ambitie

Când frica o ia înaintea succesului

Posted on

3403321739_5eaa052674_b

Sunt unele aspecte ale vieții care parcă mă copleșesc, în anumite momente. Și până și cele mai frumoase vise, pe cale de îndeplinire fiind, mă zdrobesc sub măreția lor. Iar în spatele fiecărui gând de reușită apar zeci sau sute de gânduri de îndoială. Și asta nu pentru că știu că nu o să realizez ce mi-am propus, ci doar fiindcă nu știu cum o să fac asta, căci necunoscutul e prea de nepătruns.

La a călători prin Europa pe bicicletă visez de mult timp. Iar visul nu se limitează doar la bătrânul continent sau la bicicletă, ci la ideea în sine de a călători. Dar când poți amesteca o plăcere cu alta, bucuria se multiplică. Și iată-mă, la șase luni de la lansarea proiectului, pe picior de plecare. Nu, nu îmi vine încă să cred, pentru că totul e prea frumos, parcă…

Dar totul e pregătit: bagaje, traseu, biciclete etc. Mai lipsește doar sosirea momentului de start, întâlnirea cu ceilalți 2 prieteni dornici de aventură și drumul ce-l vom lua la pedale. Iar așteptarea nu-i deloc ușoară, căci timpul parcă nu mai curge. Se spune, însă, că lucrurile care merită se lasă așteptate, dar să fie suficientă consolarea?

Și iată-mă în fața uneia din cele mai mari provocări (dacă nu chiar cea mai mare!), întrebându-mă de ce nu trec prin astfel de evenimente mai des. Nu pot să înțeleg de ce îmi limitez visele și, în loc să îmi duc viața la superlativ, mă plafonez în mediocritatea cotidiană.

Poate că traiul ne-ar fi mai vesel, dacă am trăi după cum ne spune inima. Și poate că am fi mai fericiți, dacă am merge fiecare pe propriul drum. De ce nu o facem, nu știu. Frica? Lenea? Presiunea externă? Imaginea de sine proastă? Obișnuința? Pot fi toate, sau niciuna. Ce contează e că e păcat să ne batem joc de cei câțiva ani ce-i avem de trăit pe aici. Pentru că, bătându-ne joc de ei, ne autodistrugem. Nu ne facem rău doar când ne facem rău, ci și atunci (mai ales atunci!) când nu ne facem bine!

Peste 2 zile și 3 nopți voi plecă în cea mai provocatoare și promițătoare călătorie la care am îndrăznit să visez (e posibil să visez cam jos, știu), iar când mă uit în spate și în față înțeleg cât de mic sunt în această lume. Dar uitându-mă la piedicile de până acum, înțeleg că am învățat că, atunci când vrei ceva, găsești soluții. Iar uitându-mă în față, la necunoscutul plin de surprize ce mă așteaptă, înțeleg că lucrurile se realizează pe rând, câte unul odată. Sau, cum zice un proverb: “Orice călătorie de 1000 de pași începe cu primul pas”. Iar dacă eu am lumină pentru acel pas, dar nu îl fac, degeaba cer lumină pentru toți 1000! Ce fac, de fapt? Îmi găsesc scuze, pentru a nu porni la drum…

Și m-am tot întrebat, după acești pași, ce alți pași o să fac? Adică spre ce o să mă îndrept? Din multele astea drumuri pe care viața mi le așterne în cale, eu pe care să le (mai) încerc? Dar am înțeles că nu contează ce o să fie cândva, ci important e ce-i acum. Și, de multe ori, de asta suntem nefericiți: pentru că trăim în viitor, uitând de frumosul prezentului…

Că viața e frumoasă e cert, dar că știm să o trăim încă am dubii. Mai avem timp să învățăm, asta-i vestea bună. Sau, cel puțin în dreptul meu, eu așa sper…

 

P.S:

Plecat fiind, în următoarele 3 luni activitatea pe acest blog va fi minimă. Sper să mai postez, dar nu e loc de promisiuni.

Pentru cei care vreți să fiți la curent cu evoluția aventurii prin Europa și să citiți prin ce trecem (sau ce îmi mai trece mie prin cap), ne găsiți pe Europa în 80 de zile, unde vă așteptăm cu drag. Iar dacă vreți să nu ratați niciun update (text, poză sau video), urmăriți-ne și pe Facebook!

Ne auzim curând!

Advertisements

Despre încredere: simplu, dar nu ușor!

Posted on Updated on

Richard Branson, vestitul om de afaceri deținător de-a lungul timpului al unor companii precum Virgin Records, Virgin Atlantic, Virgin Galactic și multe altele, povestește în cartea sa “Screw it, let’s do it!” cum a învățat el să înoate. Totul a pornit de la un mic pariu cu mătușa sa: Richard avea timp până la sfârșitul celor câteva zile ale vacanței la mare să învețe să înoate. Dacă reușea câștiga 10 șilingi, o sumă frumușică pentru un copil de 9 ani. Ambițios din fire și hotărât să câștige banii s-a chinuit toată săptămâna să învețe, dar apa învolburată a mării nu i-a priit deloc. Supărarea nereușitei nu i s-a diminuat nici pe drumul spre casă decât atunci când a observat un râu pe marginea drumului, hotărându-se să mai încerce o dată. Nici râul acesta nu era foarte prietenos dar, datorită încurajărilor familiei, a înotat metrii buni, în ciuda apei înghițite din plin și a curenților. Și-a primit mult doritul premiu, împreună cu felicitările celor de pe margine, învățând că nimic nu este imposibil dacă lupți cu toată ființa ta.

Când citeam relatarea de mai sus nu a putut să nu observ importanța pe care a avut-o familia lui Richard în reușita fiului lor. Încrederea acordată, încurajările oferite și chiar și oprirea mașinii doar pentru ambiția copilărească a acestuia de a învăța să înoate și de a câștiga cei 10 șilingi au contribuit la crearea contextului favorabil succesului. Citind cartea mai departe nu am putut să trec peste faptul că încrederea familiei, faptul că a avut tot timpul pe cineva în spate, l-au ajutat pe Branson să ajungă acolo unde este astăzi.

Care-i faza cu încrederea în sine și de ce e importantă

Se spune că în viața fiecăruia de o importanță capitală sunt primii ani ai copilăriei. Studiile arată că atunci se stabilește baza a tot ce se construiește mai târziu. Atunci copilul pune întrebări, învață tot ce se poate despre lumea înconjurătoare, dar și ce poate și ce nu poate. De asta copiii din familii iubitoare, care au fost susținuți chiar și în cele mai prostești idei, au tendința să ajungă mai departe decât cei care nu au trăit în astfel de condiții.

Dar, trecând peste factorii îndepărtați, care ne-ar putea sluji ca scuză, încrederea în sine e importantă pentru că…este. Și atât. Se știe de ce e importantă: pentru că fără încredere în sine nu am realiza nimic. Nu reușim să aducem la îndeplinire decât ceea ce credem că putem îndeplini. Și asta fie că suntem, fie că nu suntem conștienți de asta.

Cum se capătă încrederea

Nu, nu citind cărți sau vorbind se capătă încredere! Și nu încurajările altora o fac mai puternică; dar nici nu o slăbesc. Tot ce vine din afară, de la alții, e doar confirmarea propriilor standarde. Totul pe lumea asta se atinge prin acțiune, iar învățarea de a avea încredere în propria persoană nu face excepție. Încrederea se cultivă și vine din reușitele trecute! Să știi că ai făcut X și Y, că erai aproape să ajungi în punctul Z asta sporește încrederea. Reușitele de ieri sunt temelia reușitelor de mâine! E simplu. Dar nu și ușor!

De ceva timp m-am apucat de alergat. Iar la începutul lui octombrie am terminat primul meu maraton. Cum am reușit să alerg 42 km deși cu ceva mai mult de un an înainte nu eram în stare să alerg 2 km? Cu pași mărunți. Dar care au devenit, pe parcurs, și mai mari, și mai mulți. Și cu fiecare pas încrederea că voi putea termina cei 42 km creștea și ea. Iar în timpul cursei nu a existat niciun semn de întrebare dacă pot sau nu să reușesc.

Și e frumos că reușitele de ieri nu trebuie să fie neapărat corelate, ca domeniu, cu reușitele de mâine. Asta pentru că succesul de ieri îți clădește încrederea de azi, iar încrederea de azi îți aduce succesul de mâine. E simplu. Dar nu și ușor!

Povestea din spatele Poveștii – Cum a fost la primul meu maraton (II)

Posted on Updated on

“Dacă vrei să câștigi o cursă, aleargă 1km. Dacă vrei să vezi ce înseamnă viața, aleargă un maraton”

– Emil Zatopek

În articolul “Povestea din fața Poveștii” am încercat să aduc în prim-plan cum a decurs cursa, marcând momentele determinante ale acesteia. Acum e timpul să trec la a extrage învățăturile și la a citi cursa printre rânduri.

Să alergi un maraton e o chestie tare de tot. Dar și dură pe măsură. E exact ca în viață: când să te bucuri, dai de greu, când crezi că nu mai scapi de rău, atunci vine binele, doar să mergi înainte. Așa cum povesteam în prima parte, jumătate din cursă am dus-o fără prea mari eforturi și foarte relaxat. Dar nu știam cât de tare urma să se complice lucrurile în a doua parte și de cât de multă voință voi avea nevoie să termin. Cu ceva timp în urmă mi-am făcut o listă cu “Provocări imposibile”, listă care cuprinde realizarea unor lucruri care mi se par nebunești și care trebuie să mă scoată din zona de confort și să mă ducă cât mai departe. Terminarea unui maraton era una din provocări, iar acum gândul îmi zboară departe, la ceva și mai imposibil. Oricum, e fascinant cum poți să ajungi să realizezi obiective pe care le credeai imposibile, dacă îți propui și te pregătești corespunzător pentru îndeplinirea lor!

provocari_imp

E foarte interesant că la o cursă de anduranță nu contează cât de bine te descurci pe termen scurt; cel mai important e să reziști până la capăt, cât de bine poți. Și trebuie să fii în stare să te stăpânești. La început era foarte mare tentația de a alerga repede și de a depăși alți concurenți, iar spre sfârșit dorința de a renunța era maximă; doar printr-o disciplină serioasă te poți abține de la a alerga cum simți. Uneori e mult mai important să gândești lucrurile, decât să le simți.

Pe parcursul cursei am văzut cât conteză să ai pe cineva aproape. Fie că e vorba de prima jumătate în care am alergat cu Adi, fie că e vorba de ultimul sfert în care fratele meu mi-a fost alături, susținerea externă devine crucială în unele momente. Și simplul fapt că, uneori, te întâlneai cu fețe cunoscute sporea energia. Pot să spun că cea mai grea perioadă a maratonului a fost cea în care am alergat singur, pierdut în urmă de pacemakerii de 3:45.

M-a surpins solidaritatea existentă între participanți, ca să nu mai vorbesc de încurajările spectatorilor! Deși, teoretic, ne aflam cu toții într-o cursă, sentimentul era unul singur: nu concuram cu ceilalți, ci cu noi înșine. Încurajări, o palmă așezată pe un umăr obosit, zâmbete schimbate între concurenți și chiar aprecieri și încurajări în gura mare schimbau peisajul în bine, transformând o cursă frumoasă în una extraordinară. Acolo, toți eram prieteni, nu concurenți. Iar publicul, te împingea de la spate, la propriu aproape. Când am ajuns din nou în zona startului și urma să fac bucla spre Unirii, Universitate, Eroilor durerea de mușchi era una teribilă. Voiam să mă opresc să îmi revin puțin, dar strigătele celor de pe margine și aplauzele acestora nu m-au lăsat. Știu că poate părea comic, dar îmi era rușine să mă opresc acolo, în mijlocul lor. Parcă mi-aș fi bătut joc de dăruirea încurajărilor lor. Așa că am mers înainte. Am înțeles și eu de ce sportivii profesioniști sunt împinși de la spate de spectatori și cât de mult îi ajuta asta. E exact cum spunea, uneori o doză de motivație din exterior te poate împinge spre noi limite și noi reușite. Dacă găsește motivarea interioară, cu care să facă echipă bună.

Pentru că tot în capul meu s-au dus luptele. Lupte nu că voi reuși sau nu, pentru că eram sigur că voi termina: problema se punea în cât timp urma să ajung la finish. Nici măcar nu am lovit așa-zisul “Zid”, cel puțin nu am avut un moment în care să cred că îmi e imposibil să mai continui, pentru că perioade grele au fost din plin. Însă pe tot parcursul maratonului am discutat cu mine însumi, mai mult ca niciodată cred. Mi-am reglat ritmul, m-am motivat să merg mai departe, m-am împins înainte când picioarele nu mai voiau să o facă. Cam ăsta e adevărul: cele mai mari lupte se dau în noi, în mintea noastră; ceea ce se vede în exterior e doar rezultatul a ceea ce a fost în interior.

Una peste alta, să alergi un maraton e frumos, înainte și după adică. Pentru că pe parcurs sigur vei avea și momente mai puțin plăcute. Dar ce e frumos e că după nu îți rămân în minte decât lucrurile bune; ce a fost urât se șterge, rămâne doar o amintire fadă, că nici nu știi dacă a fost adevărat sau nu. Sentimentul ce te cuprinde când treci linia de sosire și când îți primești medalia îți spune clar că s-a meritat tot efortul. Pentru că da, lucrurile frumoase costă…și oare dacă n-ar costa, le-am mai aprecia? Oricum, așa cum spuneam, cred că oricine ar trebui să alerge un maraton măcar o dată în viață. Lecțiile pe care le înveți, disciplina pe care ți-o impui, oamenii pe care îi cunoști te vor schimba pentru totdeauna. Vei ajunge să privești viața cu alți ochi, să ți se pară mai palpitantă, mai interesantă, mai frumoasă.

IMG_2454

Sper să ne vedem la anul. Până atunci, să înceapă antrenamentele!

Povestea din fața Poveștii – Cum a fost la primul meu maraton (I)

Posted on Updated on

IMG_2454

“Dacă vrei să câștigi o cursă, aleargă 1km. Dacă vrei să vezi ce înseamnă viața, aleargă un maraton”

– Emil Zatopek

Așa cum spuneam mai demult, pe 6 octombrie urma să particip la primul meu maraton. Iată că 6 octombrie s-a dus și, cu el, s-a dus și Maratonul Internațional București – maraton la care am participat și eu. Și pentru că marile experiențe trebuiesc ancorate în timp, iată mai jos povestea din fața și din spatele poveștii.

Povestea din fața poveștii

Pe 6 octombrie se împlineau aproximativ 2 luni și 3 săptămâni de când începusem antrenamentele pentru maraton – primul meu maraton. Perioada era una insuficientă, îmi spunea site-ul pe care mi-am făcut programul de antrenament și care cerea un minimum de 4 luni de antrenament. Dar, cum nu puteam să plusez cu zile, nu am avut ce face. Îmi doream foarte tare să alerg cursa asta, așa că am încercat să compensez cu motivație. Pentru mine, maratonul de anul acesta era un fel de reeditare a unei încercări de anul trecut de a termina un maraton. Din motive destul de obiective, în 2012 nu am putut să particip decât la proba de semi-maraton, o experiență despre care poți citi aici. Ei bine, nu aveam de gând să ratez din nou și nu am ratat.

Zilele premergătoare competiție au fost pline de emoție. Nopțile, nu mai zic, îmi lua o veșnicie să adorm! Oare cum o să fie? O să plouă? O să fie frig? Oare o să rezist? Vor fi suficiente antrenamentele mele? Dacă o să reapară durerea aia supărătoare din genunchi? Cum o să fie la “zid”? Și alte gânduri de genul. Dar au trecut. Și s-a făcut dimineață, duminică dimineață. Vremea? Cer senin și soare mult. Dar aerul destul de rece. Oricum, nu era rău de loc. Starea mea? Excelentă, atât fizic cât și psihic. Deși nu aveam decât două antrenamente realizate în ultima săptămână din cauză vremii foarte proaste(duminică – 21Km și marți – 5Km) mă simțeam foarte, foarte bine. În Piața Constituției atmosfera era una de vis: mulți oameni echipați care se pregăteau de cursă, muzică ritmată în boxe și o nerăbdare crescândă ce umplea aerul. M-am echipat repede, m-am întâlnit cu Adrian Podeanu, un bun prieten, aflat și el tot la primul maraton. Am mers la locul de unde trebuia să pornim, undeva în spate de tot, și am așteptat startul.La 9:00 ne-am pus în mișcare și ne-a luat aproximativ 2 minute să începem pe bune, adică să trecem de linia oficială de start.

Citisem mult pe tema maratonului așa că partea teoretică a cursei era, cât de cât, acoperită. Strategia o aveam definită, rămânea ca noi să reușim să o aplicăm. Ne propusesem să alergăm împreună o cât mai mare distanță, fără a ne stânjeni unul pe altul. Voiam să menținem un ritm de 5 min/km pentru cât mai mult timp; asta ar fi însemnat un timp total de 3 ore și 30 minute. Misiune imposibilă, ne dădeam seama, așa că target-ul mai realist era cel de 3 ore și 45 de minute. Încă de la început ne-a fost greu să menținem ritmul. Aglomerația era foarte mare, trebuia să depășești foarte des, ruperile de ritm erau extrem de stresante. Abia după vreo 2 km s-a mai aerisit traseul și de abia de atunci am început să ne concentrăm pe ritm. Eram mult în urma celor 5 min/km, iar pacemakerii de 3:45 și 3:30 habar nu aveam unde sunt. Noi ne-am continuat cursa însă și, pe la sfertul primei ture, i-am ajuns și depășit pe cei de la 3:45. Ne simțeam bine, zburam cum s-ar zice, și nu aveam deloc chef să ne gândim că se va schimba ceva. Până la jumătate totul a mers astfel, lin și ușor. Pașii alergătorilor, încurajările spectatorilor și entuziasmul nostru m-au făcut să cred că un maraton nu e o chestie chiar așa grea, până la urmă, iar crampele, oboseala, sau dorința de a renunța poate interveneau la cei mai slabi sau neantrenați nu și la mine. Și totuși, știam că era prea frumos să fie adevărat, așa că mă așteptam și la mai rău.

Semi-maratonul l-am terminat în 1:48, un record pentru mine. L-am sunat pe fratele meu care urma să alerge cu mine ultimii kilometri și am continuat încrezător. Nici nu am realizat când am încetinit ritmul, dar pe la km 23 am fost prinși de pacemakerii de la 3:45. Adi începea să fie din ce în ce mai obosit, așa că ne-am despărțit, eu alăturându-mă grupului ce tocmai ne depășise. Eh, și aici am greșit eu puțin. M-a cam luat valul și i-am dat cam tare. Bine, ritmul impus (5.21 min/km) nu era unul foarte dur, dar distanță mai era destulă și eu nu alergasem niciodată mai mult de 30 km. Am mers cu ei până la kilometrul 29 și m-am pierdut, la propriu. Dureri tăioase de mușchi nu mă lăsau să îmi mai mișc picioarele. Doar oprirea la un punct de alimentare și hidratarea și fructele de acolo m-au ajutat să mă repun în mișcare. Nu îmi puneam problema că nu o să termin, dar îmi era ciudă că dau cu ritmul de pământ. Și timp de 1 km am alergat singur. Singur, singur adică. Și mai eram și depășit de alți alergători și mă ofticam că nu puteam să mă țin după ei. Fratele meu nu mai sosea, așa că tacâmul era complet și fizic și psihic.

La km 30 a intrat și el în cursă, așa că nu am mai fost singur. Oh, ce ușurare a fost să văd o față cunoscută alături de mine! Mușchii tot mă dureau (m-au durut până la sfârșitul cursei), dar acum era altfel. Prezența lui m-a ajutat enorm. Îmi dădea apă, mă ținea la curent cu ritmul, mă motiva. Și cel mai important, m-a tras după el. Și încet, încet se duceau kilometrii. Și când spun încet, o spun la propriu. Parcă nu se mai terminau, nu alta. Am făcut eu cum citisem, împărțisem cursa în distanțe mai mici, dar nu părea să ajute. Ajuta însă mult când mă uitam la alți alergători care erau de abia pe la km 22 și încurajările celor de pe margine; oricât de tare dureau mușchii, nu puteai să te oprești când o mulțime de oameni te aclama de pe margine! Pe ultimii 6-7 kilometri am reușit chiar să mai recuperez din timpul pierdut, iar ultimul kilometru l-am alergat chiar foarte repede, ținând cont de cât de obosit eram. Am reușit chiar să forțez și să depășesc câțiva alergători pe ultimii metri, ceea ce a sporit și mai tare satisfacția: “uite că mai puteai”, mi-am zis. M-am chinuit puțin să îmi desfac chip-ul, mi-am primit medalia și m-am trântit jos, pe unde am apucat. Eram, oficial, “maratonist”, cu un timp total de 3:51:15!

maraton_2013

Continuarea, “Povestea din spatele Poveștii”, în a doua parte, foarte curând!;)

Reputatie vs. Caracter

Posted on Updated on

“Circumstantele in mijlocul carora traiesti iti determina reputatia…

      adevarul in care crezi iti determina caracterul…

Reputatia este ceea ce se presupune ca esti;

     caracterul este ceea ce esti…

Reputatia este fotografia;

     caracterul este fața…

Reputatia ii vine cuiva din afara

     caracterul creste dinlauntru…

Reputatia este ceea ce ai cand vii intr-o noua comunitate;

     caracterul este ceea ce ai cand pleci…

Reputatia ta este facuta intr-un moment;

     caracterul se cladeste intr-o viata…

Reputatia iti este aflata intr-o ora;

     caracterul nu iese la iveala nici intr-un an…

Reputatia creste ca o ciuperca; 

     caracterul dureaza ca eternitatea…

Reputatia te face bogat sau sarac;

     caracterul te face fericit sau nefericit…

Reputatia este ceea ce oamenii spun despre tine in fata mormantului tau;

     caracterul este ceea ce ingerii spun despre tine in fata tronului lui Dumnezeu.”

– William Hersey Davies

Cioban fericit, decat filozof neimplinit!

Posted on

Cand am vazut reportajul despre Marcu am ramas foarte placut impresionat. Faptul ca mai exista oameni care renunta la standardele societatii moderne (3 facultati) pentru a face ceea ce ii implineste este imbucurator. Marcu – ciobanul filozof – cum a fost titrat pe toate posturile de televiziune (de ce dau oare toate posturile o stire in aceesi perioada?) a renuntat sa mearga pe unul din drumurile deschise de cele 3 facultati absolvite si s-a retras in inima muntelui sa faca ceea ce multi ar cataloga ca o munca umilitoare – a devenit cioban. Dar pentru ca metoda copy-paste, desi la moda, nu ma incanta, iata link-ul de unde puteti citi mai multe despre el: http://www.adevarul.ro/actualitate/Hunedoara-_Ciobanul-filosof_din_Tinutul_Momarlanilor_0_634137109.html# . 

Cere mai mult!

Posted on Updated on

De multe ori m-am intrebat de ce oamenii vor atat de putine de la viata. Desi traim intr-o lume in care oportunitatile ne lovesc la tot pasul, ne multumim cu putin. Si cand spun asta nu ma gandesc doar la aspectul financiar, ci la orice aspect al vietii (amarate) pe care o traim. Nu invatam decat putin, cat sa trecem. Muncim cat sa nu fim dati afara. Si tot asa. Cerem putin, primim putin. Cat vrem, atat avem. Dar, intrebarea se ridica din nou, de ce stau lucrurile astfel?

Imi amintesc de un episod pe care il povestea John Maxwell. Acesta spunea ca odata, intr-un oras, a fost abordat de un om al strazii, cerandu-i 25 de centi. Acesta, cu zambetul pe buze, a scos din buzunar o moneda de 25 de centi si i-a oferit-o. Contrariat, omul a spus ca isi bate joc de el. John i-a raspuns ca atat a cerut, atat i-a dat si ca nu are motive sa fie suparat. Daca ar fi cerut mai mult, ar fi primit mai mult.

Mi-a placut mult aceasta istorisire deoarece ilustreaza un adevar general:daca ceri, atat primesti. Daca nu ceri, nu primesti. In Biblie se spune: “cereti si vi se va da”. Cat ceri, atat primesti. Daca vrei independenta financiara, intelepciune, cultura, un job bun sau orice altceva, CERE. Cere de la viata si vei primi. Dar nu uita, rar vei primi mai mult decat ai cerut. Nu e sigur ca daca ceri mult vei si primi mult. Dar e sigur ca daca nu ceri mult, nu primesti mult. E simplu. Dar, se spune, viata ofera tuturor celor ce indraznesc sa ceara. Indrazneste! Meriti sa ceri mai mult!