adevar

De-i iubire, e durere!

Posted on Updated on

couples-love-photo-images-3

În feed-ul de la Facebook văd astăzi la cineva următoarea idee, care mi-a atras tare de tot atenția: “Cine te iubește, nu te face să suferi niciodată”. Am studiat puțin contextul și am realizat că citatul se voia a fi o consolare pentru cineva care nu trecea printr-o situație chiar plăcută, dar…

…dar adevărul e că cine te iubește te va face sigur să suferi! Iar textele ca cel citat de mine de pe rețeaua de socializare nu sunt decât niște aberații, fie că ne place, fie că nu. Și da, poate că sună bine și ne îndulcesc puțin în unele situații, dar se merită oare să ne consolăm astfel?

Iar acum să încerc să explic. Suntem oameni, iar noi, oamenii de pe planeta asta, suntem ași în a ne răni unii pe alții. Nu știu cum or fi cei de pe alte planete, dar la noi așa se întâmplă. Poate că am rămas cu sechele de când ne luptam pentru supraviețuire prin epoca de piatră, de lovim tot ce prindem în cale. Sau poate că suntem atât de bolovani, că nici nu ne dăm seama de ce și când producem rău. În fine, în cazul de față nu prea contează de ce, ci cum ne comportăm.

Iubirea e o cale pe care se merge în ambele sensuri. Iubești și ești iubit. Ești iubit și iubești. În iubire nu există destinație, doar călători ce merg unul spre altul. Se caută să se găsească și se găsesc ca să se caute. Când iubești, devii transparent, fără ascunzișuri. Alegi să înlături ceața ce vă separă, iar totul rămâne gol, clar.

Dar iubire fără suferință nu există și fiecare iubire vine la pachet cu o doză bună de durere. Tocmai vulnerabilitatea cu care ne îmbrăcăm atunci când alegem să iubim, reprezintă cauza nenorocirii. Nimeni nu ne poate răni, decât dacă îi dăm voie. Și în fața cui devenim cei mai neajutorați, dacă nu în fața persoanei iubite? Cui îi vindem oare, sufletul, pe degeaba, iarăși și iarăși? Cui ne închinăm ființele, dacă nu iubirii?

Și lăsând garda jos, ne tăiem singuri craca de sub picioare. Dar e singura metodă să nu uităm să fim umani. Și asta în ciuda faptului că cine ne iubește, ne rănește. Trebuie să nu uităm însă, că alegem să fim răniți. Alegem să ne deschidem inimile, să ne lăsăm cunoscuți cu bune și cu rele, făcând astfel un salt în gol. Ne oferim, pur și simplu, pe tavă celuilalt, fără să știm ce vom păți, cum o vom duce sau ce se va face cu noi. Și, totuși, mergem înainte, pentru că despre asta este iubirea: despre un necunoscut parcurs împreună.

Iar să știi că ești rănit de cel ce te iubește (sau de cel ce te-a iubit) este cea mai mare consolare. Pentru că asta e, de fapt, tragedia în dragoste, nu faptul că s-a terminat, ci că, după ce s-a terminat, nu mai știm să ne bucurăm de ce-a fost. Și tocmai acele răni dovedesc iubirea: o iubire ce poate acum nu mai e, dar cândva a fost.

Ce ne învață viața? Că poți să rănești fără să iubești și poți să fii rănit fără să fii iubit. Dar niciodată nu vei putea să iubești fără să rănești! Și nici să fii iubit, fără să fii rănit…

 

Advertisements

Astăzi[…]MMT…

Posted on Updated on

Mulțumită lui Cristi (îl poți vizita aici), am dat peste site-ul MakesMeThink.com, care prezintă mici povești spuseThinking de oameni de pretutindeni. Povestirile au două lucruri în comun: încep cu “Astăzi” și se termină cu “MMT”(Makes Me Think = mă pune pe gânduri). Mi-au plăcut multe dintre ele, mai ales pentru faptul că trezesc în mine atunci când le citesc multe gânduri care nu sunt de obicei acolo, deși ar trebui. Și pentru că sunt adevărate!:D Iată mai joc câteva dintre ele traduse; și, cine știe, poate pe viitor vor mai apărea și altele. (La traducerea în limba română structura amintită mai sus nu a fost păstrată).

Astăzi, după despărțirea definitivă a părinților mei, în timp ce o ținem pe mama când plângea, mi-a zis printre lacrimi:”Cel mai greu în viață este să dai drumul la ceea ce ai crezut că era real, dar care, de fapt, nu a existat niciodată!”

Astăzi, i-am trimis fiului meu un mesaj la 8 AM în timp ce conducea spre școală:”Arăți atât de bine astăzi! Ai grijă de tine! Cu dragoste, Mama!”. Nu aveam de unde să știu că acest mesaj va deveni motivul pentru care voi ajunge la spital la terapie intensivă. “Un caz clasic de scriere a mesajelor în timpul conducerii”, a spus paramedicul.

Astăzi, când i-am spus fiicei mele de 6 ani că toate visele ei pot deveni realitate dacă își urmează inima și actionează, ea mi-a luat în mână legitimația de la Walmart și m-a întrebat plină de sinceritate:”Așa ai făcut și tu, Mami?”

Astăzi am absolvit colegiul! Mi-a luat 6 ani în timp ce am lucrat full-time și m-a stresat de foarte multe ori, dar sunt primul din familie, după multe generații, care termină colegiul.

Astăzi, nu mi-am sărutat mama de “La revedere”, cum obișnuiam să fac în fiecare dimineață…practic de când mă știu. Am făcut-o intenționat, pentru că mă enervase și mi-am zis:”Oricum, nu e ca și când e ultima mea șansă de a o săruta!”. A murit după-amiază de la un atac subit de inimă, înainte de a ajunge eu acasă.

Astăzi, în timp ce mă plimbam am decis sa trec prin cimitirul satului. Acolo am vazut o bătrânică citind o carte lângă un mormânt. Am început să vorbesc cu ea crezând că şi-a pierdut soţul de curând, dar am aflat că a făcut asta în fiecare săptămână în ultimii cinci ani. Dragostea şi loialitatea ei m-au pus serios pe gânduri.

Astăzi, un om al străzii a fost prins încercând să fure o conservă din magazinul la care lucrez, iar managerul în loc să cheme poliţia i-a cumparat acelui om un întreg bax de conserve şi i-a spus că ar prefera să nu îl mai prindă furând vreodată.

Astăzi, ne-am amintit de începuturile noastre când părinţii ne certau aspru pentru că ne-am căsătorit în afara religiilor noastre. Îmi aduc aminte clar cum îmi spunea mama: „Lucrurile nu vor merge bine între voi! Nu sunteţi făcuţi unul pentru altul!” Şi iată-ne aici, după 35 de ani, căsătoriţi şi încă împlinindu-ne visele împreună.

Astăzi, soţul meu încă mai are bileţelul de dragoste pe care i l-am scris în clasa a-V-a.

Astăzi, medicii i-au dat mamei mele între 6 si 9 luni de trăit, dar ea s-a prezentat la magazinul ei pentru a lucra la fel ca în celelalte zile. De ce? ”Pentru ca îmi iubesc afacerea. Iubesc ceea ce fac!”, mi-a spus ea ieşind pe uşa din faţă.

Astăzi, în timp ce călătoream în Kenya, am întâlnit un refugiat din Zimbabwe. Era extrem de slab şi arăta foarte rău. Mi-a spus că nu mai mâncase de mai bine de trei zile. Apoi prietenul meu i-a dat restul sandwich-ul pe care îl mânca. Primul lucru pe care acel om l-a spus a fost: ”Îl putem împărţi!”.

Astăzi, de ziua mea, ultima livrare de pizza pe care am făcut-o a fost către unul din clienţii obişnuiţi. Când a deschis uşa, a aruncat confetti ,a luat pizza şi a spus: ”Jason, mi-ai livrat pizza timp de doi ani şi de fiecare dată a fost caldă şi delicioasă. Colegul tău mi-a spus că voi fi ultima ta livrare pentru ca îţi iei noaptea liberă pentru a sărbători ziua ta de naştere. La mulţi ani! Să te distrezi şi pentru mine”. Şi mi-a dat 100$ bacșiș.

Astăzi, când tatăl meu m-a întrebat de unde am vânătaia de pe braţ mi-am dat seama că nu îşi aminteşte că el m-a lovit cu o seară în urmă în timp ce era beat.

Astăzi, doamna profesoară m-a surprins uitându-mă la cicatricile de la încheieturile mâinilor. Ea s-a aplecat spre mine si mi-a spus: ”Devenim mai puternici în locurile unde am fost răniți.”

Astăzi, la aproape un an de când mama mea a decedat, am deschis o cutie cu lucruri personale pe care le-a avut cu ea la spital în timpul ultimelor zile. Primul lucru ce mi-a atras atenţia a fost jurnalul ei. L-am deschis la ultima pagină şi am citit:”Viaţa e făcută să fie trăită şi eu am trăit-o. Mi-am asumat riscuri. Am simţit pasiune. Am descoperit dragostea de multe ori. Mă simt liberă, binecuvantată şi în pace.”

Mulțumesc Magdei pentru ajutorul oferit la traducere, a făcut o treabă extraordinară. Și îi mulțumesc și lui Cristi pentru ideea de a le traduce!

Idei de la Lorand. Idei de la mine.

Posted on Updated on

Stăteam în sala deloc urâtă numai urechi și sorbeam cu mare entuziasm fiecare cuvânt pe care speaker-ul îl spunea; era unul din cei mai tari, poate cel mai tare: Lorand Soares Szasz. Iar prin pauzele de mesaj mă tot gândeam la multitudinea aia de directori și directorași, cum de or fi reușit să ajungă până acolo? Acolo, în afaceri mă refer, nu la hotelul unde se ținea conferința.

Am aflat o mulțime de lucruri interesante la conferința lui Lorand și, că tot veni vorba, mi se pare o chestie extraordinara ce face el, să ofere conferințe gratis. Da, știu, e o strategie de marketing profitabilă, dar asta nu schimbă beneficiul pe care îl aduce oamenilor.

Însă există o mare problemă atunci când vine vorba de conferințe, coaching, training-uri…când ești acolo ti se pare că ești erou: poți să fii ce vrei tu să fii, poți să faci ce ai tu chef să faci, poți să mergi oriunde îți dă prin cap să mergi, etc. Eh, adevărul e că nu prea e așa! Pleci și te întorci exact unde erai înainte de eveniment. Asta în cazul în care nu ești mai slab de inimă și te cuprinde deprimarea. Speaker-ul se spală pe mâini, îți spune că nu poate trece la treabă pentru tine. Și o spune pe bună dreptate. El a făcut deja în dreptul lui destule, nu?

Teoria ca teoria…dar ce am făcut eu de atunci, în ultimele 24 de ore? Nimic altceva decât ce fac de obicei. Și nu, nu se pune problema că fac tot ce am învățat de la Lorand, în niciun caz!  Dar, pur și simplu, nu am disciplina să mă apuc de treabă.

Cam așa face toată lumea, din păcate. Cei care nu fac astfel se știe, ajung departe. Așa cum spunea Lorand aseară: “Nu se pune problema DACĂ vor ajunge unde și-au propus, ci doar CÂND vor ajunge”! Cam aici se rupe firul: la disciplina de a acționa constant pentru visul tău. Unul din exercițiile propuse de Lorand a fost următorul: fiecare să își stabilească 5 activități care îl conduc la succes și să le facă zilnic! Da, zilnic! Și de Crăciun, și de Paște, și în concediu, și când plouă, și când ninge. Pentru că doar asta e determinare! Asta e voință și disciplină, nu consolările ieftine cu care ne liniștim conștința când nu avem chef de treabă!

Adevărul e că “dacă mergi pe drumul pe care merge toată lume, ajungi acolo unde ajunge toată lumea”. Fair enough, nu? Dacă faci ce fac toți cum poți să ai pretenția să obții rezultate diferite? Nu știu, parcă suntem bătuți în cap rău de tot, pentru că asta facem zi de zi!

De ceva timp am început să lucrez într-un domeniu interesant și cu mare potențial, dar care necesită foarte, foarte multă muncă și învățare continuă. Am dat și peste un model demn de urmat, un tânăr compatriot care a reușit să câștige peste 50.000$ în vreo 3 ani din munca asta, plecând de la zero (barat!). După ce i-am citit povestea pe Internet, i-am dat un mail curios fiind cum a reușit. Răspunsul? “Am învățat cât de mult am putut și am lucrat ca un nebun!” Rezultatele? S-au văzut din plin.

Și mă uit la mine. Am pretenția să câștig mai mult decât el – mult mai mult – și să ajung mult mai departe decât a ajuns el. Dar muncesc mult mai mult decât a făcut-o el? Învăț cu aceeși dorință și disciplină? Nici pe departe! Pe mine mă macină problemele existențiale, lipsa de chef, ieșitul prin oraș, etc. Rezultatele? Eu zic că se văd din plin…

Napoleon Hill, cred, spunea:”Problema cu visele care merită urmate e că ele nu se găsesc la depărtare de sute de metri, ci de kilometri”. Ce face diferența între cei care le ating și cei care nu? Unii muncesc – cum trebuie, cât trebui, când trebuie -, alții nu muncesc. Data viitoare când lucrurile nu au ieșit așa cum ți-ai dorit, întreabă-te dacă ai muncit atât cât trebuia să o faci!

Superficialul cotidian al tuturor

Posted on Updated on

            Era cu puțin timp în urmă când am observat o postare pe pagina de Facebook a unei bine-cotate televiziuni din țară care spunea astfel:”6 mituri false pe care oamenii le cred adevărate”. Nu am putut să mă abțin să nu le scriu un comentariu în care să-I luminez cu privire la ignoranța și analfabetismul de care dau dovadă. Eram convins că acțiunea mea nu va schimba nimic, dar mare mi-a fost surpriza când, revenind peste câteva ore, am văzut că îmi șterseseră comentariul. Cred că au încurcat opțiunile; ținta lor cu siguranță era știrea.

            Când văd o astfel de ignoranță mă ia groaza. Pur și simplu nu îndrăznesc să îmi imaginez unde o să ajungem peste câțiva ani (Tot pe Facebook am văzut:”Mi-e foame raaaaaw!”. Cum o fi reușit să inventeze cuvântul acesta – “raaaaaw” – n-am idee; poate că era caracterizată de o foame “crudă”, iar necunoscătorul de mine nu s-a prins). Dar să revin. E aproape imposibil de crezut în ce stadiu de incultură și analfabetism(nu mă refer doar la sensul propriu) am ajuns. Ți se rupe inima când deschizi Facebook-ul, citești un mesaj, sau dai, din greșală, peste vreun blog anonim. Și, totuși, toate cele de mai sus sunt, cu indulgență, scuzabile. Dar parcă de la cei care se ocupă cu utilizarea și armonizarea limbii aveam pretenții. Se pare că doar cu ele rămân.

            Ceea ce este cu adevărat trist și îngrijorător(dar și amuzant, totuși, uneori) este că superficialitatea și ignoranța nu caracterizează doar un domeniu. Asta ar fi scuzabil, până la urmă. Am presupune că jurnaliștii sunt, în general, persoane suprficiale și am rezolva dilema. Dar lucrurile merg mai departe. În orice direcție ne-am întoarce privirile, vedem aceleași lucruri. Oameni care, deși ar trebui să fie profesioniști în ceea ce fac, fac erori imposibil de scuzat. Ba nu. A greși e omenește, deci e scuzabil. Dar a fi ignorant, a nu accepta că ești greșit, a nu dori să înveți – aceste aspecte nu se pot scuza. Și consecințele sunt, nu de puține ori, dezastroase. O reinventare a limbii române nu afectează mai mult de o minoritate insignifiantă, dar nu atât de lipsită de importanță este superficialitatea în alte cazuri.

            Oricum, fie că ne place, fie că nu, de superficialitate și ignoranță nu vom scăpa niciodată. Ar fi de preferat ca noi să le considerăm flori rare, pe care să nu ni le dorim, însă. Dar cine știe, poate că peste un timp voi afla că tot ce am scris mai sus nu reprezintă decât o colecție de mituri false pe care unii oameni le consideră adevărate.

Reputatie vs. Caracter

Posted on Updated on

“Circumstantele in mijlocul carora traiesti iti determina reputatia…

      adevarul in care crezi iti determina caracterul…

Reputatia este ceea ce se presupune ca esti;

     caracterul este ceea ce esti…

Reputatia este fotografia;

     caracterul este fața…

Reputatia ii vine cuiva din afara

     caracterul creste dinlauntru…

Reputatia este ceea ce ai cand vii intr-o noua comunitate;

     caracterul este ceea ce ai cand pleci…

Reputatia ta este facuta intr-un moment;

     caracterul se cladeste intr-o viata…

Reputatia iti este aflata intr-o ora;

     caracterul nu iese la iveala nici intr-un an…

Reputatia creste ca o ciuperca; 

     caracterul dureaza ca eternitatea…

Reputatia te face bogat sau sarac;

     caracterul te face fericit sau nefericit…

Reputatia este ceea ce oamenii spun despre tine in fata mormantului tau;

     caracterul este ceea ce ingerii spun despre tine in fata tronului lui Dumnezeu.”

– William Hersey Davies

“Ferice…” de secol XXI

Posted on Updated on

In timp ce citeam cartea “Dilemele unui Inger” scrisa de Ovidiu Radulescu (carte de care am tot fugit, nestiind insa ce maretii ratez – sa retin ca trebuie sa cataloghez o carte doar dupa ce o citesc!) am descoperit “Fericirile secolului XXI”. Iata-le reproduse mai jos:

  1. Ferice de cei ce stiu sa dea din coate, caci ei vor trai bine.
  2. Ferice de cei duri, caci ei nu vor avea niciodata inimile ranite.
  3. Ferice de cei ce protesteaza si se plang, caci vor obtine in cele din urma ceea ce doresc.
  4. Ferice de cei blazati, caci ei nu vor fi niciodata stresati din cauza vinovatiei lor.
  5. Ferice de cei smecheri, caci ei vor ajunge intotdeauna acolo unde si-au propus.
  6. Ferice de cei descurcareti in aceasta lume, caci ei vor fi intotdeauna cu un pas inaintea altora.
  7. Ferice de cei ce creeaza mereu probleme, caci ei ii vor face pe cei din jur sa-i bage in seama.

Actual, nu?

Absurditatea obisnuitului

Posted on

Nu imi mai amintesc cu ce ma indeletniceam eu ieri atunci cand atentia mi-a fost captata de  prezentatoarea de la stiri…, datorita a ceea ce spunea bineinteles. Era vorba despre un pelerinaj care trebuia sa stranga in jur de 300.000 de oameni, pe undeva prin Cluj, la Manastirea Nicula. Si, chiar daca asa pare, nu numarul mare m-a impresionat, ci ceea ce trebuiau sa faca acesti pelerini: sa ocoleasca manastirea pe coate si pe genunchi. Nu am putut atunci sa nu ma gandesc la absurditatea acestei actiuni. Absurditate nu din punct de vedere al sinceritatii pelerinilor, ci din punct de vedere al mantuirii. Nu stiu cum este vazuta actiunea aceasta de altii, dar eu o vad ca pe o mare pierdere; din toate punctele de vedere. Nu pot sa mi-L imaginez pe Dumnezeu stand undeva sus, in cer si apreciindu-i pe toti acesti credinciosi pentru spiritul lor de sacrificiu si renuntare de sine. O, dar am uitat, nu lui Dumnezeu Ii era destinat acest pelerinaj, ci Mariei, mama lui Isus, supranumita “Fecioara Maria”! De parca Maria ar putea sa vada aceste lucruri! Sa nu uitam ca Biblia nu face nicio referire la Maria ca fiind sfanta; Biblia o numeste simplu “mama lui Isus”. Ca traditia a ridicat-o in rang si a asezat-o chiar si in cer, oferindu-i rolul de mijlocitor intre om si Dumnezeu, asta e altceva!De parca traditia ar avea autoritate divina! Stim cu totii ca scrierile acceptate ca facand parte din traditie sunt simplele scrieri ale unor oameni, unii dintre ei neavand nicio legatura cu Dumnezeul Bibliei se pare. (In paranteza fiind spus, ma gandesc daca si ceea ce scriu eu acum o sa ajunga sa faca parte din “traditie” peste veacuri). Revenind la lucrurile serioase insa, chiar acceptand ca lucrurile stau astfel, acceptand ca Maria e in cer, ca merita inchinare, ca icoanele ei lacrimeaza si fac minuni, nu vi se pare absurd ca ea ar cere asa ceva(tarare in genunchi) de la inchinatorii ei? Asta a fost intoteauna lucrul pe care nu l-am inteles la Dumnezeu: de ce ar crea El o religie a durerii? O religie a pelerinajelor, a chinurilor, a penitentelor? De ce nu am inteles? Pentru ca El niciodata nu a facut asa ceva! Tot ceea ce a facut a fost sa isi trimita singurul Fiu, pe Isus, pe acest pamant pentru a ne oferi un exemplu de conduita cu adevarat CRESTINA! Iubire, slujire, devotare…acestea erau(si sunt) principiile Lui, asta vrea Dumnezeu de la mine si de la tine. Nu pelerinaje, nu sarutari de tablouri, nu plecaciuni!I-ar fi fost oare asa de greu Lui sa mai puna o carte in Biblie in care sa ne prezinte schimbarile aparute in Legea Sa? O carte care sa prezinte cate sute de sarbatori sa tinem pe an, cate pelerinaje sa facem pe luna, de cate ori sa mergem la preot sau la biserica? Nu, cu siguranta ca I-ar fi fost usor. Dar nu a facut-o pentru ca Legea Sa nu a suferit nicio modificare, ea a fost si va ramane aceeasi in veci. De aceea nu pot sa nu ma intreb, cand vad astfel de evenimente, cat va mai tine situatia asta. Avea dreptate Isus cand spunea ca daca un orb calauzeste pe un altul cad amandoi in groapa!(Luca 6:39) Cam asa se intampla azi in lumea noastra…

As incerca sa imi imaginez ce ar zice unul dintre apostoli daca ne-ar vizita lumea astazi! Cred ca ar zice ca a ajuns la triburile pagane, nu la cei ce se numesc urmasi al lui Hristos! Ceea ce nu as incerca sa imi imaginez insa, ar fi atitudinea pe care ar avea-o Hristos daca ar veni sa ne viziteze…