ajutor

Ajută-mă să aleg o copertă!

Posted on

De ceva timp lucrez de zor la o carte (a se citi cărticică) despre aventurile prin care am trecut vara trecută. Sper ca în viitorul apropiat să fie gata de lansare, dar până atunci mai sunt unele aspecte (destule) de rezolvat.

Unul dintre ele este design-ul coperții și al interiorului, dar coperta e crucială. Am lucrat la câteva modele și am restrâns lista la următoarele trei (click pe imagine pentru full-size):

Varianta 1 Varianta 2 Varianta 3

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Acum îmi rămâne să lucrez la detalii și să aleg cu care dintre ele să merg mai departe. Și, pentru că mai multe capete înseamnă mai multe idei, am nevoie de ajutorul tău în acest proces de selecție. Mai jos am creat un sondaj unde te rog să votezi design-ul preferat dintre cele de mai sus.

În plus, dacă ai vreun sfat sau vreo părere, te rog să îmi lași un comentariu. Sau dacă ai vreo idee cu privire la ce gen de copertă s-ar potrivi acestei cărți spune-mi și eu o să încerc să o transpun în realitate.

Mulțumesc mult!

P.S: Subtitlul cred că o să rămână cel de la a treia variantă, că celelalte sunt prea lungi. A, și font-ul de la nume la fel, dar nu le-am mai schimbat deocamdată din lipsă de timp.

O ultimă rugăminte: orice share e de folos!

Advertisements

“100 for Children”: Povestea unei Povești

Posted on Updated on

10285114_675827739156511_2466145352883764079_o

Cum povestești un eveniment de poveste? Iată dilema mea de acum…Pentru că asta a fost “100 for Children”: o poveste în care cuvintele sunt de prisos. Iar acolo unde cuvintele nu-și au locul, rămân doar faptele.

Așa că…iată faptele:

  • prima ediție, traseu București Otopeni-Valea Plopului, Prahova, cursă necompetitivă;
  • 45 de alergători, împărțiți în 3 categorii: ultra maraton(100km), 2×50 km, sau 5×20 km;
  • scop caritabil, banii strânși vor fi folosiți la construirea unui centru în Vălenii de Munte ( se strânseseră aproximativ 40000 de lei);
  • o persoană a alergat toți cei 100 de kilometri, iar alți 5 au alergat între 65 km și 90 km;
  • George Ogăraru a alergat alături de concurenți, împreună cu soția, fiul și un bun prieten, antrenor la Ajax;
  • pozele se văd toate pe pagina de Facebook a lui Radu Cristi.

Și totuși…parcă fără cuvinte nu se poate (sau eu nu pot, cel puțin 😀 ).

Cursa a fost superbă, e lucru clar! Și frumusețea ei nu a constat în competiție sau premii (pentru că nu au existat!), ci în plăcerea alergării, zâmbetul și recunoștința copiilor, dar și satisfacția venită din faptul că ai întins o mână de ajutor cuiva în nevoie.

S-a alergat prietenește, cu asistență pe tot parcursul drumului, ideea principală fiind aceea de a ajunge cu toții în siguranță la linia de finish. Ploaia ne-a stat prin preajmă, deși pe unii din participanții de la ștafetă i-a cruțat, cât de cât. Soarele a fost cu siguranță mult mai milos, pentru că el nu și-a arătat fața decât spre sfârșit, dar cu un zâmbet nu foarte cald. La apus a devenit și el prietenos, când s-a arătat în toată splendoarea lui, acoperind tot peisajul cu o mantie aurie.

Sentimentul de la final a fost…priceless. Sentimentele, de fapt, pentru că au fost două linii de finish. Prima, la intrare în Valea Plopului, pentru așteptarea tuturor alergătorilor și parcurgerea ultimilor 3 kilometri împreună cu copiii de acolo. La primul final am ajuns cu unul din colegii de ștafetă, iar copiii erau super încântați să vadă că încep să sosească “atleții”, după cum am fost numiți. 🙂 Priceless, după cum spuneam :D…

Al doilea final a fost finalul pe bune, adică sosirea în tabăra de copii de la Valea Screzii. După ce toată lumea a alergat ultimii 3 kilometri, am ajuns să trecem linia frumos împodobită de copii și să ne relaxăm, cu adevărat. Ce mi s-a părut foarte de apreciat a fost faptul că acești kilometri au fost alergați chiar și de unii din voluntari, dar și de cei care alergaseră deja distanțele astronomice de 70, 85, 100 km. Frumos, nu?

Ce a urmat? O masă pe cinste, o atmosferă liniștită și, pentru cei care au rămas până mai târziu, un foc de tabără și multă voie bună. Iar cei care au stat și pentru duminică au avut ocazia să petreacă și mai mult timp cu copiii și să își înceapă recuperarea cu scurte plimbări pe dealuri.

Ce rămâne de făcut? Să revenim și la anul, noi cei care am fost anul acesta, iar ceilalți: să veniți la anul! Cât despre bani, eu unul sper ca aceștia să ajute, măcar puțin, iar organizatorii să îi folosească cât mai bine cu putință. Se pare că încă se mai pot face donații, deci cine vrea (pentru că important e să vrei, nu să poți!) poate ajuta cu orice sumă pe pagina mea de GalantOm.

Ne vedem la anul! Mai mulți, mai puternici și mai hotărâți, să fim!

Copyright poze: Radu Cristi.

“100 for Children” – Cum o să învăț să alerg pentru alții

Posted on Updated on

just-run

Anul acesta va avea loc prima ediție a ultramaratonului “100 for Children”, iar traseul va fi București-Valea Plopului, Prahova. Cursa are un scop 100% caritabil, organizatorii dorindu-și să strângă cât mai mulți bani pentru a-i folosi la îngrijirea copiilor pe care îi supraveghează. Mai multe detalii despre toată povestea și despre activitatea asociației “Pro Vita” găsiți aici!

Ei bine, Valea Plopului (Valea Screzii, mai exact) este foarte aproape de unde stau, iar evenimentul mi s-a părut foarte potrivit ca să particip. Îmbinarea alergării cu a-i ajuta pe ceilalți m-a făcut să nu stau prea mult pe gânduri și să încerc să dau și eu o mână de ajutor. Împreună cu încă 4 prieteni am format o echipă, urmând ca pe 31 mai să dăm gata toată distanța de 100 km. Și, în plus, o să fie o mare onoare să știm că am alergat la prima ediție a acestei curse. Toate informațiile despre cursă împreună cu traseul se găsesc aici!

Fiind un eveniment caritabil toți participanții acționează ca fundraiseri. Ce înseamnă asta? Ei bine, înseamnă că fiecare alergător are o pagină dedicată pe care se pot face donații. În cazul meu e prima oară când o să fac așa ceva, dar (habar n-am de ce!) sunt optimist că se vor strânge bani.

Pagina mea unde se pot face donații este aceasta, cu mențiunea că poza și numele ei pot fi ignorate. 😀 Nu o să vin cu nu știu câte argumente ca să donați, pentru că știu că cine vrea să facă ceva găsește o soluție. Și da, cine nu vrea, găsește o scuză. Așa că e suficient să știți că banii vor fi folosiți integral pentru ca cei mai puțini favorizați de viață să o ducă mai bine: să aibă ce mânca, unde sta, unde lucra etc. De menționat e faptul că Asociația “Pro Vita” are deja în grijă aproximativ 400 de oameni, ceea ce nu e deloc puțin!

Închei cu lucrurile importante:

  1. Aici găsiți pagina unde puteți face donațiile.
  2. Orice sumă contează, nu există “prea puțin” sau “prea mult”. 😛
  3. Ajutați-mă să răspândesc vestea: orice share contează. Iar când spun “orice”, chiar mă refer la “orice”. Iar să faci asta nu costă…decât puțină dorință.

Gata! Mulțumesc tuturor pentru implicare! 🙂

P.S: Share-urile pot să fie ori la această postare, ori direct la pagina mea de GalantOm!

 

 

Lecții (de viață) de la alergat

Posted on Updated on

Long_Distance_Running

Mai deunăzi se împlineau trei ani de la o discuție cu un prieten despre alergarea unui maraton. Și, culmea, era vorba exact de Maratonul Internațional București, cel din 2010 cred. Important e că îl ascultam cum îmi povestea despre alergarea a 42 km, iar eu mă întrebam cum o fi să alergi 2 km? Nu credeam poveștile alea că, dacă te antrenezi, poți termina un maraton. Mi se părea așa de mult (și de greu, și de imposibil, și de fără rost), că nici nu îmi-a trecea prin cap că peste trei ani voi sta față în față cu primul meu maraton. Alt an, același maraton, și, cu certitudine, alt om. Adică tot eu, dar mult schimbat.

Am început să alerg vara trecută, într-o perioadă destul de tulbure pentru mine, iar alergatul a devenit o evadare. Un drog sănătos, care mă facea să uit de restul lumii, pentru câteva ore pe săptămână. Maratonul era în plan să fie alergat anul trecut, dar, din cauza unei anumite conjuncturi, m-am oprit doar la semi. Derulând puțin lucrurile, într-o zi pe la începutul lui iulie m-am hotărât brusc să particip la Maratonul Internațional București, ediția 2013. Eram prea distrus, cu mult prea multe obiective ratate și fără planuri clare de viitor, așa că aveam nevoie de ceva palpabil pe care să-l urmăresc. Și, ca să nu mă răzgândesc și să îmi aduc un plus de motivație, am rezolvat cu înscrierea în seara aceleași zile. Și am pornit antrenamentele. Am progresat destul de mult, așa că mâine încerc să-mi bat recordul la distanța alergată, 30 km. Și, ca să marchez momentul, am zis să scriu despre câteva lecții de viață pe care le-am învățat de la alergat. Iată-le mai jos, aleatoriu și prea puțin șlefuite:

  • Importanța țintei finale: E mult mai ușor să te motivezi când ai o țintă precisă pe care vrei să o atingi. Depui altfel efortul, muncești mai mult, treci mai ușor peste momentele de delăsare. Pentru că privești în depărtare și știi că vei fi satisfăcut când vei trece linia de sosire.
  • Călătoria e mai importantă decât destinația: Știu că expresia asta deja s-a clișeizat, dar chiar transmite cel mai bine “fenomenul”. Oare cum ar fi fost să alerg de fiecare dată doar gândindu-mă la bucuria de la final? Că da, linia de sosire poate aduce un plus de motivație, e adevărat. Dar dacă asta este singura motivație, lucrurile nu vor merge mult. La fel și în viață: dacă nu te bucuri de drumul până la atingerea unei ținte, o să fii nefericit tare.
  • Marea bătălie se dă în creier, nu în picioare: Mi s-a părut fantastic de cât de mult am putut să mai duc după ce am zis că nu mai pot. Sunt momente când ai impresia că nu mai poți să faci niciun pas și că te prăbușești dacă încerci. Adevărul e că nu e chiar așa. Poți îndura mai multe decât crezi, poți merge mai departe decât ți-ai imaginat vreodată! Bătălia se dă în mintea ta, nu în picioarele tale. Când creierul a renunțat, poți fii sigur că ești pierdut. “Dacă crezi că poți să o faci, sau dacă crezi că nu poți să o faci, ai dreptate oricum”, spunea o maximă. Și la alergat te lovești de situația asta la fiecare pas. La fel și în viață.
  • Fii consecvent în tot ce faci: În tot ceea ce faci e important să dai 100%. Să fii consecvent. Să ieși la antrenament chiar dacă ești terminat psihic sau cazi din picioare de oboseală. Pentru că timpul trece și viața nu așteaptă. Cu fiecare zi în care nu lucrezi pentru visul tău, amâni atingerea acestuia.
  • Deschide ochii: O experiență faină când alergi e că poți vedea altfel lumea. E incredibil pe lângă câte lucruri trecem zi de zi, fără să ne bucurăm de frumusețea lor. Nici nu le observăm, cel mai probabil. Pentru că urăsc plictiseala și rutina, mi-am făcut trasee de alergat prin oraș. Și am ajuns să văd că și Bucureștiul poate fi frumos, liniștit, civilizat. Și că există frumusețe și noutate chiar sub nasurile noastre.
  • În doi e mereu mai ușor: Am încercat pe cât posibil să nu alerg singur. De ce? Niciodată nu strică puțin ajutor de la un coechipier. Când am alergat ultima tură de 21 km, un prieten a stat lângă mine pe bicicletă. Ajută enorm puțină susținere externă. În plus, dacă alergi în doi, tu îl ajuți pe el și el pe tine. Dar e important să aveți același nivel de antrenament.
  • Înconjoară-te de oameni puțin mai buni, dar nu mai slabi: Am participat la un cros acum câteva zile, iar unii din alergătorii de acolo erau extraordinari. Am scos cel mai bun timp al meu la 7 km. Cum? M-au “tras” cei mai buni după ei. Dacă alergi însă cu oameni mult mai puțin antrenați, pierzi și tu, și ei. Tu îți irosești timpul după ei, iar ei își dau duhul încercând să te urmeze. Iar în viață: dacă vrei să devii mai bun, du-te după cei mai buni ca tine. Oprește-te din a-ți petrece timpul cu cei care te încetinesc.
  • Păstrează-ți ritmul: Cu ocazia unor antrenamente mai lungi am ajuns să alerg și prin parc. Și m-am lovit de o problemă: încercam tot timpul să depășesc pe toată lumea. Rezultatul? M-am extenuat repede de tot. Mi-a fost greu să înțeleg că poate ceilalți sunt mai antrenați, aleargă doar de câteva minute, sau, pur și simplu, sunt mai rapizi. Chiar nu poți depăși pe toată lumea. (Dar mă simțeam totuși super la fiecare persoană de care treceam:D). De multe ori în viață ne comparăm cu ceilalți. Încercăm să-i depășim, să facem ce fac ei, cum fac ei, când fac ei. Vrem rezultatele lor, dar cu eforturile noastre. Ceea ce contează e să te compari mereu cu tine însuți; dacă azi ești (măcar) puțin mai bun ca ieri e suficient. Uită de restul.
  • Trebuie să știi când să te oprești: Alergătorii știu că accidentările sunt nelipsite din viața de maratonist. Nici eu nu am fost scutit, din păcate. Problema mea cu ele a fost că încercam să trec peste și să forțez la maxim. Uitam că, uneori, e mai bine să pleci învins dintr-o bătălie ca să poți lupta într-o altă zi. Nu are rost să te distrugi pe câmpul de luptă, dacă situația chiar nu o cere.

Și lecții sigur mai sunt, dar le-am scăpat printre degete, fie pentru că nu le-am observat, fie pentru că nu le-am învățat. Cea mai importantă lecție, însă, este aceea că putem deveni orice vrem noi să devenim, dacă credem și muncim cu seriozitate pentru aceasta. Antrenamentele de până acum îmi dau speranța aceasta, iar medalia de finisher de pe 6 octombrie îmi va confirma că am avut dreptate. Fă pași și viața îți va arăta că poți face mai mulți, mai repede, mai mari.

“Life never runs smoothly…”

Posted on

“Life never runs smoothly, and you can bet Murphy’s Law
will come into play somewhere along the line—whatever can
go wrong will. When life is unkind and you’re not sure what
to do or which way to go, pray about it. Ask God to help
you set the best course of action that will help you reach
your goal, and once it is set, dedicate your whole being to the
process. And when things look their worst, don’t look back.
Look up instead: Have faith in where you are going and faith
in the one who is guiding you. If the bridge is out, ask God
for Plan B. He’ll have it ready for you.”

                                                               – Patrick Henry, I am Potential