodată cum ți-ai petrece o zi fără energie electrică? Ce ai face pe parcursul ei? Ar fi o provocare pentru tine sau te-ai descurca? Mai jos am enumerat câteva din observațiile pe care le-am făcut pe parcursul zilei, constrâns de situație. Nu sunt doar locale și limitate, ci sunt pattern-uri întâlnite pe toate drumurile, în multe situații. Gândește-te care ți s-ar potrivi și trage semnale de alarmă, acolo unde e cazul.

  • Nu putem trăi fără tehnologie! Ne-am învățat să fim tot timpul înconjurați de gadget-uri așa că, atunci când nu le avem, nu știm cu ce să ne umplem timpul. Ce facem, într-o zi obișnuită, când ne plictisim sau nu avem chef de treabă? Pierdem vremea pe net: Facebook, Youtube, Mail, etc. Dar imaginează-ți cum ți-ai petrece o zi departe de tot ce înseamnă tehnologie? Ai putea trăi fără smartphone, tabletă, PC, internet, semnal gsm, etc? S-ar putea să zici că da, dar nu știi cât de greu ți-ar fii. Și așa trec la a doua observație:
  • Ne-am pierdut creativitatea! Nu știu dacă realizăm cât de mult timp petrecem în activități mărunte, insignifiante. Oare la ce cifre am ajunge dacă am contoriza toate minutele petrecute pe Facebook, verificându-ne mail-ul, trimițănd SMS-uri, privind filmulețe, etc? Activități pe care le facem atunci când zicem că suntem “la treabă”. Dar, dacă dai deoparte toate aceste elemente, cu ce ți-ai umple timpul? Ai avea destule idei încât să nu te plictisești o zi întreagă? Ai știi cum să petreci acest timp, făcând din el unul de calitate? Îmi amintesc cum mă jucam când eram mic…alergam toată ziua pe afară, inventam tot felul de jocuri, ne distram pe cinste. Ce face un copil astăzi dacă îi iei telecomanda, netul și tableta? Nici nu vreau să mă gândesc…
  • Nu apreciem timpul de calitate! Tot fiind angrenați în diversele activități ale unei zile, am uitat cum e să petreci timp de calitate. Nu mai știm cum e să te bucuri de o masă mâncată în tihnă. Nu ne mai încântăm cu mirosul paginilor dintr-o carte bună. Nu mai știm cum e să te plimbi fără grijă printr-un colț de natură. Totul în viețile noastre se grăbește. Și ne grăbim și noi, încercând să prindem cât mai mult din ele. De-am fi conștienți că, tocmai prin grabă, ne ratăm viața…

Una peste alta, când lucruri cu care te-ai obișnuit dispar din peisaj, viața ți se schimbă. O banală întrerupere a energiei electrice mi-a permis să citesc mai mult, să lucrez la unul din visele mele și să mă bucur mai deplin de această zi. Nu realizăm cât de aglomerată ne e viața și cât de multă nevoie avem de pauze. Unele lucruri pe care le făceam cu ușurință în trecut s-ar putea să nu mai fim în stare să le facem astăzi. Să fie și cele de mai sus printre ele?

Frumos din răceala de gheață

Posted on

Winter-HouseE ceva special ce numai la prima zăpadă se întâlnește. Nu știu să spun ce anume și simt că, dacă aș face-o, l-aș ruina, într-o oarecare măsură. Primii fulgi de nea sunt cei mai așteptați, de către copii mai ales. Pe cei mai mari întotdeauna îi ia prin surprindere. Probabil fiindcă nu o așteaptă. Parcă se uită că a venit iarna și că iarna e frig și că atunci când e frig ninge. Se întâmplă în fiecare an la fel, și în fiecare an suntem surprinși, aproape la fel.

Întotdeauna când vine zăpada vine și frigul, de uneori nu știi care pe care se aduce, dar parcă atunci sufletul mi se încălzește mai tare. Poate că e din cauză că se ascund, dintr-o dată, toate efectele unei jumătăți de an de răutate, ură, invidie. Mantia asta albă cu sclipici de stele te face să uiți de tot ce a fost, de tot ce-o să vină!

Ieri, la îngânarea zilei cu noaptea, stropii de ploaie s-au transformat, pe nevăzute, în raze de gheață. Și s-a pornit un război aprig între umezeala rece, de sus, și umezeala caldă, de jos. Se produsese o inversare a stării de spirit, parcă: pământul era cald, aerul rece. De obicei căldura vine de sus, iar răceala din noi, oamenii. Am adormit cu speranța copilărească a unei dimineți mai albe ca cele de mai înainte. Și, spre deosebire de majoritatea speranțelor, asta s-a împlinit. Ba a venit și cu un bonus: moleculele de cer continuau să cadă, încă! Nu am putut să nu-mi lipesc nasul și obrajii de geamul rece… cum făceam odinioară. Ce de amintiri ne pot străfulgera, în doar fracțiuni de secundă!

E ciudat cum unii nu pot agrea iarna, frigul, zăpada…Oare ei nu au avut copilărie? Cu adunarea anilor peste ani și a filelor peste file devenim rigizi, nemulțumiți și morocănoși. Nu ne mai bucurăm de nimic, nici măcar de anotimpuri și de succesiunea lor. Ba, uneori, în lipsă totală de luciditate, ne mai și răzvrătim; dar oare ce am putea schimba?

Când toamna se duce lăsându-i loc sorei iarnă să vină, învăț să accept neschimbatul. Copilul din mine nu mai e, se pare, așa că tot timpul sunt luat prin surprindere. Dar mă obișnuiesc repede și găsesc modalități să mă bucur. Frumosul se ascunde la fiecare pas și în spatele fiecărei respirații. Chiar și în vântul de iarnă și în răceala de gheață.

Vise dulci pentru vieți amare

Posted on Updated on

2048

Mi-aș dori să fiu din nou copil! Nu din cauza zilelor petrecute pe stradă, nici din cauza vieții trăite fără griji sau a bucuriilor nevinovate. Nu, deși toate acestea pot fi motive mai mult decât întemeiate. Mi-aș dori să fiu din nou copil…ca să visez. Să pot  să mă uit la cer și să îmi imaginez că îl pot atinge. Să pot, din nou, să fiu orice vreau eu să fiu. Să-mi schimb viața de câte ori lumea își schimbă înfățișarea. Să pot să mă uit la stele și să visez că zbor printre ele. Să văd un vârf de munte și să știu că îl voi atinge. Mi-aș dori să visez…din nou.

Din păcate, lucrurile s-au schimbat. Am crescut și am lăsat în urmă toate aceste vise copilărești. Am descoperit că viața e grea, ca lumea-i rea. Am descoperit că, de fapt, lucrurile nu au nicio tentă de roz, ci bat serios spre cenușiu. Am aflat, cu stupoare poate, că nu merită să visezi. Și, încet, încet, ne-am ancorat bine de tot în realitatea cotidiană, matură. Mergem pe drumul pe care merge toată lumea și ajungem, inevitabil, acolo unde ajunge toată lumea. Împlinirea sufletească, însă, – succesul, cu alte cuvinte – nu vine decât din parcurgerea propriului drum. Sau, dacă ne întoarcem puțin, din urmărirea propriilor vise. Steve Jobs spunea:”Pentru că aceia care sunt suficient de nebuni încât să creadă că pot schimba lumea sunt cei care o schimbă cu adevărat.” Da! Cei care sunt suficient de nebuni încât să creadă că pot schimba lumea! Cei care sunt suficient de nebuni încât să viseze că pot schimba lumea!

Uităm, cu toții, prea des, că visul este primul pas spre realizare. Cădem în capcana de a-i ironiza sau izola pe cei care mai au încă tăria să viseze; le spunem “cu capul în nori”. Nu ne place să privim în urmă la toți cei care au fost considerați (așa cum bine observa Jobs) “nebuni”(oare a trecut și el prin asta?), dar care au dat, la propriu, lumea peste cap. Fără visele și “nebunia” lor încă am fi mers pe jos, am fi citit la lumânare și am fi crezut că pământul eeste plat. Când eram copii, aveam o calitate (considerată de toți defect): nu ascultam de adulți și nu luam lucrurile ca atare. “Nu te apropia de priză!” nu era de ajuns, dar după “experimentare” ne convingeam definitiv. Acum, am devenit mai ascultători. Luăm aminte la fiecare vorbă “înțeleaptă” care se aude: “Nu poți să o faci!”, “E imposibil!”, “Au mai încercat și alții!”, “Ce, tu crezi că ești mai bun?”, “Hai, nu mai fi cu capul nori!”, etc. Credința aia puerilă, unde totul era posibil, a ajuns să ni se pară o așa prostie!…

Mai ne lovim, din când în când, de momente de melancolie, de regret. Ne amintim atunci de visele, aspirațiile, speranțele de demult. Și, cu frică parcă, ne imaginăm ce viață am fi putut trăi. De abia atunci realizăm cât am crescut, și cu ce preț. Ne-ar plăcea să dăm puțin timpul înapoi, să ne încărcăm cu energia aia molipsitoare de visător. Dar nu putem. Și, după ce ne tragem o muștruluială, ne întoarcem în prezent, acolo unde realitatea bate, în sensul mai puțin plăcut, visul. Cam asta este tot ce ne-a rămas: câteva vise dulci, aruncate prin cotloanele unei vieți amare.

Frumos din picuri de ploaie

Posted on Updated on

Nu am reusit sa inteleg pana acum – si nu stiu daca voi reusi nici in viitor – de ce lumea uraste ploaia. M-am tot lovit de expresii de genul:”dupa ploaie soarele rasare”, “daca nu ar ploua, nu ar fi curcubeu” sau “in spatele norilor tot timpul sta soarele”. Aceeasi idee, spusa cu alte cuvinte. Dar eu, de cand ma stiu, iubesc ploaia. Intr-adevar, nu-mi place atunci cand imi incurca planurile (ca acum, cand nu ma lasa sa dorm:d), dar alea sunt exceptii – lucruri bune, la momentul nepotrivit.

Insa intotdeauna ploaia are ceva special! Sa alergi descult printre stropii mari de apa, sa simti atingerea lor rece pe fata, sa simti mirosul de praf umed si sa sari in baltile proaspat aparute sunt senzatii pe care de oricat de multe ori le-ai trai, tot nu te saturi de ele, fiecare ocazie fiind unica, de poveste. Iar daca asa ceva nu ai trait, nu ai cum sa iti imaginezi ce ai ratat…

Imi place ploaia pentru ca imi aduce odihna in viata. Fie ca imi intrerupe alergarea neintrerupta de pe afara, fie ca are grija sa ma lase fara electicitate, obligandu-ma sa particip la o sedinta de Interneto-dezintoxicare, viata mea se linisteste. Uneori prea putin, alte ori prea mult, dar intotdeauna o pauza este binevenita. In plus, sentimentul ala de melancolie calda pe care doar ploaia il poate aduce in suflet, nu ca e super? Si toate gandurile de pace! Parca timpul se opreste pentru ca stropii fiecarei ploi sa lege, chiar daca pentru putin, cerul curat de murdarul de pamant.

Si ca sa nu intelega nimeni gresit: iubesc vremea frumoasa, dar iubesc si ploaia! Dar, daca soarele este elementul care ma face sa pulsez de energie, ploaia este cea care linistestele apele. Parca echilibrul – si asa destul de greu de gasit – se stabileste de la sine.

Daca faci parte din majoritatea care nu agreeaza ploaia, nu ma supar sa te consolezi cu citate ca cele din inceput! Dar, de ce sa nu te bucuri de fiecare experienta a naturii? De ce sa nu incerci sa lasi deoparte inhibitiile si sa iesi sa alergi putin pe afara? Sa te invarti, sa te tot invarti, si sa te invarti…ca atunci cand erai copil si nu-ti pasa de nimeni si nimic? De ce sa nu redescoperi una din frumusetile uitate ale vietii? Acum, eu am pus intrebarile; tu esti cel care are raspunsurile! Cum vor fii acestea?