atitudine

Străini

Posted on

breaking-up

Străini eram cândva, străini, din nou, am devenit
Și brusc cum ne-am găsit, la fel ne-am despărțit.
Tu ai plecat deodată, fără motiv, intenție sau gând
Nu te-ai uitat în spate, ci doar în zare, alergând.

Ce-a fost, a fost…s-a dus ușor, exact cum a venit,
Dar a adus, în bezni de noapte, frânturi de răsărit.
Iar ceea ce e trist, la tot ce s-a ‘ntâmplat
Nu e că ai plecat, ci e că n-ai mai stat.

N-am să vin după tine, să te caut, nicicând
Pentru că știi că, de vrei, te poți întoarce, oricând.
Și știi drumul și valea și casa și poarta,
Curaj îți mai trebui’, în mâini să-ți iei soarta!

Dar pân-atunci…O fi rost de-o minune?
Nimeni nu știe, de veste-a ne spune!
Străini noi am fost, străini iată-ne iară
Și bine-ar fi, ca în timp, în noi, să nu doară!

Căci pașii se-unesc, făcând loc despărțirii
De nu știi: real e? Sau doar rodu-amăgirii?
Iar timpul tot trece, în goană, la pas…
Important nu-i ce-a fost, important ce-a rămas!

Advertisements

5 avantaje ale perioadelor dificile

Posted on Updated on

tumblr_maky7ut4ks1rdjsp4o1_500

Cu toții fugim de dificultăți, de probleme, de tristețe. Sau măcar încercăm să fugim, că de prins tot suntem prinși, până la urmă. La fiecare pas facem tot ce ne stă în putere să evităm momentele mai puțin plăcute, ca să rămânem în zona obișnuită de confort. Starea sufletească care ne cuprinde atunci când suntem pe vale e una pe care nu ne-o dorim și din care încercăm să ieșim cât mai repede. Dar, oare, nu există și avantaje pe care acestea vremuri mohorâte să ni le ofere? Nu avem lecții de învățat chiar de acolo de jos, din noroi? Iar alergarea asta nebună după a fi pe culme e chiar atât de sănătoasă? Iată 5 avantaje ale perioadelor dificile care or să te ajute să nu mai pară totul chiar atât de negru, atunci când treci prin ele:

  1. Ai timp de introspecție. Lumea e atât de grăbită și totul se schimbă așa de repede că nu mai avem deloc timp de noi. Când treci prin probleme însă, lucrurile parcă se mai liniștesc. Zgomotul dispare, rămânând doar pe fundal, iar toată energia minții se canalizează spre un singur subiect. Realitatea e că majoritatea problemelor trec de la sine, tot ce avem de făcut fiind să așteptăm, iar timpul acesta e extrem de potrivit pentru a pune ordine în gânduri. Să îți analizezi viața și acțiunile e ceva ce trebuie făcut din când în când, iar dificultățile creează un context favorabil pentru aceasta.
  2. Vezi cine-ți sunt prietenii. Prieteni nu sunt cei care zic că sunt, ci prieteni sunt cei care arată. Ce arată? Compasiune, ajutor, înțelegere etc. Nu persoanele care îți merg alături pe vreme bună sunt prieteni, ci cei care rămân chiar și după începerea furtunii! Doar în momentele dificile, când ai cu adevărat nevoie de o mână întinsă, o să vezi cine îți e, de fapt, aproape. Lumea e plină de oameni care stau în preajmă doar când au ceva jar de tras pe turta lor, dar cei cu spirit de sacrificiu sunt mult mai puțini. Iar când te lovești de probleme vezi oamenii fără ochelari. Și, uneori, chiar și fără măști.
  3. Apreciezi mai mult ceea ce ai. Multe din aspectele vieții le considerăm un dat, un merit. Ne e foarte greu să înțelegem că ne lovim de privilegii la fiecare pas și că ar trebui să fim mulțumitori pentru ele. Nu realizăm că a fi în viață, a avea unde locui și ce mânca, a fi sănătoși și a avea o familie, sau a putea intra pe net sau vorbi cu prietenii la telefon sunt lucruri de care nu toată lumea se bucură. Când o perioadă mai dificilă își face loc în monotonia cotidianului, începi să privești tot ce te înconjoară mult mai atent. Când pierzi ceva (sau pe cineva) observi câte alte motive de bucurie ți-au rămas. Când o dai în bară conștientizezi momentele în care puteai să dai greș și nu ai făcut-o. Și da, poate că la momentul de maximă intensitate nu ai ochi să vezi toate acestea, dar ulterior se face lumină. Și înțelegi că răul putea să fie mult mai rău, iar viața să fie și mai dură.
  4. Fericirea ar fi mult mai pală dacă n-ar fi tristețea. Dacă fericire e tot ce cunoști, nu te poți bucura de ea. Dacă tot timpul ai fost sus, nu ai cum să fii conștient de asta. Dacă mereu ți-a mers bine, nu ai cum să fii recunoscător pentru această stare. Doar cine a cunoscut căderea se poate bucura de ridicare. Cine a zăcut în tristețe poate aprecia fericirea la adevărata ei valoare. Și doar cine a cunoscut lacrimile eșecului, se poate simți împlinit de cele ale succesului. Dacă trăiești plan la exterior, trăiești plan și în interior. Iar frumosul vieții nu vine din liniile drepte, ci din cele șerpuite, urcânde și coborânde. Iar adevărul e că dacă nu ar exista moartea, nu ne-am putea bucura (la adevărata ei valoare, cel puțin), de viață.
  5. Îți testezi limitele. Nu o să afli niciodată din fața televizorului cât de bun sportiv ești, de exemplu. Iar limitele nu o să ți le descoperi în zona de confort fiind, ci luptându-te cu dificultățile pe care viața ți le aduce în cale. Când vin problemele peste tine, abia atunci începi să observi cât de mult poți să duci. Și adevărul e că suntem mai puternici decât credem sau știm că suntem. Iar dificultățile ne pot arăta adevăratul nostru nivel. Totul e să nu ne dăm la o parte din fața luptei.

Se spune că în viață nu contează prin ceea ce treci, ci cum treci. Lucrurile nu stau chiar așa, dacă e să fim sinceri, dar că atitudinea pe care o adoptăm poate da un alt curs evenimentelor, e clar. Viața nu ne aduce numai bucurii, iar zilele săptămânii nu-s toate cu soare…dar important e să nu uităm că el e acolo, sub nori. Și nu, nu spun că trebuie să intrăm în situații mai puțin plăcute doar pentru a ne bucura de anumite avantaje, ci propun să ne învățăm lecțiile atunci când trecem prin astfel de momente. Eu am menționat 5, dar ele sigur sunt mai multe și diferă de la persoană la persoană și de la caz la caz. Important e ca fiecare să le observe și să le asimileze în propria viață.

Când vine vorba de probleme, toți intrăm în ele în același fel. Dar la ieșit, acolo-i diferența…

Nemuritori

Posted on

one_day_you_will-64032

Cadența pedalelor creștea ușor, iar odată cu ea creșteau și numerele indicate de vitezometru. Cu siguranță că și coborârea avea aportul ei, dar biciclistul din față era motivarea supremă, nu era loc de îndoială. Era doar un copilandru oarecare, de undeva de prin sat, ieșit la o plimbare de seară, sau cu treabă, poate. Eu? Eu eram ceva mai mult, eram un biciclist plecat la antrenament!

Așa că am început să împing mai cu zel, bucurându-mă de vântul ce îmi mângâia corpul și de viteza tot crescândă a bicicletei. Priveam în față, drumul urma o curbă ușoară la stânga, iar apoi o alta mai bruscă la dreapta. Am intrat cu tupeu în prima dintre ele, continuându-mi vijelios drumul către a doua. Îmi depășisem deja rivalul, iar un zâmbet de satisfacție mi se așternuse pe față, de parcă cine știe ce ispravă făcusem…

Virajul la dreapta deveni, dintr-o dată, mai brusc decât mi-l aminteam. O mașină urca pe celălalt sens, iar frânele bicicletei nu au mai putut face mare lucru, cu tot scârțâitul lor. Până la impactul cu automobilul nu a mai fost decât o chestie de milisecunde, sfârșitul devenind astfel inevitabil. O rostogolire dură peste capotă și o aterizare forțată în gardul de pe marginea drumului au încheiat povestea. În urmă nu a rămas decât tăcerea.

***

Nemuritori, așa ne credem. Dar ne amăgim, asta facem. Nu suntem conștienți de fragilitatea vieții și nici de faptul că se poate sfârși la orice pas. Când plecăm, plecăm cu gândul că ne vom întoarce. Nu punem niciodată sfârșitul înainte, pentru că nu îl realizăm. Dar cum ar fi viețile noastre, dacă am avea conștiența morții mereu în minte? Am risca mai mult? Am iubi mai tare? Am trăi mai frumos?

Am fii mai sinceri unii cu alții? Am trăi la 100%? Ne-ar mai fi, oare, frică de eșec? Ne-ar mai păsa de criticile și părerile altora? Încă am alerga în stânga și-n dreapta după acceptare? Ne-am mai certa? Am mai pierde timpul? Sau am mai sta de activități frivole? Ne-ar păsa mai mult de fericire? Am fii mai deschiși? Sau, poate, mai atenți, mai prezenți, mai uniți? Am deveni mai darnici? Mai optimiști? Ne-am bucura mai mult de fiecare moment?

Poate…

***

Povestea de mai sus e doar rodul imaginației, însă. Eram la un antrenament când mi-a trecut prin cap un astfel de tablou, aparent fără motiv. Nu am putut să nu mă gândesc atunci la ceea ce am lăsat acasă și la ceea ce îmi stă în față. Mi-au venit în minte persoane cărora nu le-am spus cât de mult le apreciez, sau cât de mult îmi lipsesc. Am dat glas, în gând, unor cuvinte pe care ar fi trebuit să le spun, dar nu am făcut-o. Mi-am amintit de provocări amânate, de promisiune uitate și de speranțe nerealizate. Ca să nu mai vorbesc de nebunii, de spontaneități sau de călătorii.

Preț de un timp am trăit tot ceea ce, din diferite motive, nu am trăit în realitate. Dar o să vină un moment după care nu va mai urma altul, iar clipele se vor termina. Și ceea ce nu am trăit, va rămâne netrăit. Cuvintele nespuse vor rămâne nespuse, iar acțiunile nerealizate vor rămâne nerealizate, pe vecie. Atunci va fi însă prea târziu! Va fi târziu chiar și pentru regrete.

De-i iubire, e durere!

Posted on Updated on

couples-love-photo-images-3

În feed-ul de la Facebook văd astăzi la cineva următoarea idee, care mi-a atras tare de tot atenția: “Cine te iubește, nu te face să suferi niciodată”. Am studiat puțin contextul și am realizat că citatul se voia a fi o consolare pentru cineva care nu trecea printr-o situație chiar plăcută, dar…

…dar adevărul e că cine te iubește te va face sigur să suferi! Iar textele ca cel citat de mine de pe rețeaua de socializare nu sunt decât niște aberații, fie că ne place, fie că nu. Și da, poate că sună bine și ne îndulcesc puțin în unele situații, dar se merită oare să ne consolăm astfel?

Iar acum să încerc să explic. Suntem oameni, iar noi, oamenii de pe planeta asta, suntem ași în a ne răni unii pe alții. Nu știu cum or fi cei de pe alte planete, dar la noi așa se întâmplă. Poate că am rămas cu sechele de când ne luptam pentru supraviețuire prin epoca de piatră, de lovim tot ce prindem în cale. Sau poate că suntem atât de bolovani, că nici nu ne dăm seama de ce și când producem rău. În fine, în cazul de față nu prea contează de ce, ci cum ne comportăm.

Iubirea e o cale pe care se merge în ambele sensuri. Iubești și ești iubit. Ești iubit și iubești. În iubire nu există destinație, doar călători ce merg unul spre altul. Se caută să se găsească și se găsesc ca să se caute. Când iubești, devii transparent, fără ascunzișuri. Alegi să înlături ceața ce vă separă, iar totul rămâne gol, clar.

Dar iubire fără suferință nu există și fiecare iubire vine la pachet cu o doză bună de durere. Tocmai vulnerabilitatea cu care ne îmbrăcăm atunci când alegem să iubim, reprezintă cauza nenorocirii. Nimeni nu ne poate răni, decât dacă îi dăm voie. Și în fața cui devenim cei mai neajutorați, dacă nu în fața persoanei iubite? Cui îi vindem oare, sufletul, pe degeaba, iarăși și iarăși? Cui ne închinăm ființele, dacă nu iubirii?

Și lăsând garda jos, ne tăiem singuri craca de sub picioare. Dar e singura metodă să nu uităm să fim umani. Și asta în ciuda faptului că cine ne iubește, ne rănește. Trebuie să nu uităm însă, că alegem să fim răniți. Alegem să ne deschidem inimile, să ne lăsăm cunoscuți cu bune și cu rele, făcând astfel un salt în gol. Ne oferim, pur și simplu, pe tavă celuilalt, fără să știm ce vom păți, cum o vom duce sau ce se va face cu noi. Și, totuși, mergem înainte, pentru că despre asta este iubirea: despre un necunoscut parcurs împreună.

Iar să știi că ești rănit de cel ce te iubește (sau de cel ce te-a iubit) este cea mai mare consolare. Pentru că asta e, de fapt, tragedia în dragoste, nu faptul că s-a terminat, ci că, după ce s-a terminat, nu mai știm să ne bucurăm de ce-a fost. Și tocmai acele răni dovedesc iubirea: o iubire ce poate acum nu mai e, dar cândva a fost.

Ce ne învață viața? Că poți să rănești fără să iubești și poți să fii rănit fără să fii iubit. Dar niciodată nu vei putea să iubești fără să rănești! Și nici să fii iubit, fără să fii rănit…

 

3 lecții de la antrenamentul de astăzi

Posted on

biking-in-the-rain-sq

De când cu proiectul “Europa în 80 de zile” am început să merg mai des cu bicicleta, pe distanțe mai lungi. Din păcate însă, vremea și treburile nu îmi oferă posibilitatea unor antrenamente așa cum mi-aș dori. Dar astăzi după-amiază am prins o fereastră potrivită și am luat-o la pas. Nu aveam dispoziție deloc, norii negri erau și ei prin preajmă, parcă simțeam și ceva oboseală 😀 …dar disciplina a ieșit, până la urmă, învingătoare.

Pe lângă beneficiile fizice pe care sunt sigur că această tură mi le oferă, am conștientizat 3 lecții de viață. Iată-le mai jos, în nicio ordine:

  • Uneori pofta vine mâncând – Nu mai pedalasem de fix o săptămână, iar chef de așa ceva nu aveam deloc. Mai alergasem între timp, dar ultimul antrenament m-a făcut să mă simt ca o legumă, așa că moralul nu-mi era foarte sus. Am decis traseul și am pornit la drum, dar temerea mi se confirma: psihicul era jos, iar fizicul și mai jos. După 6 km m-am lovit de prima cățărare serioasă, iar mușchii au început să urle din toate puterile. Cum bătea și vântul, mai că îmi venea să mă întorc! Am continuat însă și, pe măsură ce adunam kilometri, mă simțeam din ce în ce mai bine. Așa se face că în a doua parte a drumului nici măcar ploaia nu mi-a putut lua din viteză și din bună dispoziție!
    Așa pățim de multe ori în viață: suntem obosiți, plictisiți sau fără randament, așa încât nu ne arde să ne apucăm de treabă. Dar uităm că uneori pofta vine mâncând. Și preferăm să ne complacem în starea în care ne găsim, decât să punem osul la treabă și să scăpăm de neplăcere. Uităm că uneori nu vine inspirația la noi, ci trebuie să mergem noi la ea. Uităm că lucrurile nu se fac doar când simțim că le-am face, ci lucrurile se fac când trebuiesc făcute.
  • E important să ai o țintă – Nu de puține ori am plecat la drum cu un traseu în minte și l-am scurtat pe parcurs. Așa aș fi făcut și astăzi dacă nu aș fi primit însărcinarea din partea părinților să rezolv o mică problemă într-un oraș apropiat. Și, uite așa, când am vrut să scurtez antrenamentul (având motive întemeiate, normal), nu am făcut-o. De ce? Pentru că aveam o țintă importantă de atins.
    Pe drumurile vieții ne lovim des de situații asemănătoare. Iar dacă nu știm foarte clar de ce mergem unde mergem, o să ne întoarcem din drum. Sau o să o luăm pe scurtături, “flexibili” fiind. Când însă ai o destinație bine definită, o țintă pe care ți-ai propus să o atingi, nu prea te mai poate opri nimic. Iar când comoditatea vrea să preia controlul, nu reușește. Pentru că tu știi unde mergi și de ce ai pornit într-acolo.
  • Niciodată nu știi ce te așteaptă pe drum – Ieri a plouat mult la mine în zonă și a fost frig tare. Azi s-a încălzit puțin, iar soarele a spart, de câteva ori, norii. Nimic nu anunța însă ploaia (cu piatră) pe care am întâlnit-o la un moment dat (nici măcar tipii de la Meteo!). Iar eu pregătit nu eram, fiindcă nu plecasem departe. Dar, recunosc, nu mi-ar fi stricat ceva haine impermeabile.
    E greu să prevezi toate obstacolele sau schimbările de care te vei lovi în lucrurile pe care vrei să le întreprinzi. Dar e important să fii cât mai bine pregătit, să fii flexibil și să înduri orice îți iese în cale. Dacă poți să îți faci situația mai bună, fă-o! Dacă nu poți, mergi înainte, va trece! Să nu te oprești, doar asta contează.

De multe ori, în goana noastră prin viață, dăm cu piciorul unor lecții importante care ne-ar ajuta la un trai mai bun. Avem atât de multe cunoștințe încât nu avem ochi pentru aspectele simple, de bun-simț, care ne înconjoară clipă de clipă. De aceea avem nevoie nu să fim învățați lucruri noi, ci să ni se amintească cele pe care le știm deja. Ce am conștientizat eu astăzi nu-s noutăți, sau chestii neauzite. Sunt idei știute, dar uitate. Iar reamintirea niciodată nu strică. Sau, cel puțin, nu strică în cazul de față.

Mi se cuvine!?!

Posted on Updated on

543812_632595733434110_106720021_n

Ni se cuvine! Așa am ajuns să vedem lumea. Să luăm lucrurile. Să gândim despre ceilalți. E dreptul nostru să trăim bine, în pace și în confort. Nu, nu trebuie să muncim pentru ceea ce avem. Și, mai grav, nu trebuie nici să fim recunoscători. Pentru că le merităm.

Nu realizăm cât de “norocoși” suntem. Hrană (îmbelșugată, cel mai adesea), haine (de firmă, mai mereu), gadget-uri (de ultimă generație, normal) nu (mai) sunt privilegii. Sunt aspecte banale ale vieții, fără de care nu ne-am putea concepe traiul. Și ne e imposibil să înțelegem că lumea poate fi privită și dintr-o altă perspectivă.

Dar să merg mai departe. Apa, liniștea din țară, sănătatea? Ah, dar chiar e normal să ne bucurăm de ele, nu? Ce dacă milioane mor din cauza lipsei de apă potabilă? Ce contează că, în o mulțime de zone, nu se știe dacă apuci sau nu ziua de mâine? Iar sănătatea e dorită de cei ce nu o au, așa-i?

Sau libertatea. Sau plăcerea oferită de o adiere de primăvară. Sau încântarea dată de o floare. Sau zumzetul de albine din jurul unui copac în floare. Sau posibilitatea să stai pe propriile picioare. Să știi că poți să ieși din casă. Să te învârți de nebun prin soare, sau ploaie. Aspecte, mici sau mari, pe care nu le prețuim la adevărata lor valoare.

Ca să nu vorbesc de oameni. De relațiile cu ceilalți, de interacțiuni. Nu de puține ori ne credem Dumnezeu pe pământ. Și ne hrănim cu iluzia că totul gravitează în jurul nostru. Nu îi apreciem pe cei dragi, pe prieteni, pe oricine. Nu conștientizăm valoarea pe care aceștia o au și nu vedem că ne fac viața mai frumoasă. Observăm doar golul rămas, atunci când pleacă.

Și asta se întâmplă cu orice lucru care credem că ni se cuvine: nu îl apreciem la adevărata valoare. Pentru că atunci când meriți ceva, nu ai de ce să mulțumești! Și nu înțelegi cât însemna pentru tine, decât atunci când l-ai pierdut. Adică prea târziu.

Iar viața, cu bune cu rele, e un privilegiu. Un privilegiu care nu ni se cuvine, dar de care trebuie să ne bucurăm. Și pentru care ar trebui să fim recunoscători.

O fi căzut din buzunar…

Posted on

a-park-bench-photography-1050x1680

Zona Universitate, București, astăzi. Ceasul arată în jur de 12:15. Pe o bancă , dau pagină după pagină, bucurându-mă de fiecare rând. În rest, banca e goală. Oamenii aleargă în toate direcțiile, grăbiți de iluziile vieții. Soarele încălzește de zor, dar vântul răcește mai cu spor. Nimic neobișnuit, nimic ieșit din tipare.

O bătrânică se așează pe locul rămas liber. Savurează o gogoașă de patiserie, din aia plină de ulei și de chestii nesănătoase. Dar na, gusturile nu se discută. Și, în plus, femeia și-a trăit viața, nu se mai gândește la a mânca ceea ce trebuie.

La un moment dat ceva mă distrage. Îmi ridic ochii și privesc, preț de câteva clipe, peste betoane și oameni.  Nu știu ce m-a făcut să mă opresc, dar îmi prind vecina în flagrant. Tocmai își termină desertul și își caută un loc unde să lase ambalajul. Nu, nu vede multele coșuri de gunoi din preajmă…dar vede banca. Și își uită, cu mult tact și fără băgare de seamă, hârtia.

Îmi trec, în câteva fracțiuni de secundă, mii de gânduri prin minte…cum să procedez? Nu mă pot hotărî, așa că aștept. Poate că nu vrea să o lase și poate că o să o ia când va pleca; ce rost să mă iau de oameni degeaba?

381 ajunge în stație curând, iar lumea se îmbulzește deodată. Bătrânica se ridică, uitându-și resturile pe bancă. “Ați uitat ceva”, îi spun, pe negândite. Se întoarce nedumerită, privește în jur, iar apoi privește la mine. Într-un sfârșit se uită și la ambalaj și îl ia, cu mișcări robotice. Are grijă însă, să-mi scuipe printre dinți, un neobrăzat”O fi căzut din buzunar…”

Ce să-i spun? Că minte cu nerușinare? Că are o vârstă și că așa ceva “nu se face”? Că am văzut totul și că trebuie să-și învețe lecția? Că asta e lipsă de bun-simț? Nu știu…Nu știu nu ce să-i spun, ci dacă are vreun rost! Oamenii oricum se schimbă greu, iar bătrânii nu se schimbă deloc.

Din păcate, asta e țara în care trăim. Așa ne-am educat, să meargă oricum. Să vrem rezultate mărețe, dar să nu muncim deloc. Să aruncăm pe jos, minunându-ne de mizerie. Să vrem o lume mai bună, dar de la ceilalți.

Îmi sosește autocarul, așa că închid cartea și urc. Mă gândesc, însă: pe unde o cădea din buzunar hârtia vecinei mele?