alegere

Ultima postare!

Posted on Updated on

12

Mă uit în urmă la timpul petrecut pe blog și realizez că am investit atât de mult în el că am pierdut socoteala. Mă ajută însă WordPress-ul, spunându-mi că am scris 322 de posturi, în cei peste 3 ani de activitate…

Dar parcă nu îmi vine să cred că a venit și clipa în care să spun adio acestei adrese (cascadorys.wordpress.com) și să mă mut și eu la casa mea! Căci nu, această ultimă postare nu înseamnă că mă voi opri din scris, ci doar că schimb locul unde o fac.

Așadar, începând de acum, vă aștept la adresa bogdanmatei.roiar postările vor putea fi urmărite direct pe pagina bloguluiDe lucru încă mai e pe acolo, dar totuși începe să arate bine, nu?

Bonus: În curând urmează să aibă loc lansarea cărții “Europa în 80 de Zile“, dar până atunci îți poți rezerva exemplarele dorite cu o reducere de 15%! Dacă ai nevoie de mai multe detalii despre carte și despre ofertă, le găsești aici!

despre carte_cover_detalii

Ce ar mai fi de spus? Un mare “Mulțumesc!” celor cu care am interacționat prin intermediul acestui blog, dar și celor care s-au rezumat doar la a citi, din când în când, chestiile care li s-au părut mai interesante.

O observație pentru cei care urmăreau pe email postările: o să fie nevoie să vă reînregistrați la noua adresă ca să fiți siguri că sunteți la curent!

O observație pentru toată lumea: poți să mă găsești și pe Facebook!

 

 

De ce Iohannis nu-i bun de președinte

Posted on

JKVP

Atât de mult s-a vorbit pe tema confruntării dintre cei doi candidați la președinție din acest tur doi, că abia aștept (și cred că așteptăm cu toții) să se termine. Parcă nici nu mai contează cine o să câștige, numai să ajungem odată la un deznodământ, chiar dacă nu o să fie cel dorit. Iar apoi, om vedea noi cum o scoatem la capăt cale de cinci ani!

Dar, în ciuda atâtor vorbe – postări pe Facebook, articole pe site-uri/bloguri și discuții la TV – am zis să îmi dau și eu cu părerea, că doar n-o fi foc. În plus, trăiesc într-o țară liberă – cică – și aș avea voie să îmi exprim opinia cu privire la orice (dar oare până când?).

Așadar, de ce nu e Iohannis bun de președinte?

Pentru că nu e rămân, oameni buni! Și, în plus, nici nu a reușit să adopte mentalitatea asta stricată a românilor. Uitați-vă puțin la cei doi candidați, cât se pliază Ponta pe stilul de viață al poporului și cât Iohannis? Primul minte, fură și aburește, pe când al doilea e liniștit, gândește înainte să deschidă gură, lasă faptele să vorbească pentru el și nici nu aruncă cu promisiuni nemaiauzite! Păi cum să fie Iohannis bun, dacă după atâția ani de stat în țara asta și de activat în politică, nu a învățat și el să se descurce? Adică, totuși, oricât de prost ai fi, tot înțelegi (la un moment dat) că oamenii nu vor fapte, ci vorbe! Oamenii vor să fie vrăjiți (așa cum fetele vor să fie luate cu dulcegării!), nu vor o realitate spre care să țintească și care să îi implice!

Din nou, să ne uităm la discursul celor doi: Victoraș se laudă cu câte măriri a adus el salariilor și pensiilor (dar banii de unde i-a luat, asta de ce nu zice?!?) promițând că va fi și mai bine cu el președinte, iar Iohannis nu spune decât că vrea să facă din România o țară prosperă. Auzi, o țară prosperă! Păi ce, dom’le neamț, chiar așa de proști ne crezi? A avea prosperitate înseamnă să muncești, iar nouă, românilor, munca nu prea ne place! Dacă ne dai da, primim, dar dacă ceri să facem ceva, stricăm prietenia, să știi!

Ăștia suntem, din păcate. Și constituim un popor încăpățânat, care se bate cu pumnii în piept că o duce rău, dar care, când e de luat atitudine, nu-l găsești nici în gaură de șarpe! Ne vindem conștiința și principiile pe o “sacoșă electorală”, iar pentru o sumă nesemnificativă de bani câte nu suntem în stare să facem? Nici noi nu ne imaginăm până unde am putea merge…

Dar nu faptul că ne vindem ieftin e problema cea mai mare, ci atitudinea pe care o avem după ce ne-am vândut! Pentru că, după ce apele se liniștesc și realizăm în ce belea ne-am băgat singuri, nu ne recunoaștem vina, ci începem să aruncăm cu acuzații în stânga și-n dreapta. Și ne plângem de mama focului, că vai!, ce rău o ducem noi! Dar acum nu știu cât timp, când puteai să schimbi ceva, de ce nu ți-a păsat? Ba ți-a păsat, că de asta ai luat uleiul, mălaiul și găleata!

Îmi pare rău să o spun, dar Iohannis nu e bun să ne fie președinte. Noi, românii, vrem în fruntea țării un om ca noi, nu o persoană corectă(atât cât putem folosi acest termen în dreptul politicienilor) care să vrea să facă treabă! Nouă ne trebuie un șmecheraș ca Ponta, nu cineva care să ne acuze – prin felul lui de a fi – că nu ne implicăm suficient de tare. Asta nu a înțeles Iohannis – lucru care s-ar putea să-l coste Cotroceniul – că poporul nu vrea să lupte pentru un trai mai bun, ci vrea să îl primească de-a gata! E o chestie de responsabilitate până la urmă, pe care românul de rând nu vrea să și-o asume, căci pe cine ar mai da el atunci vina?

O ultimă speranță

Cu toate acestea, încă sper ca Iohannis să câștige, chiar dacă nu e genul care să prindă la mulțime (uitați-vă la dezbaterile de la TV, spre cine se înclină balanța carismei?)! Și, deși nu sunt 100% împăcat, aleg să îi ofer acestuia un CEC în alb, pentru cei cinci ani care ne stau în față. C-o să fie bine, c-o să fie rău, o să vedem, fiți fără griji! Oricum, din păcate, mai bine de atât momentan nu se poate…

P.S: Haideți duminică la vot, pentru noi, pentru țara noastră și pentru președintele care ne merită! Haideți să arătăm lumii că nu suntem așa păcălici cum ne crede ea și că avem tăria să ne luăm destinul în propriile mâini! Și, dacă am face asta, am câștiga chiar și dacă am pierde, căci a face pași pe drumul responsabilității tot e lucru mare!

Sursă foto: pcnews.ro.

 

 

 

Un ultim pas

Posted on

7367658386_eb6246e12c_z

E frig în noapte și suspin
Pe drumuri singur rătăcind.
Nu te găsesc, ca să-mi alin
Din suflet golul șiroind.

Credeam, cândva, că te-am găsit,
Dar, oh!, ce trist mă amăgeam!
Era oricum, doar nu-mplinit
Gândul la care tot visam.

Ai stat puțin să mă asculți,
Dar de văzut, nu m-ai văzut.
Lumina strălucea pe frunți,
Dar dusă-ai fost spre azimut.

Eu căutarea nu mi-o-nchei,
Căci știu că mă aștepți și tu!
C-o fi la munte sau pe chei
Eu n-o să am niciun atu.

Ci, cum mă știi, te voi privi
Și-umil aproape am să stau
S-aștept, sperând că vei veni
Spre mine-n brațe să te iau.

Căci da, prin lume-aș căuta
Oricât de mult, să te găsesc!
Dar niciodată voi putea,
Un ultim pas să irosesc.

Atunci, de tine ține totul,
De vei veni sau nu cu scuze.
E timpul să-ți aduci aportul
Ca un răspuns nu de pe buze.

Nu pot să vreau și pentru tine,
Nu pot să fac și-un ultim pas…
E-un singur mod să fie bine
Și-anume: ție să ți-l las.

Play! And Win?!?

Posted on Updated on

living-with-a-dream

Uneori nu trebuie să câștigi, trebuie doar să joci!

Sunt momente când greutatea de pe umeri devine insuportabil de cărat și îți vine să o lași jos. Tot ce te simți în stare să faci e să fugi, întorcând spatele fără regrete. Prezentul și viitorul par mai negre decât poți tu îndura, iar singura soluție pe care o ai la îndemână e să nu mergi mai departe. Dar știi că, mai târziu, vei regreta că astăzi nu ai avut curaj să continui! Deși acum îți spui că va fi bine, știi că nu va fi, dacă renunți. Parcă ai făcut prea multe eforturi, încât abandonul sau întoarcerea să mai merite.

Frumos ar fi să câștigi mereu. Să joci, să lupți și să fii în mijlocul acțiunii contează, dar parcă fără victorie totul e degeaba! Indiferent de reguli, tot ce te interesează e ca la sfârșit, să fii acolo, în față. Și nu vrei să câștigi fără efort, ci muncești pe brânci! Dar de ce să mai continui, dacă deja ai mers prea mult și tot în urmă ești? Mai merită?

Una din cele mai grele situații în viață e atunci când nu știi dacă să continui sau să renunți. Ai făcut tot ce ți-a stat în putință, dar ai dat greș. Și continui să te zbați, dar o dată cu zbaterea dai greș și mai tare! E ca atunci când ești prins de vârtej și, cu cât încerci mai tare să scapi, cu atât îți mărești șansele de a te îneca. Dar, în același timp, dacă te oprești, știi că nu vei mai pleca niciodată. Deci, să continui sau să renunți?

Viața nu e despre a câștiga, ci despre a juca. Iar dacă ți-ai aminti asta mai des, ai câștiga mai des. Pentru că important nu e cum joci, ci de ce joci! Poate că da, e timpul să renunți. Să renunți însă nu a la a fii în joc, ci la a-ți dori cu toată ființa să câștigi. Poate că e timpul să te bucuri de călătorie și să uiți de destinație. Până la urmă, ce rost are destinația dacă tu nu ești în stare să duci drumul până la capăt?

Uneori nu trebuie să câștigi, trebuie doar să joci! Trebuie să fii acolo, în mijlocul acțiunii, învățând să pierzi. Pentru că a pierde e singura cale de a învăța cum se câștigă! Nu ai cum să fii un bun lider, dacă nu ai fost, mai întâi, un bun follower.

Frumos ar fi să câștigi mereu. Dar nu se poate. Iar de cele mai multe ori pierderile apasă atât de greu încât îți vine să te oprești sau să fugi. Nu o face!

Frumos ar fi să înveți să pierzi. Și să înveți să joci!

Știi că ești pe drumul corect, atunci!

Posted on

cropped-cropped-man_on_the_road-wallpaper-1280x8001

Când vine vorba de pe ce drum să apucăm în viață, toți ne-am dori să știm ce alegere să facem. Dar trăim într-o lume atât de bombardată cu posibilități încât fiecare decizie ne provoacă atacuri de panică. Fie că e vorba de ce loc de muncă să accepți, fie că te întrebi ce cămașă să alegi, hotărârea nu e deloc ușoară.

E ciudat paradoxul acesta, ca luarea unei decizii să fie mai dificilă atunci când ai de unde alege. Dar e și normal, pentru că atunci când nu ai de ales…nu ai de ales și gata! Dar când ești feluritele variante sunt servite pe tavă, abia atunci se vede unde și cum stai.

Mi-aș fi dorit să știu care e drumul corect pentru mine. De fapt, încă îmi doresc; și nu m-aș supăra deloc dacă mâine m-aș trezi mâine cu o variantă clară în minte…Doar că viața nu funcționează așa, din păcate. Ca să știi pe unde să o iei, trebuie să cauți. Trebuie să îndrăznești să bați la uși și să accepți să nu ți se răspundă. Trebuie să te înveți cu rătăcirea fără să îți pierzi speranța că o să te regăsești. Pentru că a găsi drumul corect implică parcurgerea multor drumuri greșite. Și așteptare, cu răbdare.

Știi că ai găsit drumul corect atunci când nu faci niciun efort pentru a merge înainte. Sau, dacă efortul există, tu nu îl percepi astfel. Poate că transpiri înaintând, dar nu te deranjează. Pentru tine e suficient să fii acolo, atunci.

Mai știi că ești pe drumul corect atunci când vezi că îi întreci cu ușurință pe ceilalți. Treci pe lângă ei și nu poți să nu te întrebi ei de ce merg atât de încet?!? Doar că ei nu au nicio problemă, tu ești de vină, că mergi prea repede!

În viață dificultățile apar oriunde, chiar și pe drumul corect. Doar că omul potrivit se găsește la locul potrivit, iar soluțiile nu întârzie să apară. Poate că uneori nu e ușor să o scoți la capăt, dar există ceva nativ în tine care face ca nici chiar negrul să nu fie așa de negru. Ești în lumea ta, adică! Gândește-te: dacă scoți un pește din apă acesta va muri în câteva minute, dar ia încearcă să îl prinzi în mediul lui, cum se schimbă atunci situația?

Dar există două probleme cu drumurile:

  1. Sunt multe și diferite
  2. Fiecare are propriul drum

Și dacă diversitatea încurcă treburile, făcând alegerile mai dificile, lipsa de asemănare dintre călători le omoară. Nu știu de ce, dar parcă ne e atât de dificil să luăm o decizie stând pe propriile picioare! Tânjim să avem pe cineva care să ne arate calea și pe care, eventual, să aruncăm vina. Și aici se încurcă totul, pentru că drumul meu corect nu seamănă cu drumul tău corect, iar călătoria mea nu-i tot una cu a ta. Și, uite așa, a da sau a primi un sfat devine extrem de periculos!

Partea bună e că îți poți oricând urma chemarea, oricât de târziu crezi tu că este. Chiar dacă ai mers o grămadă de timp pe drumul altora, al tău e tot acolo, așteptându-te. Și nu contează ce-a fost și ce-ai ratat neurmând calea corectă, contează doar să cauți. Căci vei găsi! Iar când îl vei găsi, vei știi.

Atunci când ești pe drumul corect nu îți mai pasă de drumurile greșite.

 

 

Problemele nu durează. Niciodată!

Posted on Updated on

freedom

Problemele nu durează niciodată, de orice tip ar fi ele și oricât de urâte și nasoale ar părea. Pare surprinzător, nu? Într-o lume în care auzi mereu de situația X, de nevoia Y sau de necazul Z, cum să spui că problemele nu au importanță? Păi…nu e deloc complicat, iar răspunsul are două componente: fie începi să rezolvi problema, fie te obișnuiești cu ea. Prima variantă e ușor de înțeles: te lovești de un zid, dar cauți (și găsești) o modalitate să îl treci. A doua, însă, e mai puțin plăcută: te lovești de un zid, dar nu te doare așa tare încât să vrei să-l treci. De fapt, după un timp, începe să îți placă de partea asta a zidului și să îți spui că e OK și așa. Și, cu cât stai mai mult acolo, cu atât n-ai mai pleca deloc.

Problema cu problemele

Dostoievski spunea în Amintiri din Casa Morții că omul se poate obișnui cu orice situație, oricât de rea ar fi ea. Asta înseamnă că nici măcar problemele nu mai sunt probleme odată ce te obișnuiești cu ele. Cum astfel s-ar explica toate situațiile puțin plăcute în care trăim? Sau modul nu de puține ori mizerabil în care ne petrecem viața? Ne-am obișnuit așa, acesta e răspunsul! Există o povestire binecunoscută despre cum fierbi o broască: treptat! Dacă o arunci în vasul cu apă clocotită aceasta va sări imediat, dar dacă o pui în apă rece și dai drumul la foc, ai câștigat. Fix la fel ne trăim noi viețile, din păcate.

Asta e problema cu problemele: că ne obișnuim cu ele. Iar după un timp de la apariția lor nici măcar nu le mai recunoaștem ca fiind acolo! Gândește-te: cine ar intra într-o relație care nu îl împlinește? Dar câți nu stau mai mult decât ar trebui în același tip de relație? Câte persoane nu acceptă să rămână în școli sau la joburi care îi distrug sufletește doar pentru că sunt acolo? Evident, dacă le-ai oferi din nou șansa de a alege, nu ar mai merge pe același drum! Dar așa…așa rămân.

Și uită că înainte nu era așa și că la început vedeau lucrurile altfel. Și, deși le stă în putere (și nici nu ar fi prea greu odată ce și-ar mișca fundul la treabă!) să schimbe situația, rămân liniștiți lângă zid. Nu e așa rău, până la urmă, își zic. Ba uite că avem soare și aici, chiar dacă doar două ore pe zi, parcă îi pot auzi continuând. Nu mai contează că au puterea să treacă/ să spargă zidul și să se bucure de un viitor luminos! Și, până la urmă, de ce l-ar sparge, dacă ei nu îl mai văd acolo? Ce să spargă, dacă nu-i niciun zid?

În loc de rezolvare

În toate cazurile situația rămâne aceeași, până la un punct; toți avem aspecte ale vieții pe care nu le recunoaștem ca fiind putrede, deși se cunosc de la o poștă. Doar că în cazul unora are loc un declick, o situație ZERO care îi scoate din moleșeala obișnuitului. Și așa (re)devin capabili să conștientizeze problema și, mai apoi, să o rezolve. Adică să scape de ea, urmând prima variantă: găsind o soluție. Pentru că a doua nu te scapă de nimic, doar neagă realitatea.

Până la urmă, totul se rezumă la ce alegi: negi sau rezolvi. Dar oricum ai lua-o, nu trebuie să uiți că ai de trăit cu alegerea făcută.

L-am citit pe Ariel!

Posted on

ariel carte“Eu nu știu nicio situație pozitivă în care cel mai bun moment nu este ACUM…”

Pe Ariel (arielu.ro) îl urmăresc de mult timp, iar de cartea scrisă de el cam acum un an de zile știu de când își căuta finanțare pentru ea prin intermediul unei platforme de crowdfunding. De citit însă, nu am citit-o niciodată! Îmi amintesc că atunci, la început, am tot zic că o cumpăr, dar am amânat și am rămas fără, căci am uitat de ea. Uneori tumultul de informație din secolul nostru e, pur și simplu, prea puternic ca să ții pasul. Așa am pățit și eu, dar acum câteva zile newsletter-ul de la motivonti.ro venea cu varianta gratuită în format PDF a cărții lui Ariel, Cartea asta se vinde precum pâinea caldă. Am salvat-o, mi-am pus-o pe Kindle și am așteptat să-i vină rândul la citit.

Dar nu am avut de așteptat prea mult. Aseară am tras să termin ceea ce citeam, având în minte tocmai cartea de față. Da, eram nerăbdător să o încep, dar habar nu aveam că o să devin nerăbdător și să o termin!

De mult nu am mai dat peste o carte care să mă țină treaz noaptea cum a făcut-o cartea lui Ariel! De obicei am destul timp să citesc ziua, dar azi-noapte nu am putut să mă opresc, pur și simplu! Paginile se succedau cu rapiditate, iar ideile în mintea mea se învălmășeau ca o furtună, admirând cele spuse și făcute de autor! Cartea este, cumva, despre MICA afacere de curierat pe bicicletă a lui Ariel, dar eu zic că este despre mai mult de atât. Cartea este despre o atitudine, despre un mod diferit de raportare la pasiuni, viață și bani: este despre a face bani din ceea ce îți place, adică.

Iar Ariel nu vine cu “rețete” ca soluții, ci pune accentul pe creativitate. Pur și simplu încearcă să aprindă și în alții focul ce arde-n el, iar în mine a reușit (Cel puțin așa îmi place să cred!). Și totul devine ceva de genul: Dacă el a putut, eu de ce n-aș putea? Pentru că pasiuni avem cu toții, diferențele apărând doar în modul în care ne raportăm la ele.

Aș putea să scriu mult despre Cartea asta se vinde precum pâinea caldă, dar nu o fac. De ce nu? Pentru că înțeleg că e o carte din care fiecare își poate extrage propriile lecții și propriile “șuturi în fund”. Și atunci, de ce să vin eu cu ce m-a impresionat pe mine, când lucrul cel mai bun de făcut e să descopere fiecare singur frumosul din ea?

P.S: Din câte știu, varianta PDF încă e disponibilă aici! Iar dacă nu o să mai fie, scrie-i lui Ariel, sunt convins că îți va răspunde!