alergare

“100 for Children”: Povestea unei Povești

Posted on Updated on

10285114_675827739156511_2466145352883764079_o

Cum povestești un eveniment de poveste? Iată dilema mea de acum…Pentru că asta a fost “100 for Children”: o poveste în care cuvintele sunt de prisos. Iar acolo unde cuvintele nu-și au locul, rămân doar faptele.

Așa că…iată faptele:

  • prima ediție, traseu București Otopeni-Valea Plopului, Prahova, cursă necompetitivă;
  • 45 de alergători, împărțiți în 3 categorii: ultra maraton(100km), 2×50 km, sau 5×20 km;
  • scop caritabil, banii strânși vor fi folosiți la construirea unui centru în Vălenii de Munte ( se strânseseră aproximativ 40000 de lei);
  • o persoană a alergat toți cei 100 de kilometri, iar alți 5 au alergat între 65 km și 90 km;
  • George Ogăraru a alergat alături de concurenți, împreună cu soția, fiul și un bun prieten, antrenor la Ajax;
  • pozele se văd toate pe pagina de Facebook a lui Radu Cristi.

Și totuși…parcă fără cuvinte nu se poate (sau eu nu pot, cel puțin 😀 ).

Cursa a fost superbă, e lucru clar! Și frumusețea ei nu a constat în competiție sau premii (pentru că nu au existat!), ci în plăcerea alergării, zâmbetul și recunoștința copiilor, dar și satisfacția venită din faptul că ai întins o mână de ajutor cuiva în nevoie.

S-a alergat prietenește, cu asistență pe tot parcursul drumului, ideea principală fiind aceea de a ajunge cu toții în siguranță la linia de finish. Ploaia ne-a stat prin preajmă, deși pe unii din participanții de la ștafetă i-a cruțat, cât de cât. Soarele a fost cu siguranță mult mai milos, pentru că el nu și-a arătat fața decât spre sfârșit, dar cu un zâmbet nu foarte cald. La apus a devenit și el prietenos, când s-a arătat în toată splendoarea lui, acoperind tot peisajul cu o mantie aurie.

Sentimentul de la final a fost…priceless. Sentimentele, de fapt, pentru că au fost două linii de finish. Prima, la intrare în Valea Plopului, pentru așteptarea tuturor alergătorilor și parcurgerea ultimilor 3 kilometri împreună cu copiii de acolo. La primul final am ajuns cu unul din colegii de ștafetă, iar copiii erau super încântați să vadă că încep să sosească “atleții”, după cum am fost numiți. 🙂 Priceless, după cum spuneam :D…

Al doilea final a fost finalul pe bune, adică sosirea în tabăra de copii de la Valea Screzii. După ce toată lumea a alergat ultimii 3 kilometri, am ajuns să trecem linia frumos împodobită de copii și să ne relaxăm, cu adevărat. Ce mi s-a părut foarte de apreciat a fost faptul că acești kilometri au fost alergați chiar și de unii din voluntari, dar și de cei care alergaseră deja distanțele astronomice de 70, 85, 100 km. Frumos, nu?

Ce a urmat? O masă pe cinste, o atmosferă liniștită și, pentru cei care au rămas până mai târziu, un foc de tabără și multă voie bună. Iar cei care au stat și pentru duminică au avut ocazia să petreacă și mai mult timp cu copiii și să își înceapă recuperarea cu scurte plimbări pe dealuri.

Ce rămâne de făcut? Să revenim și la anul, noi cei care am fost anul acesta, iar ceilalți: să veniți la anul! Cât despre bani, eu unul sper ca aceștia să ajute, măcar puțin, iar organizatorii să îi folosească cât mai bine cu putință. Se pare că încă se mai pot face donații, deci cine vrea (pentru că important e să vrei, nu să poți!) poate ajuta cu orice sumă pe pagina mea de GalantOm.

Ne vedem la anul! Mai mulți, mai puternici și mai hotărâți, să fim!

Copyright poze: Radu Cristi.

Povestea din spatele Poveștii – Cum a fost la primul meu maraton (II)

Posted on Updated on

“Dacă vrei să câștigi o cursă, aleargă 1km. Dacă vrei să vezi ce înseamnă viața, aleargă un maraton”

– Emil Zatopek

În articolul “Povestea din fața Poveștii” am încercat să aduc în prim-plan cum a decurs cursa, marcând momentele determinante ale acesteia. Acum e timpul să trec la a extrage învățăturile și la a citi cursa printre rânduri.

Să alergi un maraton e o chestie tare de tot. Dar și dură pe măsură. E exact ca în viață: când să te bucuri, dai de greu, când crezi că nu mai scapi de rău, atunci vine binele, doar să mergi înainte. Așa cum povesteam în prima parte, jumătate din cursă am dus-o fără prea mari eforturi și foarte relaxat. Dar nu știam cât de tare urma să se complice lucrurile în a doua parte și de cât de multă voință voi avea nevoie să termin. Cu ceva timp în urmă mi-am făcut o listă cu “Provocări imposibile”, listă care cuprinde realizarea unor lucruri care mi se par nebunești și care trebuie să mă scoată din zona de confort și să mă ducă cât mai departe. Terminarea unui maraton era una din provocări, iar acum gândul îmi zboară departe, la ceva și mai imposibil. Oricum, e fascinant cum poți să ajungi să realizezi obiective pe care le credeai imposibile, dacă îți propui și te pregătești corespunzător pentru îndeplinirea lor!

provocari_imp

E foarte interesant că la o cursă de anduranță nu contează cât de bine te descurci pe termen scurt; cel mai important e să reziști până la capăt, cât de bine poți. Și trebuie să fii în stare să te stăpânești. La început era foarte mare tentația de a alerga repede și de a depăși alți concurenți, iar spre sfârșit dorința de a renunța era maximă; doar printr-o disciplină serioasă te poți abține de la a alerga cum simți. Uneori e mult mai important să gândești lucrurile, decât să le simți.

Pe parcursul cursei am văzut cât conteză să ai pe cineva aproape. Fie că e vorba de prima jumătate în care am alergat cu Adi, fie că e vorba de ultimul sfert în care fratele meu mi-a fost alături, susținerea externă devine crucială în unele momente. Și simplul fapt că, uneori, te întâlneai cu fețe cunoscute sporea energia. Pot să spun că cea mai grea perioadă a maratonului a fost cea în care am alergat singur, pierdut în urmă de pacemakerii de 3:45.

M-a surpins solidaritatea existentă între participanți, ca să nu mai vorbesc de încurajările spectatorilor! Deși, teoretic, ne aflam cu toții într-o cursă, sentimentul era unul singur: nu concuram cu ceilalți, ci cu noi înșine. Încurajări, o palmă așezată pe un umăr obosit, zâmbete schimbate între concurenți și chiar aprecieri și încurajări în gura mare schimbau peisajul în bine, transformând o cursă frumoasă în una extraordinară. Acolo, toți eram prieteni, nu concurenți. Iar publicul, te împingea de la spate, la propriu aproape. Când am ajuns din nou în zona startului și urma să fac bucla spre Unirii, Universitate, Eroilor durerea de mușchi era una teribilă. Voiam să mă opresc să îmi revin puțin, dar strigătele celor de pe margine și aplauzele acestora nu m-au lăsat. Știu că poate părea comic, dar îmi era rușine să mă opresc acolo, în mijlocul lor. Parcă mi-aș fi bătut joc de dăruirea încurajărilor lor. Așa că am mers înainte. Am înțeles și eu de ce sportivii profesioniști sunt împinși de la spate de spectatori și cât de mult îi ajuta asta. E exact cum spunea, uneori o doză de motivație din exterior te poate împinge spre noi limite și noi reușite. Dacă găsește motivarea interioară, cu care să facă echipă bună.

Pentru că tot în capul meu s-au dus luptele. Lupte nu că voi reuși sau nu, pentru că eram sigur că voi termina: problema se punea în cât timp urma să ajung la finish. Nici măcar nu am lovit așa-zisul “Zid”, cel puțin nu am avut un moment în care să cred că îmi e imposibil să mai continui, pentru că perioade grele au fost din plin. Însă pe tot parcursul maratonului am discutat cu mine însumi, mai mult ca niciodată cred. Mi-am reglat ritmul, m-am motivat să merg mai departe, m-am împins înainte când picioarele nu mai voiau să o facă. Cam ăsta e adevărul: cele mai mari lupte se dau în noi, în mintea noastră; ceea ce se vede în exterior e doar rezultatul a ceea ce a fost în interior.

Una peste alta, să alergi un maraton e frumos, înainte și după adică. Pentru că pe parcurs sigur vei avea și momente mai puțin plăcute. Dar ce e frumos e că după nu îți rămân în minte decât lucrurile bune; ce a fost urât se șterge, rămâne doar o amintire fadă, că nici nu știi dacă a fost adevărat sau nu. Sentimentul ce te cuprinde când treci linia de sosire și când îți primești medalia îți spune clar că s-a meritat tot efortul. Pentru că da, lucrurile frumoase costă…și oare dacă n-ar costa, le-am mai aprecia? Oricum, așa cum spuneam, cred că oricine ar trebui să alerge un maraton măcar o dată în viață. Lecțiile pe care le înveți, disciplina pe care ți-o impui, oamenii pe care îi cunoști te vor schimba pentru totdeauna. Vei ajunge să privești viața cu alți ochi, să ți se pară mai palpitantă, mai interesantă, mai frumoasă.

IMG_2454

Sper să ne vedem la anul. Până atunci, să înceapă antrenamentele!

Povestea din fața Poveștii – Cum a fost la primul meu maraton (I)

Posted on Updated on

IMG_2454

“Dacă vrei să câștigi o cursă, aleargă 1km. Dacă vrei să vezi ce înseamnă viața, aleargă un maraton”

– Emil Zatopek

Așa cum spuneam mai demult, pe 6 octombrie urma să particip la primul meu maraton. Iată că 6 octombrie s-a dus și, cu el, s-a dus și Maratonul Internațional București – maraton la care am participat și eu. Și pentru că marile experiențe trebuiesc ancorate în timp, iată mai jos povestea din fața și din spatele poveștii.

Povestea din fața poveștii

Pe 6 octombrie se împlineau aproximativ 2 luni și 3 săptămâni de când începusem antrenamentele pentru maraton – primul meu maraton. Perioada era una insuficientă, îmi spunea site-ul pe care mi-am făcut programul de antrenament și care cerea un minimum de 4 luni de antrenament. Dar, cum nu puteam să plusez cu zile, nu am avut ce face. Îmi doream foarte tare să alerg cursa asta, așa că am încercat să compensez cu motivație. Pentru mine, maratonul de anul acesta era un fel de reeditare a unei încercări de anul trecut de a termina un maraton. Din motive destul de obiective, în 2012 nu am putut să particip decât la proba de semi-maraton, o experiență despre care poți citi aici. Ei bine, nu aveam de gând să ratez din nou și nu am ratat.

Zilele premergătoare competiție au fost pline de emoție. Nopțile, nu mai zic, îmi lua o veșnicie să adorm! Oare cum o să fie? O să plouă? O să fie frig? Oare o să rezist? Vor fi suficiente antrenamentele mele? Dacă o să reapară durerea aia supărătoare din genunchi? Cum o să fie la “zid”? Și alte gânduri de genul. Dar au trecut. Și s-a făcut dimineață, duminică dimineață. Vremea? Cer senin și soare mult. Dar aerul destul de rece. Oricum, nu era rău de loc. Starea mea? Excelentă, atât fizic cât și psihic. Deși nu aveam decât două antrenamente realizate în ultima săptămână din cauză vremii foarte proaste(duminică – 21Km și marți – 5Km) mă simțeam foarte, foarte bine. În Piața Constituției atmosfera era una de vis: mulți oameni echipați care se pregăteau de cursă, muzică ritmată în boxe și o nerăbdare crescândă ce umplea aerul. M-am echipat repede, m-am întâlnit cu Adrian Podeanu, un bun prieten, aflat și el tot la primul maraton. Am mers la locul de unde trebuia să pornim, undeva în spate de tot, și am așteptat startul.La 9:00 ne-am pus în mișcare și ne-a luat aproximativ 2 minute să începem pe bune, adică să trecem de linia oficială de start.

Citisem mult pe tema maratonului așa că partea teoretică a cursei era, cât de cât, acoperită. Strategia o aveam definită, rămânea ca noi să reușim să o aplicăm. Ne propusesem să alergăm împreună o cât mai mare distanță, fără a ne stânjeni unul pe altul. Voiam să menținem un ritm de 5 min/km pentru cât mai mult timp; asta ar fi însemnat un timp total de 3 ore și 30 minute. Misiune imposibilă, ne dădeam seama, așa că target-ul mai realist era cel de 3 ore și 45 de minute. Încă de la început ne-a fost greu să menținem ritmul. Aglomerația era foarte mare, trebuia să depășești foarte des, ruperile de ritm erau extrem de stresante. Abia după vreo 2 km s-a mai aerisit traseul și de abia de atunci am început să ne concentrăm pe ritm. Eram mult în urma celor 5 min/km, iar pacemakerii de 3:45 și 3:30 habar nu aveam unde sunt. Noi ne-am continuat cursa însă și, pe la sfertul primei ture, i-am ajuns și depășit pe cei de la 3:45. Ne simțeam bine, zburam cum s-ar zice, și nu aveam deloc chef să ne gândim că se va schimba ceva. Până la jumătate totul a mers astfel, lin și ușor. Pașii alergătorilor, încurajările spectatorilor și entuziasmul nostru m-au făcut să cred că un maraton nu e o chestie chiar așa grea, până la urmă, iar crampele, oboseala, sau dorința de a renunța poate interveneau la cei mai slabi sau neantrenați nu și la mine. Și totuși, știam că era prea frumos să fie adevărat, așa că mă așteptam și la mai rău.

Semi-maratonul l-am terminat în 1:48, un record pentru mine. L-am sunat pe fratele meu care urma să alerge cu mine ultimii kilometri și am continuat încrezător. Nici nu am realizat când am încetinit ritmul, dar pe la km 23 am fost prinși de pacemakerii de la 3:45. Adi începea să fie din ce în ce mai obosit, așa că ne-am despărțit, eu alăturându-mă grupului ce tocmai ne depășise. Eh, și aici am greșit eu puțin. M-a cam luat valul și i-am dat cam tare. Bine, ritmul impus (5.21 min/km) nu era unul foarte dur, dar distanță mai era destulă și eu nu alergasem niciodată mai mult de 30 km. Am mers cu ei până la kilometrul 29 și m-am pierdut, la propriu. Dureri tăioase de mușchi nu mă lăsau să îmi mai mișc picioarele. Doar oprirea la un punct de alimentare și hidratarea și fructele de acolo m-au ajutat să mă repun în mișcare. Nu îmi puneam problema că nu o să termin, dar îmi era ciudă că dau cu ritmul de pământ. Și timp de 1 km am alergat singur. Singur, singur adică. Și mai eram și depășit de alți alergători și mă ofticam că nu puteam să mă țin după ei. Fratele meu nu mai sosea, așa că tacâmul era complet și fizic și psihic.

La km 30 a intrat și el în cursă, așa că nu am mai fost singur. Oh, ce ușurare a fost să văd o față cunoscută alături de mine! Mușchii tot mă dureau (m-au durut până la sfârșitul cursei), dar acum era altfel. Prezența lui m-a ajutat enorm. Îmi dădea apă, mă ținea la curent cu ritmul, mă motiva. Și cel mai important, m-a tras după el. Și încet, încet se duceau kilometrii. Și când spun încet, o spun la propriu. Parcă nu se mai terminau, nu alta. Am făcut eu cum citisem, împărțisem cursa în distanțe mai mici, dar nu părea să ajute. Ajuta însă mult când mă uitam la alți alergători care erau de abia pe la km 22 și încurajările celor de pe margine; oricât de tare dureau mușchii, nu puteai să te oprești când o mulțime de oameni te aclama de pe margine! Pe ultimii 6-7 kilometri am reușit chiar să mai recuperez din timpul pierdut, iar ultimul kilometru l-am alergat chiar foarte repede, ținând cont de cât de obosit eram. Am reușit chiar să forțez și să depășesc câțiva alergători pe ultimii metri, ceea ce a sporit și mai tare satisfacția: “uite că mai puteai”, mi-am zis. M-am chinuit puțin să îmi desfac chip-ul, mi-am primit medalia și m-am trântit jos, pe unde am apucat. Eram, oficial, “maratonist”, cu un timp total de 3:51:15!

maraton_2013

Continuarea, “Povestea din spatele Poveștii”, în a doua parte, foarte curând!;)

Fără rătăciri pe poteci înghesuite în insignifiant!(BANI vs. PLĂCERE)

Posted on Updated on

E trecut de miezul nopții, dar somnul nu vrea să dea pe la mine. Nici el măcar. Și pentru mâine am (vreau, nu vreau) gânduri mari. Nu știu dacă gânduri neconștientizate nu îmi dau pace nici acum. Sau poate speranțe plăpânde. Sau poate speranțe distruse. Dar să trec la subiect.

Era cu ceva timp în urmă când am fost în prima mea excursia mai lungă cu bicicleta. Lăsând frumusețile naturii și amintirile culese cu grijă în urmă, m-am întors cu un mod nou de a vedea viața. Am conștientizat care ar fi cele două motivații majore ale vieții și cum ne influențează ele felul în care trăim. Deși dacă despicăm firul în patru putem găsi o mulțime de motivații care ne conduc viețile, la nivel macro lucrurile se reduc doar la două: PLĂCEREA și BANII. Să le luăm pe rând.

PLĂCEREA. Este, probabil, cea mai motivantă forță de pe lumea asta. Oamenii aleg să facă lucrurile care le oferă plăcere. De la o plimbare în parc în week-end, până la alegerea unei cariere, plăcerea își găsește locul ei de cinste. Se spune că plăcerea ar trebui să fie cea care ne conduce viețile. Să ne placă job-ul pe care îl avem, să ne placă familia pe care ne-o întemeiem, să ne placă activitățile pe care le întreprindem, etc. Mă gândesc că extrema ar fi aceea în care am face doar ceea ce ne place. Nu zic că ar fi bine, nu zic că ar fi rău.

BANII. Ochiul dracului, ar spune unii. Un rău necesar, ar gândi alții. O resursă, pentru cei mai realiști. Nu contează. Oricum i-am privi, banii sunt o forță motrice importantă, care ne poate determina serios modul în care ne trăim viața. Să mă explic puțin. Trăim într-o societate în care se pune mare accent pe nivelul social: pe casă, pe mașina, pe haine, etc. Astfel, nu e de mirare că banii sunt atât de importanți pentru oameni. Ideea e că dacă ai bani, ai cam de toate. Spun “cam”, pentru că e posibil ca să îți mai lipsească câte ceva.

E important să conștientizezi ce anume te ghidează în viață, PLĂCEREA sau BANII. Am descoperit o chestie interesantă, însă. Dacă alegi PLĂCEREA există șanse foarte mari ca să nu ai parte de bani în viață. Nu spun că e imposibil să faci și bani din ceea ce îți place, dar nu asta va fi primordial; dacă vor veni, vor fi doar un bonus. Și invers. Dacă alegi BANII, vei avea foarte puține activități care îți vor face plăcere. Deși te vei bucura de libertate, independență, confort momentele de plăcere autentică vor fi rare și scurte.

Dacă privim în jur vedem oameni care și-au ales drumul. Cei care au bani îi au pentru că au decis să îi aibe, iar ce i care sunt fericiți sunt astfel pentru că au ales plăcerea. Majoritatea, și fără bani și fără fericire, sunt cei care toată viața se zbat între cele două drumuri. Și mai au și momente de bunăstare, și mai au și momente de fericire. Dar, dacă ar fi să privești la viața lor, ai observa că, per total, nici BANI, nici PLĂCERE nu au. Zac sfâșiați undeva între cele două căi. Pașii care îi fac în direcția plăcerii, îi pierd apoi întorcându-se spre mirajul bogăției. Apoi invers, intrând într-un cerc vicios, aproape imposibil de învins.

Privesc în jur și mă întreb ce e de făcut. Să nu faci parte din gloata blocată în mizerie și nefericire e greu, dar merită efortul. Lucrurile sunt mai ușoare pe hârtie. Tot ce trebuie făcut este ca fiecare să își aleagă drumul: BANII sau PLĂCEREA, dar niciodată pe amândouă, niciodată pe niciunul. Și mai trebuie ca fiecare să aibă curajul să trăiască cu decizia luată. Să alergi de la un drum la altul toată viața nu te va duce mai departe de mediocritatea mulțimii. Pare riscant, limitativ, aberant, dar acestea sunt cele două drumuri pe care se poate merge în viață. Restul nu sunt decât rătăciri fără rost pe poteci înghesuite în insignifiant. Nu știu care drum e bun, nu știu care drum e rău. Se poate să fie bune amândouă, se poate să fie rele amândouă. Important e ca tu să ți-l alegi pe al tău, iar apoi să o rupi la fugă pe el, fără să îți mai întorci gândul înapoi. Fără rătăciri pe poteci înghesuite în insignifiant!

Între așteptare și alergare

Posted on

Running S-a întâmplat ca în ultimele săptămâni să mă confrunt cu o situație oarecum nouă pentru mine: să fiu nevoit să scriu pe comandă, ca să zic așa. Am fost obișnuit să scriu ce îmi trece prin cap, când îmi trece, cum îmi trece. Îmi place libertatea, iar limitările mi se par incomode. Dar viața se trăiește între limitări, nu între libertăți. Bineînțeles, atunci când scrii (creezi, ca să sune mai pompos), ai o mare libertate de mișcare; însă anumite limite tot trebuiesc respectate.

Pe baza acestor îngrădiri am dus un război serios cu amânarea. Deși nu îmi place să las task-urile pe ultimele clipe, în situația de față am împins totul cât mai departe posibil. Însă timpul m-a prins din urmă, așa cum face dintotdeauna. Cum, necum, am scos-o la capăt, deși lucrurile puteau sta mult mai bine.

Am învățat însă o lecție importantă în această conjunctură și anume că nu trebuie să aștepți ca lucrurile să se întâmple, ci trebuie să pui osul la treabă. Am ales să dau vina pe lipsa de inspirație pentru a amâna momentul de întâlnire cu efortul. Iar lipsa de inspirație nu era doar o scuză, ci un motiv rezonabil. Însă, când în sârșit am luat situația în propriile mâini, lucrurile au început să iasă. Inspirația nu s-a lăsat ușor, au fost multe idei și fraze aruncate la gunoi, (chiar formele finale nu erau prea strălucitoare), multă frustrare de manevrat, dar efortul a fost răsplătit.

E interesant că în viață cu cât aștepți mai mult, cu atât primești mai puțin. Lucruri bune pot să ți se întâmple și la întâmplare, dar adevăratele succese apar prin muncă susținută. Nu trebuie să aștepți să vină succesul la tine, ci trebuie să te duci tu să pui mâna pe el! Scuze, întemeiate chiar, de a nu face nimic, vor exista întotdeauna. Niciodată însă nu va exista un motiv bun. Adevărul, trist poate, este că nimeni nu se gândește să-ți bage ție în sac; majoritatea suntem preocupați mai mult de proprii saci. Și, astfel stând lucrurile, dacă nu-ți umpli tu sacul, cine să o facă?

În viață trebuie să te apuci de treabă ca să reușești. Nu o să te bucuri niciodată de soare dacă nu ieși din casă (sau dacă nu deschizi fereastra). Am învățat că nu inspirația e datoare să vină la mine, ci eu am obligația să mă duc la ea! Nu vine muntele la Mohamed, ci Mohamed trebuie să meargă la munte! Pentru că, în definitiv, noi suntem cei care vrem să ajungem în vârf. Dacă însă vârful nu se lasă atins, există “consolarea” cum că nu destinația contează, ci călătoria. De fapt, nici călătoria, nici rezultatele nu contează, ci lecțiile pe care ți le însușești pe parcurs. Dacă ți le însușești!

Cum a fost la MIB (Maratonul International Bucuresti)

Posted on

De fapt, la semi-maraton, dar in cadrul MIB. A fost, nu stiu, o experienta extraordinara, de neuitat si provocatoare. Si cand spun asta, nu o spun ca si cliseu, ci ca realitate. Desi am aflat foarte tarziu faptul ca voi participa, lucrurile au decurs nesperat de bine, dar totusi diferit fata de socoteala de acasa. Startul l-am ratat, din motive obiective, zic eu, astfel ca am plecat cu o intarziere de 5 minute. Asa se face ca la final am ajuns dupa aprox. 2 ore si 7 minute. (Mie mi-au iesit 2 ore si 2 minute). Insa pana acolo a fost drum lung! (21 km, am putea spune)

Ca sa nu va zapacesc cu detaliile despre cursa, o sa spun pe scurt ca mi s-a parut foarte solicitanta. Desi prima jumatate a fost foarte lejera, apoi lucrurile sau schimbat radical. Era nevoie de automotivare maxima. Ultimul sfert  a fost sfertul de foc. Doua citate motivationale imi sunau in minte tot timpul: “Daca nu poti sa zbori, atunci alearga; daca nu poti sa alergi, atunci mergi; daca nu poti merge, atunci taraste-te; dar orice ai face, nu te opri!” si “Eu nu concurez cu ceilalti, ci cu vocea din capul meu care imi spune ca nu mai pot!”. Mi se parea asa de usor sa renunt, dar ma bucur ca nu am facut-o! Imi tot spuneam cat de jalnic ar fi din partea mea daca nu as duce totul la capat. Si a functionat!

Imi amintesc de o idee care asemana viata cu un maraton. Si inteleg de ce. Si in viata alergi, te lupti, incerci sa nu renunti, etc. Insa exista o diferenta: la maraton intotdeauna stii unde e finalul, in viata nu. La un maraton te poti motiva spunandu-ti ca nu mai e mult, dar in viata niciodata nu stii cat dureaza o problema sau urmarirea unui vis. Dar in ambele cazuri, perseverenta face diferenta! Sa pui pas dupa pas, gand dupa gand, actiune dupa actiune – asta este cheia! Nu sa te gandesti la sutele de pasi pe care ii mai ai de facut, ci doar la pasul urmator.

Acum deja am inceput sa caut noi curse, desi astazi spuneam ca niciodata nu o sa mai particip! A te impinge la maxim, a explora noi posibilitati, a continua atunci cand tot corpul iti spune sa te opresti constituie ceva de neuitat! Iar sa primesti medalia la final, a fost un sentiment nemaisimtit! Probabil ca asa e si in viata, cand reusesti sa faci ceva ce pare peste puterile tale. Probabil ca nu ai trait niciodata sentimentul asta, asa ca poate ar fi timpul sa te apuci pe treaba! Fie ca e vorba de o cursa sau de viata insasi! Ridica-te, fa-ti un plan si actioneaza! Daca vrei sa reusesti, trebuie sa lupti! Si, chiar daca nu o sa reusesti, vei stii ca ai incercat. Sau, asa cum spune Steindhardt: “Biruinta nu-i obligatorie, obligatorie e lupta!”

Made of Sport

Posted on

Un super filmulet, care merita vazut, mai ales de iubitorii sporturilor! (treceti peste faptul ca este o reclama;) ). Mie mi-a reaprins pofta de alergat!