alegeri

De ce Iohannis nu-i bun de președinte

Posted on

JKVP

Atât de mult s-a vorbit pe tema confruntării dintre cei doi candidați la președinție din acest tur doi, că abia aștept (și cred că așteptăm cu toții) să se termine. Parcă nici nu mai contează cine o să câștige, numai să ajungem odată la un deznodământ, chiar dacă nu o să fie cel dorit. Iar apoi, om vedea noi cum o scoatem la capăt cale de cinci ani!

Dar, în ciuda atâtor vorbe – postări pe Facebook, articole pe site-uri/bloguri și discuții la TV – am zis să îmi dau și eu cu părerea, că doar n-o fi foc. În plus, trăiesc într-o țară liberă – cică – și aș avea voie să îmi exprim opinia cu privire la orice (dar oare până când?).

Așadar, de ce nu e Iohannis bun de președinte?

Pentru că nu e rămân, oameni buni! Și, în plus, nici nu a reușit să adopte mentalitatea asta stricată a românilor. Uitați-vă puțin la cei doi candidați, cât se pliază Ponta pe stilul de viață al poporului și cât Iohannis? Primul minte, fură și aburește, pe când al doilea e liniștit, gândește înainte să deschidă gură, lasă faptele să vorbească pentru el și nici nu aruncă cu promisiuni nemaiauzite! Păi cum să fie Iohannis bun, dacă după atâția ani de stat în țara asta și de activat în politică, nu a învățat și el să se descurce? Adică, totuși, oricât de prost ai fi, tot înțelegi (la un moment dat) că oamenii nu vor fapte, ci vorbe! Oamenii vor să fie vrăjiți (așa cum fetele vor să fie luate cu dulcegării!), nu vor o realitate spre care să țintească și care să îi implice!

Din nou, să ne uităm la discursul celor doi: Victoraș se laudă cu câte măriri a adus el salariilor și pensiilor (dar banii de unde i-a luat, asta de ce nu zice?!?) promițând că va fi și mai bine cu el președinte, iar Iohannis nu spune decât că vrea să facă din România o țară prosperă. Auzi, o țară prosperă! Păi ce, dom’le neamț, chiar așa de proști ne crezi? A avea prosperitate înseamnă să muncești, iar nouă, românilor, munca nu prea ne place! Dacă ne dai da, primim, dar dacă ceri să facem ceva, stricăm prietenia, să știi!

Ăștia suntem, din păcate. Și constituim un popor încăpățânat, care se bate cu pumnii în piept că o duce rău, dar care, când e de luat atitudine, nu-l găsești nici în gaură de șarpe! Ne vindem conștiința și principiile pe o “sacoșă electorală”, iar pentru o sumă nesemnificativă de bani câte nu suntem în stare să facem? Nici noi nu ne imaginăm până unde am putea merge…

Dar nu faptul că ne vindem ieftin e problema cea mai mare, ci atitudinea pe care o avem după ce ne-am vândut! Pentru că, după ce apele se liniștesc și realizăm în ce belea ne-am băgat singuri, nu ne recunoaștem vina, ci începem să aruncăm cu acuzații în stânga și-n dreapta. Și ne plângem de mama focului, că vai!, ce rău o ducem noi! Dar acum nu știu cât timp, când puteai să schimbi ceva, de ce nu ți-a păsat? Ba ți-a păsat, că de asta ai luat uleiul, mălaiul și găleata!

Îmi pare rău să o spun, dar Iohannis nu e bun să ne fie președinte. Noi, românii, vrem în fruntea țării un om ca noi, nu o persoană corectă(atât cât putem folosi acest termen în dreptul politicienilor) care să vrea să facă treabă! Nouă ne trebuie un șmecheraș ca Ponta, nu cineva care să ne acuze – prin felul lui de a fi – că nu ne implicăm suficient de tare. Asta nu a înțeles Iohannis – lucru care s-ar putea să-l coste Cotroceniul – că poporul nu vrea să lupte pentru un trai mai bun, ci vrea să îl primească de-a gata! E o chestie de responsabilitate până la urmă, pe care românul de rând nu vrea să și-o asume, căci pe cine ar mai da el atunci vina?

O ultimă speranță

Cu toate acestea, încă sper ca Iohannis să câștige, chiar dacă nu e genul care să prindă la mulțime (uitați-vă la dezbaterile de la TV, spre cine se înclină balanța carismei?)! Și, deși nu sunt 100% împăcat, aleg să îi ofer acestuia un CEC în alb, pentru cei cinci ani care ne stau în față. C-o să fie bine, c-o să fie rău, o să vedem, fiți fără griji! Oricum, din păcate, mai bine de atât momentan nu se poate…

P.S: Haideți duminică la vot, pentru noi, pentru țara noastră și pentru președintele care ne merită! Haideți să arătăm lumii că nu suntem așa păcălici cum ne crede ea și că avem tăria să ne luăm destinul în propriile mâini! Și, dacă am face asta, am câștiga chiar și dacă am pierde, căci a face pași pe drumul responsabilității tot e lucru mare!

Sursă foto: pcnews.ro.

 

 

 

Advertisements

Aș vota (și eu) cu Ponta!

Posted on Updated on

exclamation-mark-vector-1058008

“Un popor care votează corupți, impostori, hoți și trădători, nu este victimă, este complice.”  George Orwell

Și nu numai că aș vota, dar m-aș da de ceasul morții să conving pe cât mai mulți să o facă! M-aș strădui din toate puterile să îmi scot familia, prietenii și cunoscuții la vot ca să îl aleagă pe domnul Ponta în fruntea țării. Și, dacă s-ar putea, după ce am vota cu toții am reveni să-l mai votăm o dată!

Când mă gândesc la cum s-a votat în primul tur, mă ia cu rău! Eu am ales să merg cu Macovei (șanse oricum nu avea, dar orice schimbare bună trebuie susținută!), dar abia acum îmi înțeleg clipa de nebunie. De fapt, am înțeles-o imediat după ce a apărut harta cu câștigătorii primului tur pe județe: cum de am putut face o asemenea greșeală? Ce o fi fost în capul meu de m-am îndreptat spre o echipă pierzătoare, declarându-mă astfel dușmanul “furiei roșii”? Pentru că asta reprezintă Ponta, urâțenia unui partid declarat democratic, dar comunist până în măduva oaselor! Iar el nu e altceva decât un tiran care taie cu nesimțire și tupeu pe toți cei care îi stau în cale sau nu zic ca el.

Și o face cu atâta stil, încât unii din marii lideri totalitariști ai istoriei ar fi avut de luat notițe serioase! Câți dintre ei s-ar descurca atât de bine să comande într-o țară democratică? Adică de!, una e să conduci cu mână de fier când oamenii știu ce-i cu tine, dar povestea e cu totul alta când pe față proclami libertatea, iar pe la spate tai și spânzuri!

Dar să revin la ce aveam de spus și anume la de ce aș vota și eu cu Ponta:

  • Pentru că doar alegându-l pe el aș fi sigur că am dreptul la vot! În străinătate, sigur nu aș sta la coadă, dacă aș vrea să-l votez. De fapt, cred că dacă i-aș da un SMS să mă pună și pe mine ca susținător, s-ar descurca să numere și votul meu neexprimat. În plus, umblă zvonul că în unele cazuri nici nu trebuie să-i spui, că el tot te ia în calcul! Ba mai mult, și după moarte, Ponta îți oferă privilegiul de a-l vota (mai ales dacă ești de prin Teleorman!), fără să depui cine știe ce eforturi sau să fie nevoie să te deplasezi la urne. Ia spuneți, ce poate fi mai liniștitor ca asta?
  • (Doar) Ponta mi-a scăzut taxele și mi-a crescut pensia! Așa spune el, iar eu aleg să îl cred, de ce nu aș face-o? Că doar nu umplea el orașele și toți stâlpii cu minciuni, că se laudă că e om de caracter…Păi ce, 1 leu în plus pe lună e nimic? Sau modificarea cotei TVA în funcție de produse, aia nu se pune? Vedeți, Ponta nu minte! Degeaba! Nu minte degeaba, adică. Zice că el mi-a crescut și o să îmi mai crească pensia: dar sunt curios, care pensie? Că locuri de muncă nu sunt… Vedeți, cum să nu votez Ponta, dacă el îmi dă pensie direct fără job? Asta da viață, măi oamenilor!
  • Pentru că nu se ține de cuvânt și pentru că vorbește ca papagalul! E, auzi, cum să fie de rău că vorbește mult și prost? Asta e de bine, știe oricine! Nu așa e peste tot, important e să spui ceva și să o spui tare, decât să taci și să faci bine? Ponta oferă iluzia de putere, alegându-l pe el știi că pui pe cineva care dă din gură cu talent în fruntea țării! Iar gurilor rele care spun că faptele contează nu vorbele, le spun că ei trăiesc pe altă lume, una pe dos. Aici la noi, în România, doar cu vorbe se trăiește, ei nu au aflat asta? Autostrăzile sunt pe hârtie, locurile de muncă și progresul doar la TV (pe Antena 3 mai ales!), iar legile se schimbă încă înainte de a fi adoptate, așa e în țara asta. Iar cu Ponta președinte, am ajunge – și la capitolul acesta – la desăvârșire!
  • Pentru chinezescul covor roșu! N-ați auzit de el? Cum așa? Adică nu știți că Ponta trage spre China și mai mult după ce a pășit mândru pe covorul roșu made in China? Eu de asta aș vota cu el, că omul știe să se descurce: a văzut că vestul îi cam dă în cap cum că omoară democrația, așa că imediat s-a reorientat spre prietenii noștri din est: China, Rusia și cine știe ce-o mai urma. Și cum și așa sunt puțin nostalgic după nenea Ceaușescu, de ce să nu-l votez pe cel care-i calcă cel mai bine pe urme?
  • Pentru că fură pe față, nu se ascunde după deget! Unii zic că-i prost că face asta și că își pierde electoratul, dar mie mi se pare magistral cum gândește atunci când fură. Ponta nu se ascunde, nu încearcă să ofere o logică sau o motivație, el ia ce-i al lui (sau ce nu e, după caz) și cu asta basta. E adevărat, mai cade uneori și încearcă să se justifice aducându-și scuze din astea de își aduc toți, dar cine zice că el e perfect? Oricum, să anihilezi toată România din afara țării punându-i să stea cu orele la cozi ca să voteze, să umpli județele fără turism cu vizitatori într-o singură noapte și să reușești să aduci și morții la vot îți trebuie skill, nu glumă! Și asta zice și viitorul nostru președinte (Doamne’ ajută…să nu!): mă voi chiar credeți că sunt prost să mă gândesc la atâtea? Eu fur voturile și gata, că am nevoie de ele! Dar nu dați cu parul, că sunt de-al vostru, toți furăm…Eh, toate ca toate, dar când a zis-o că e de-al nostru și că ne unește, mi-a mers la inimă, ce să mai!

 

Aș vota și eu cu Ponta, dacă ar avea puțin caracter. Dacă mi-ar dovedi, măcar o singură dată, că nu e un politician ordinar care și-a spus minciunile de atâtea ori încât a ajuns să le creadă chiar și el. Dacă ar știi să facă campanie corectă, fără dezinformări și fără să profite de naivitatea oamenilor. L-aș vota cu drag, dacă l-aș vedea interesat – măcar puțin! – de votul meu, al tânărului român căruia îi pasă de țara lui. Dar nu, Ponta e prea ocupat cu dădăcitul proștilor – pentru că scuzați-mă, dar acesta e electoratul care îl reprezintă – încât să îi mai pese și de noi, de ceilalți, de poporul de mâine. El se mulțumește să fie președinte al unei țări, nu al unor oameni cu capul pe umeri. El – dacă va fi ales – va fi reprezentativ doar pentru o parte de Românie: cea care minte, fură și nu face. Poate de aici și împărțirea pe județe de la primul tur, căci oamenii în vest sunt mai obișnuiți cu munca, decât cu altele.

L-aș vota și eu pe Ponta, dacă el ar fi oricine altcineva, numai Ponta nu! Dar, pentru că nu e, votez cu cel care a rămas, căci nu am de ales. Și, uite așa, domnul de la PSD îmi face decizia pentru turul doi atât de ușoară…

 

P.S: De fapt, nu votez cu unul pentru că nu-l vreau pe celălalt, ci îl aleg pe Iohannis cu toată inima. De ce pe el? Pentru că, dacă oamenii din Sibiu au fost atât de nebuni încât să-i acorde patru mandate consecutive de primar, eu de ce aș face altfel? Cu el la cârmă, Sibiul și-a depășit cu mult condiția și vreau același lucru și pentru România! Cu Ponta la cârmă, a fost și mai vai de noi decât era…

 

Macar din cand in cand

Posted on

Ma-ntreb de te gandesti la mine,
Macar din cand in cand, nu chiar mereu…
Caci eu ma tot gandesc la tine
Si-mi e din ce in ce mai greu.

In mine stropii-s mari si reci,
Dar sper ca tie sa iti fie bine.
As vrea sa mai fi stat si nu sa pleci!
Ma-ntreb de te gandesti la mine…

Mi-e dor de ce a fost, de ce-am avut;
De cei care am fost: si tu, si eu…
Hai s-adunam franturi din ce-a trecut
Macar din cand in cand, nu chiar mereu.

Ce-a fost s-a dus, nu se intoarce,
Nu-i timp de lacrimi dulci sau de suspine…
Dar inima-mi iluzii inca-si face,
Caci eu ma tot gandesc la tine.

Si-ncerc sa inteleg cum ar fi fost
Sa impartim acelasi curcubeu…
Insa-ai plecat, lasand totul anost
Si-mi e din ce in ce mai greu.

Si-mi e din ce in ce mai greu,
Caci eu ma tot gandesc la tine.
Macar din cand in cand, nu chiar mereu
Ma-ntreb de te gandesti la mine.

Gheare de pui și Lopeți pentru zăpadă

Posted on

Sunt multe studii care arată că mult din ceea ce facem nu are acoperire și că mintea noastră creează scenarii în care să integreze lucrurile știute și acțiunile realizate. Iar azi dimineață am descoperit cireașa de pe tort! Am citit despre un experiment foarte interesant realizat pe subiecți cărora le-a fost îndepărtat corpul calos (cablul care leagă cele două emisfere ale creierului) și modul în care au reacționat ei când li s-au arătat diverse imagini. 

Iată ce spune studiul:

“Pacientului i s-au arătat simultan două imagini. Emisfera stângă a văzut gheara unui pui, iar dreapta, un peisaj cu zăpadă. Apoi pacientului i s-a cerut să aleagă dintr-un set de alte imagini una care se potrivește imaginii pe care a văzut-o. Mâna stângă, răspunzând imaginii văzute de emisfera dreaptă, a ales o lopată pentru zăpadă; mâna dreaptă a împerecheat gheara de pui cu un pui. Dar când emisfera stângă (a vorbirii) a fost întrebată de ce a ales lopata, n-avea nicio idee – emisfera stângă nu controlează mâna stângă. Totuși, în loc să accepte că nu știe, emisfera stângă a pacientului a răspuns: ‘E nevoie de o lopată pentru a curăța un coteț’.”

Sincer nu am habar cum s-a procedat exact la acest experiment, dar concluziile pot fi tulburătoare. Cât din ceea ce ne spunem este, de fapt, adevărat? Cum vedem lumea, cum e ea, sau cum suntem noi? Realitatea – există? Iar, dacă da, care este aceasta? De ce acționăm într-un anumit fel, într-o anumită situație? Pe ce criterii ne luăm deciziile? Și,tot așa, lista ar putea continua mult…

Nu știu dacă studiile de genul au menirea de a ne a aduce soluții la astfel de probleme. Poate că singurul lor merit este acela de a ne arăta că suntem mult mai puțin deștepți decât credem. Și că al nostru creieraș ne prostește mult mai des decât suntem noi în stare să realizăm.

02splitbrain

 

Cum vedem lumea

Posted on Updated on

cityscapes-glasses_00413019

“When you see something as good, the bad qualities are played down. When you see something as risky, the harder it becomes to notice the benefits.”
– David McRaney

Se spune că “vedem lumea nu așa cum este ea, ci așa cum suntem noi”. Asta înseamnă că totul în viață e relativ. Și că nu contează cum sunt ceilalți, ci cum suntem noi. Pentru că așa cum suntem noi, așa îi vedem și pe alții. 

Nu știu dacă lucrurile stau chiar așa. E evident că, în unele aspecte, vedem lumea și cum este ea. O vedem prin ochii noștri, dar putem trece peste subiectivitate. Când am citit însă ideea lui McRaney în cartea sa “You are not so smart”, am știut, într-o clipă, că are dreptate. “Când vezi ceva ca fiind bun, defectele devin nesemnificative. Când vezi ceva ca fiind riscant devine greu să observi beneficiile”, spune el.

Studii de caz: dragostea și investițiile

Asta se aplică în cel puțin două domenii, pe cât de distincte, pe atât de legate: investițiile și dragostea. De ce investițiile și dragostea? Nu știu sigur, dar probabil pentru că în ambele situații, oricât de pregătit ai fi și oricât de bine ai cunoaște cealaltă parte, riscul ca lucrurile să nu meargă, rămâne mare. Și pentru că ambele costă: bani, timp, sentimente.

Adevărul e că ideea nu e aplică doar la cele două domenii, dar acestea pot fi studii de caz. Problema cu dragostea face parte dintr-un fenomen mai complex: cel al relațiilor interpersonale. Ai observat că, dacă nu suporți pe cineva, îți e aproape imposibil să îl apreciezi când merită? Sau, într-o relație, că există tendința să treci peste defectele partenerului? Așadar, îi vedem pe ceilalți cum vrem să îi vedem, nu cum sunt ei de fapt. Asta înseamnă că suntem prieteni cu cine vrem noi să fim și că nu ne înțelegem cu cine vrem noi să nu ne înțelegem! Și astfel problemele interumane se rezumă la alegeri subiective, în majoritatea cazurilor.

Și în cazul investițiilor lucrurile se văd la fel de clar. Am întâlnit o mulțime de persoane care consideră viața de angajat o viață sigură. Și cred că a da timpul tău în schimbul banilor e o idee bună. Despre investiții și afaceri cred că sunt cea mai mare prostie. Că sunt riscante, că e periculos, că nu se merită. Și știu și alții care văd exact invers: consideră viața de angajat riscantă, iar cea de antreprenor singura care se merită. De unde diferențele? Din subiectivism: cine crede că afacerile sunt riscante, nu poate să vadă beneficiile; cine crede că un job e bun, nu vede inconvenientele. Și invers.

Cred că uneori vedem și realitatea, dar ceea ce credem în subconștient ne împiedică să luăm deciziile corecte. Subestimăm puterea de alegere a acestuia și ne mințim că deținem controlul și că suntem raționali. Uneori avem dreptate. De multe ori ne înșelăm.

To-Me-You-Are-Perfect1

Cum vedem, de fapt, lumea

Nu, nu vedem lumea cum suntem noi. Vedem lumea cum vrem să o vedem! Asta înseamnă că în orice context noi avem ultimul cuvânt. Nu putem da vina pe circumstanțe sau pe ceilalți. Noi alegem dacă un lucru e bun sau rău, dacă merită sau nu, dacă aduce beneficii sau inconveniente. Și, în funcție de ce decidem, judecăm ce se întâmplă. Depinde prin ce ochelari alegem să privim. Dacă lentilele sunt gri, și soarele pare întunecat; dacă lentilele sunt roz, și norii par mai calzi.

În viață totul e relativ. Adică depinde de mine și de tine cum o percepem. Și cum o trăim.

Despre facultăți “fără viitor” și fericire cumpărată la colț de stradă

Posted on

ChoiceÎn zilele noastre hoinăreala prin virtual aduce surprize la tot pasul, care mai de care mai altfel. Săptămâna trecută, în timp ce îmi mai băteam joc de timp prin lumea asta, am ajuns să citesc o postare care nu prea mi-a plăcut, sincer fiind. Dar pentru că oricum părerile personale nu sunt cele care contează foarte tare, am hotărât să plec de la ce spunea domnișoara respectivă și să construiesc un articol aici așa, mai pentru mine.

În postare autoarea își expunea părerea cu privire la facultățile pe care și le aleg tinerii din ziua de azi, fiind foarte împotriva celor care optează pentru facultăți “fără viitor”. Chiar povestește la un moment dat cum întâlnește o tânără, studentă la drept (facultate din categoria celor de mai sus), foarte liniștită cu privire la viitorul ei, adoptând o atitudine de genul: “om trăi și-om vedea”. Inițial am crezut că tocmai această atitudine o condamnă și, când să mă ridic să aplaud, m-a trântit la loc pe scaun, brusc. Domnișoara noastră era împotriva ideii de a merge la facultăți de genul, în general; și nu avea absolut nimic cu atitudinea “lasă-mă să te las”, a celeilalte domnișoare…

Și nu mi-a plăcut deloc! Nu mi-a plăcut nici atitudinea domnișoarei de la drept, dar mai tare nu mi-a plăcut atitudinea primei domnișoare. Cum adică, dom’le, să spui că “nu înțelegi ce au în cap oamenii care merg la astfel de facultăți”??? Eu mă întreb ce au în cap astfel de oameni de pun asemenea întrebări???

Dar adevărul e că mulți gândesc exact așa. Adică își analizează viitorul și ceea ce vor să facă în viață din perspectiva beneficiilor materiale și a rangului social. Ce faci după ce termini niște studii într-un anumit domeniu a devenit mai important decât dacă ești potrivit sau dacă îți place acel domeniu! Și mă întreb, cât e de corect să privim lucrurile astfel? Nu corect; mai bine zis, cât e de eficient? Uneori se dau și sfaturi (bine intenționate) cu privire la job-urile la mare căutare. Și, dacă mai sunt și bine plătite, ești împins și mai tare să mergi înainte.

Eu mă întreb însă dacă poți duce, astfel, o viață împlinită. Oare cum o fi să lucrezi 8 ore pe zi, 5 zile pe săptămână, singura ta satisfacție fiind salariul la sfârșit de lună? Ca să nu mai vorbesc de anii de studiu care, din experiență vorbesc, devin atât de ușor o corvoadă! Se spune că ar trebui să ne bucurăm de viața ce o trăim cât de mult putem. Atunci de ce să schimbăm cel mai bun timp pe o valoare atât de perisabilă cum e banul? Fericirea unde-i? O înghesuim în pauzele sporadice de la muncă? Prin buzunare? Sau încercăm să o cumpărăm la colț de stradă?

Da’ cu pasiunea cum rămâne? Da, cu chestia aia pe care am uitat-o de mult…Chestie care ne aduce atâta împlinire și satisfacție; care face ca timpul să zboare când lucrezi pentru visul tău și face din zidurile mari ziduri mai mici…și care te poate duce atât de departe… Faptul că ne-am pierdut pasiunile ne-a adus în situația în care am ajuns, ca societate. Să îți dai sufletul și fericirea pe un teanc de hârtii doar aparent valoroase ne-a săpat și va continua să ne sape. Uităm că, motivați de pasiunea pentru un domeniu, putem rupe lumea în două. Da, putem realiza orice vrem noi să realizăm! Și astea nu-s doar vorbe mari, dar ieftine, ci realitatea pe care o cred cu putere. Cei care spun că lucrurile nu stau de fapt așa, că viața e grea, că trebuie să faci X, să îndeplinești Y sunt chiar oameni de genul domnișoarei din deschidere –  oameni care și-au pierdut visele, pasiunea, speranțele, viața.

Uităm că doar mergând pe drumul nostru – pe ăla pe care merge toată lumea sau pe ăla pe care suntem singuri cuci – vom putea aduce randament maxim. Și doar pe propriile drumuri vom găsi și mult dorita fericire. Și nu va trebui să o tranzacționăm la colț de stradă sau să o negociem la interviuri. Doar când vom uita să fim cine ne spun ceilalți să fim, vom putea deveni cei care suntem.

Nu există facultăți “fără viitor”, există doar oameni fără viitor. Pentru că nu o facultate îți determină viitorul, ci tu ești cel care ți-l creionezi. Și, deși unii ar spune că și creionul e important, tot artistul trage sforile!

 

 

 

Poduri și poduri

Posted on Updated on

“Una din cele mai dificile lecții de învățat în viață este să îți dai seama care poduri trebuie traversate și care trebuie arse!”

Nimeni nu începe o facultate cu gândul că nu o duce la capăt. Nimeni nu învață o meserie doar ca peste câțiva ani să nu o mai folosească. Nimeni nu se căsătorește ca să se despartă peste o perioadă de timp. Nimeni nu pleacă pe un drum, doar ca să aibă de unde se întoarce. Nimeni normal, adică.

Dar lumea îi privește tot timpul cu suspiciune pe cei care se întorc din drum. Îi privește cu aroganță și lipsă de compasiune. Uită că nimeni nu s-ar apuca de o treabă având clar în minte gândul că nu o să o termine. Sau poate că nu au știut vreodată. Societatea, biserica, familia îi tratează pe cei care fac pasul înapoi fără milă. Ca să nu mai vorbesc de ce pățesc cei care VOR sau SE GÂNDESC să schimbe macazul!

Nici tu nu știi cum și de ce, dar la un moment dat îți dai seama că ești pe un pod care trebuie ars. Podul e lung și ai intrat demult pe el. La început era frumos; călătoria, sau măcar destinația, te-au interesat cândva. Le-ai dorit cu ardoare, fapt dovedit de celalte drumuri la care ai renunțat. Dar acum, după lupte și frământări îndelungate, știi ca trebuie să arzi podul. Așa că fugi cât de repede poți, iar apoi transformi totul în cenușă. Nu de alta, dar dacă îl lași acolo s-ar putea ca într-o zi să te trezești din nou pe el.

 Adevărul e că e dificil tare să îndrăznești să stai pe propriile picioare și să alegi să schimbi drumul pe care ai pornit! “Dacă tot ai plecat, de ce să nu mergi până la capăt?”, sună argumentele. De parcă tu exact cu gândul ăsta ai plecat, să te întorci din drum, să aibă alții motive să se ia de tine! Societatea contemporană ne oferă atât de multe potențiale poduri, că e gata să te ia cu rău. Să te ia cu rău nu de la înălțimile peste care poți să treci, ci de la între câte poduri ai de ales. Și atunci de unde să știi pe care să le treci și pe care să le arzi? Nu știi! Barry Schwartz spune într-o prezentare de-a sa (“The Paradox of Choice“) că atunci când maximizezi puterea de alegere (maximizând astfel libertatea), maximizezi nefericirea; oamenii au atât de multe posibilități încât ajung ca, orice ar alege, să considere că “cealaltă” cale era mai bună. Concluzia? Pe orice drum ai lua-o, vei fi cu gândul tot la cele pe care nu ai luat-o!

Lucrurile însă nu stau chiar așa, atunci când vine vorba de cele mai importante decizii din viața reală; există un ingredient care te face să nu te mai gândești prea mult la alte căi: pasiunea pentru drumul pe care îl urmezi. Cum ar fi să fii căsătorit și să te gândești tot timpul cum ar fi fost cu oricare din fostele prietene? Sau să îți cumperi o casă și să te imaginezi tot timpul în casa vecinului? Dezamăgire maximă, zic eu! Pasiunea (iubirea = pasiune de nivel superior) face ca lucrurile să nu se întâmple chiar așa.

Și atunci, cum înveți care poduri trebuie arse și care traversate? Nu înveți! Și asta pentru că nu se poate învăța, nu pentru că ești tu greu de cap! Nu ai cum să aplici lecțiile învățate într-o situație la o cu totul altă situație, diferită de prima, nu? Dacă lucrurile stau altfel și deciziile vor trebui să fie altfel! Adevărul e că se pot învăța mici trucuri(cum să dai foc fără să te arzi prea tare, cum să îl traversezi mai repede, etc), dar niciodată nu vei știi ce trebuie să faci, să traversezi sau să dai foc.

Îmi place să cred că viața este o experimentare. Ca învățatul mersului în picioare, doar că la un nivel puțin mai macro. Sau ca atunci când ai învățat să mergi pe bicicletă, ca să fie mai recentă experiența. Ce ai făcut? Ai experimentat! Te-ai ridicat în picioare sau te-ai urcat pe bicicletă și ai încercat. Ai căzut, ai încercat iar, iar ai căzut, iar apoi ai reușit! Pod traversat! “Care-i următorul?”, te întrebai. Asta e viața: vezi podul, încerci să ghicești dacă pornești motorul sau dacă scoți benzina, iar apoi faci pasul. Nu știi că e bună decizia până nu ai aplicat-o. Regrete? O să ai destule pe urmă, că fără ele nu se poate. Satisfacții? Și de alea o să te saturi, stai liniștit!

 Ideea e că la fiecare decizie, la fiecare pod, sunt lucruri pe care le câștigi și lucruri pe care le pierzi. Dacă alegi să nu o iei niciunde, o să te trezești înconjurat de poduri, dar tu ești pe o insulă. Și, cu timpul, probabil că o să crezi că sunt parte din peisaj, nu o să le mai vezi. Pentru că oportunitățile sunt oportunități doar pentru cei care le văd astfel. Iar dacă le dai foc la toate, tot insulă devii. De fapt, mai mult epavă.

Niciodată nu o să știi ce să faci cu podul din fața ta, iar ceilalți, cu atât mai puțin. Nu-i asculta, șansele ca “eu am trecut pe aici” al lor să fie și real, sunt infime. E drumul tău, tu alegi și tu îți construiești podurile. Încearcă, experimentează! Nu ești fericit? Foc și de la capăt! Mai bine să pierzi un pod și niște ani acum, decât să îi pierzi mai târziu. “Cu cât e mai târziu, cu atât e mai greu”, spune o vorbă. Iar dacă ai ghicit bine, dă-i înainte! Cu tot ce ești! Nu te opri, nici măcar la destinație! Pentru că nu o să știi dacă destinația este un pod care trebuie traversat, sau un pod care trebuie ars.