reflectii

Play! And Win?!?

Posted on Updated on

living-with-a-dream

Uneori nu trebuie să câștigi, trebuie doar să joci!

Sunt momente când greutatea de pe umeri devine insuportabil de cărat și îți vine să o lași jos. Tot ce te simți în stare să faci e să fugi, întorcând spatele fără regrete. Prezentul și viitorul par mai negre decât poți tu îndura, iar singura soluție pe care o ai la îndemână e să nu mergi mai departe. Dar știi că, mai târziu, vei regreta că astăzi nu ai avut curaj să continui! Deși acum îți spui că va fi bine, știi că nu va fi, dacă renunți. Parcă ai făcut prea multe eforturi, încât abandonul sau întoarcerea să mai merite.

Frumos ar fi să câștigi mereu. Să joci, să lupți și să fii în mijlocul acțiunii contează, dar parcă fără victorie totul e degeaba! Indiferent de reguli, tot ce te interesează e ca la sfârșit, să fii acolo, în față. Și nu vrei să câștigi fără efort, ci muncești pe brânci! Dar de ce să mai continui, dacă deja ai mers prea mult și tot în urmă ești? Mai merită?

Una din cele mai grele situații în viață e atunci când nu știi dacă să continui sau să renunți. Ai făcut tot ce ți-a stat în putință, dar ai dat greș. Și continui să te zbați, dar o dată cu zbaterea dai greș și mai tare! E ca atunci când ești prins de vârtej și, cu cât încerci mai tare să scapi, cu atât îți mărești șansele de a te îneca. Dar, în același timp, dacă te oprești, știi că nu vei mai pleca niciodată. Deci, să continui sau să renunți?

Viața nu e despre a câștiga, ci despre a juca. Iar dacă ți-ai aminti asta mai des, ai câștiga mai des. Pentru că important nu e cum joci, ci de ce joci! Poate că da, e timpul să renunți. Să renunți însă nu a la a fii în joc, ci la a-ți dori cu toată ființa să câștigi. Poate că e timpul să te bucuri de călătorie și să uiți de destinație. Până la urmă, ce rost are destinația dacă tu nu ești în stare să duci drumul până la capăt?

Uneori nu trebuie să câștigi, trebuie doar să joci! Trebuie să fii acolo, în mijlocul acțiunii, învățând să pierzi. Pentru că a pierde e singura cale de a învăța cum se câștigă! Nu ai cum să fii un bun lider, dacă nu ai fost, mai întâi, un bun follower.

Frumos ar fi să câștigi mereu. Dar nu se poate. Iar de cele mai multe ori pierderile apasă atât de greu încât îți vine să te oprești sau să fugi. Nu o face!

Frumos ar fi să înveți să pierzi. Și să înveți să joci!

Advertisements

Știi că ești pe drumul corect, atunci!

Posted on

cropped-cropped-man_on_the_road-wallpaper-1280x8001

Când vine vorba de pe ce drum să apucăm în viață, toți ne-am dori să știm ce alegere să facem. Dar trăim într-o lume atât de bombardată cu posibilități încât fiecare decizie ne provoacă atacuri de panică. Fie că e vorba de ce loc de muncă să accepți, fie că te întrebi ce cămașă să alegi, hotărârea nu e deloc ușoară.

E ciudat paradoxul acesta, ca luarea unei decizii să fie mai dificilă atunci când ai de unde alege. Dar e și normal, pentru că atunci când nu ai de ales…nu ai de ales și gata! Dar când ești feluritele variante sunt servite pe tavă, abia atunci se vede unde și cum stai.

Mi-aș fi dorit să știu care e drumul corect pentru mine. De fapt, încă îmi doresc; și nu m-aș supăra deloc dacă mâine m-aș trezi mâine cu o variantă clară în minte…Doar că viața nu funcționează așa, din păcate. Ca să știi pe unde să o iei, trebuie să cauți. Trebuie să îndrăznești să bați la uși și să accepți să nu ți se răspundă. Trebuie să te înveți cu rătăcirea fără să îți pierzi speranța că o să te regăsești. Pentru că a găsi drumul corect implică parcurgerea multor drumuri greșite. Și așteptare, cu răbdare.

Știi că ai găsit drumul corect atunci când nu faci niciun efort pentru a merge înainte. Sau, dacă efortul există, tu nu îl percepi astfel. Poate că transpiri înaintând, dar nu te deranjează. Pentru tine e suficient să fii acolo, atunci.

Mai știi că ești pe drumul corect atunci când vezi că îi întreci cu ușurință pe ceilalți. Treci pe lângă ei și nu poți să nu te întrebi ei de ce merg atât de încet?!? Doar că ei nu au nicio problemă, tu ești de vină, că mergi prea repede!

În viață dificultățile apar oriunde, chiar și pe drumul corect. Doar că omul potrivit se găsește la locul potrivit, iar soluțiile nu întârzie să apară. Poate că uneori nu e ușor să o scoți la capăt, dar există ceva nativ în tine care face ca nici chiar negrul să nu fie așa de negru. Ești în lumea ta, adică! Gândește-te: dacă scoți un pește din apă acesta va muri în câteva minute, dar ia încearcă să îl prinzi în mediul lui, cum se schimbă atunci situația?

Dar există două probleme cu drumurile:

  1. Sunt multe și diferite
  2. Fiecare are propriul drum

Și dacă diversitatea încurcă treburile, făcând alegerile mai dificile, lipsa de asemănare dintre călători le omoară. Nu știu de ce, dar parcă ne e atât de dificil să luăm o decizie stând pe propriile picioare! Tânjim să avem pe cineva care să ne arate calea și pe care, eventual, să aruncăm vina. Și aici se încurcă totul, pentru că drumul meu corect nu seamănă cu drumul tău corect, iar călătoria mea nu-i tot una cu a ta. Și, uite așa, a da sau a primi un sfat devine extrem de periculos!

Partea bună e că îți poți oricând urma chemarea, oricât de târziu crezi tu că este. Chiar dacă ai mers o grămadă de timp pe drumul altora, al tău e tot acolo, așteptându-te. Și nu contează ce-a fost și ce-ai ratat neurmând calea corectă, contează doar să cauți. Căci vei găsi! Iar când îl vei găsi, vei știi.

Atunci când ești pe drumul corect nu îți mai pasă de drumurile greșite.

 

 

Nu faci azi, nu faci nici mâine

Posted on

Do-it-today-or-regret-it-tomorrowDo-it-today-or-regret-it-tomorrow

Că viețile ne sunt scurte și că merită trăite la maximum nu-i nicio noutate. Că puțini punem osul la treabă în încercarea de a scoate ce-i mai bun din fiecare zi, e altă poveste. Realitatea e dură însă și ne arată, la fiecare pas, că în viață nu e loc de iluzii.

Ne-am obișnuit ca orice am face să facem mâine. Sau peste un an, sau când o să avem timp, sau când o să stăm mai bine cu banii etc. Ne învârtim după propriile degete și ne servim amăgiri frumos ambalate în scuze ieftine. Și, uite așa, ajungem să ne trăim viețile în viitor. Dar într-un viitor care, în majoritatea cazurilor, uită să devină prezent.

Adevărul e, însă, că ce nu facem astăzi nu vom face nici mâine. Iar piedicile care ne stau în cale nu sunt acolo decât ca să ne testeze hotărârea. Nu cunosc pe nimeni care să fii dorit ceva din tot sufletul și să nu fii obținut. Pentru că întotdeauna când vrei, poți. Și tocmai asta arată că ai vrut: faptul că ai obținut. Restul? Cum ziceam: amăgiri frumos ambalate în scuze ieftine.

Până la urmă, viața e o chestie între două alegeri: trăiești așa cum vrei, acum, indiferent de context, sau NU. NU, adică lași pe altădată. Când o să ai mai mult timp. Sau mai mulți bani. Sau cu cine. Sau etc. Se găsesc motive, dacă nu vrei.

Dar nu știu dacă merită, târgul ăsta: să dăm prezentul, care poate că nu-i perfect, dar e suficient pentru orice am vrea să facem, pe un viitor ce-l visăm luminos. Dar poate că n-am rezista fără iluzii, cine știe…

Cine face ceva, face de azi. Cine face mâine, nu face niciodată.

Nemuritori

Posted on

one_day_you_will-64032

Cadența pedalelor creștea ușor, iar odată cu ea creșteau și numerele indicate de vitezometru. Cu siguranță că și coborârea avea aportul ei, dar biciclistul din față era motivarea supremă, nu era loc de îndoială. Era doar un copilandru oarecare, de undeva de prin sat, ieșit la o plimbare de seară, sau cu treabă, poate. Eu? Eu eram ceva mai mult, eram un biciclist plecat la antrenament!

Așa că am început să împing mai cu zel, bucurându-mă de vântul ce îmi mângâia corpul și de viteza tot crescândă a bicicletei. Priveam în față, drumul urma o curbă ușoară la stânga, iar apoi o alta mai bruscă la dreapta. Am intrat cu tupeu în prima dintre ele, continuându-mi vijelios drumul către a doua. Îmi depășisem deja rivalul, iar un zâmbet de satisfacție mi se așternuse pe față, de parcă cine știe ce ispravă făcusem…

Virajul la dreapta deveni, dintr-o dată, mai brusc decât mi-l aminteam. O mașină urca pe celălalt sens, iar frânele bicicletei nu au mai putut face mare lucru, cu tot scârțâitul lor. Până la impactul cu automobilul nu a mai fost decât o chestie de milisecunde, sfârșitul devenind astfel inevitabil. O rostogolire dură peste capotă și o aterizare forțată în gardul de pe marginea drumului au încheiat povestea. În urmă nu a rămas decât tăcerea.

***

Nemuritori, așa ne credem. Dar ne amăgim, asta facem. Nu suntem conștienți de fragilitatea vieții și nici de faptul că se poate sfârși la orice pas. Când plecăm, plecăm cu gândul că ne vom întoarce. Nu punem niciodată sfârșitul înainte, pentru că nu îl realizăm. Dar cum ar fi viețile noastre, dacă am avea conștiența morții mereu în minte? Am risca mai mult? Am iubi mai tare? Am trăi mai frumos?

Am fii mai sinceri unii cu alții? Am trăi la 100%? Ne-ar mai fi, oare, frică de eșec? Ne-ar mai păsa de criticile și părerile altora? Încă am alerga în stânga și-n dreapta după acceptare? Ne-am mai certa? Am mai pierde timpul? Sau am mai sta de activități frivole? Ne-ar păsa mai mult de fericire? Am fii mai deschiși? Sau, poate, mai atenți, mai prezenți, mai uniți? Am deveni mai darnici? Mai optimiști? Ne-am bucura mai mult de fiecare moment?

Poate…

***

Povestea de mai sus e doar rodul imaginației, însă. Eram la un antrenament când mi-a trecut prin cap un astfel de tablou, aparent fără motiv. Nu am putut să nu mă gândesc atunci la ceea ce am lăsat acasă și la ceea ce îmi stă în față. Mi-au venit în minte persoane cărora nu le-am spus cât de mult le apreciez, sau cât de mult îmi lipsesc. Am dat glas, în gând, unor cuvinte pe care ar fi trebuit să le spun, dar nu am făcut-o. Mi-am amintit de provocări amânate, de promisiune uitate și de speranțe nerealizate. Ca să nu mai vorbesc de nebunii, de spontaneități sau de călătorii.

Preț de un timp am trăit tot ceea ce, din diferite motive, nu am trăit în realitate. Dar o să vină un moment după care nu va mai urma altul, iar clipele se vor termina. Și ceea ce nu am trăit, va rămâne netrăit. Cuvintele nespuse vor rămâne nespuse, iar acțiunile nerealizate vor rămâne nerealizate, pe vecie. Atunci va fi însă prea târziu! Va fi târziu chiar și pentru regrete.

De-i iubire, e durere!

Posted on Updated on

couples-love-photo-images-3

În feed-ul de la Facebook văd astăzi la cineva următoarea idee, care mi-a atras tare de tot atenția: “Cine te iubește, nu te face să suferi niciodată”. Am studiat puțin contextul și am realizat că citatul se voia a fi o consolare pentru cineva care nu trecea printr-o situație chiar plăcută, dar…

…dar adevărul e că cine te iubește te va face sigur să suferi! Iar textele ca cel citat de mine de pe rețeaua de socializare nu sunt decât niște aberații, fie că ne place, fie că nu. Și da, poate că sună bine și ne îndulcesc puțin în unele situații, dar se merită oare să ne consolăm astfel?

Iar acum să încerc să explic. Suntem oameni, iar noi, oamenii de pe planeta asta, suntem ași în a ne răni unii pe alții. Nu știu cum or fi cei de pe alte planete, dar la noi așa se întâmplă. Poate că am rămas cu sechele de când ne luptam pentru supraviețuire prin epoca de piatră, de lovim tot ce prindem în cale. Sau poate că suntem atât de bolovani, că nici nu ne dăm seama de ce și când producem rău. În fine, în cazul de față nu prea contează de ce, ci cum ne comportăm.

Iubirea e o cale pe care se merge în ambele sensuri. Iubești și ești iubit. Ești iubit și iubești. În iubire nu există destinație, doar călători ce merg unul spre altul. Se caută să se găsească și se găsesc ca să se caute. Când iubești, devii transparent, fără ascunzișuri. Alegi să înlături ceața ce vă separă, iar totul rămâne gol, clar.

Dar iubire fără suferință nu există și fiecare iubire vine la pachet cu o doză bună de durere. Tocmai vulnerabilitatea cu care ne îmbrăcăm atunci când alegem să iubim, reprezintă cauza nenorocirii. Nimeni nu ne poate răni, decât dacă îi dăm voie. Și în fața cui devenim cei mai neajutorați, dacă nu în fața persoanei iubite? Cui îi vindem oare, sufletul, pe degeaba, iarăși și iarăși? Cui ne închinăm ființele, dacă nu iubirii?

Și lăsând garda jos, ne tăiem singuri craca de sub picioare. Dar e singura metodă să nu uităm să fim umani. Și asta în ciuda faptului că cine ne iubește, ne rănește. Trebuie să nu uităm însă, că alegem să fim răniți. Alegem să ne deschidem inimile, să ne lăsăm cunoscuți cu bune și cu rele, făcând astfel un salt în gol. Ne oferim, pur și simplu, pe tavă celuilalt, fără să știm ce vom păți, cum o vom duce sau ce se va face cu noi. Și, totuși, mergem înainte, pentru că despre asta este iubirea: despre un necunoscut parcurs împreună.

Iar să știi că ești rănit de cel ce te iubește (sau de cel ce te-a iubit) este cea mai mare consolare. Pentru că asta e, de fapt, tragedia în dragoste, nu faptul că s-a terminat, ci că, după ce s-a terminat, nu mai știm să ne bucurăm de ce-a fost. Și tocmai acele răni dovedesc iubirea: o iubire ce poate acum nu mai e, dar cândva a fost.

Ce ne învață viața? Că poți să rănești fără să iubești și poți să fii rănit fără să fii iubit. Dar niciodată nu vei putea să iubești fără să rănești! Și nici să fii iubit, fără să fii rănit…

 

Momente

Posted on

moments_not_things_600x165

“Viaţa nu se măsoară în numărul de respiraţii, ci în numărul momentelor
care îţi taie respiraţia”

Nu suntem definiți de ceea ce avem, ci de ceea ce suntem. Viața nu înseamnă să strângi, să aduni, să ai…lucruri. Ci a trăi înseamnă să îți creezi amintiri. Să colecționezi momente. Să faci buchete de gânduri. Să îți fluturi visele prin aerul realității. Să iei fiecare pas și să-l pui la păstrare, în suflet. Viață înseamnă nu să aștepți o destinație, ci să te bucuri de fiecare călătorie.

Când vine vorba de frumos am devenit orbi, surzi și reci. Iar când vine vorba de fericire ne transformăm în statui de piatră tare. Micile bucurii nu ne mai încălzesc, iar soarele ne privește aspru, fără putere. Ne afundăm în uitare, cu fiecare clipă ce vine și trece. De ce e oare nevoie ca inimile noastre să se dezghețe?

Nu, valoarea existenței nu e măsurată prin lucrurile pe care le ai, ci prin momentele pe care le trăiești! Pentru că posesiunile pot dispărea oricând, dar cine poate să ne fure amintirile?

Sclipirea vieții vine tocmai din strângerea asta hapsână de trăiri. Din grămada de experiențe pe care le păstrăm pentru eternitate, depozitându-le în suflete. Din momentele (frumoase sau triste, fericite sau urâte) pe care ni le scriem pe inimi. Din mărunțimea detaliului apare grandoarea experienței.

E mai ușor să depozitezi materialul decât să pui cărămizi spiritului. E mai simplu să strângi obiecte decât să te pui să aduni momente. Dar doar ele îți vor oferi, peste ani, satisfacție. Pentru că ce ține de material vine și trece. Ce ține de suflet însă, vine și nu pleacă niciodată. Chiar și atunci când ai impresia că s-a dus, amintirea e acolo, aducând cu ea timpul înapoi.

Să colecționezi momente e singura cale spre atemporalitate. Sau, poate, spre un anumit fel de veșnicie.

Amintirile nu se trăiesc decât la timpul prezent. În rest doar se creează.

 

3 lecții de la antrenamentul de astăzi

Posted on

biking-in-the-rain-sq

De când cu proiectul “Europa în 80 de zile” am început să merg mai des cu bicicleta, pe distanțe mai lungi. Din păcate însă, vremea și treburile nu îmi oferă posibilitatea unor antrenamente așa cum mi-aș dori. Dar astăzi după-amiază am prins o fereastră potrivită și am luat-o la pas. Nu aveam dispoziție deloc, norii negri erau și ei prin preajmă, parcă simțeam și ceva oboseală 😀 …dar disciplina a ieșit, până la urmă, învingătoare.

Pe lângă beneficiile fizice pe care sunt sigur că această tură mi le oferă, am conștientizat 3 lecții de viață. Iată-le mai jos, în nicio ordine:

  • Uneori pofta vine mâncând – Nu mai pedalasem de fix o săptămână, iar chef de așa ceva nu aveam deloc. Mai alergasem între timp, dar ultimul antrenament m-a făcut să mă simt ca o legumă, așa că moralul nu-mi era foarte sus. Am decis traseul și am pornit la drum, dar temerea mi se confirma: psihicul era jos, iar fizicul și mai jos. După 6 km m-am lovit de prima cățărare serioasă, iar mușchii au început să urle din toate puterile. Cum bătea și vântul, mai că îmi venea să mă întorc! Am continuat însă și, pe măsură ce adunam kilometri, mă simțeam din ce în ce mai bine. Așa se face că în a doua parte a drumului nici măcar ploaia nu mi-a putut lua din viteză și din bună dispoziție!
    Așa pățim de multe ori în viață: suntem obosiți, plictisiți sau fără randament, așa încât nu ne arde să ne apucăm de treabă. Dar uităm că uneori pofta vine mâncând. Și preferăm să ne complacem în starea în care ne găsim, decât să punem osul la treabă și să scăpăm de neplăcere. Uităm că uneori nu vine inspirația la noi, ci trebuie să mergem noi la ea. Uităm că lucrurile nu se fac doar când simțim că le-am face, ci lucrurile se fac când trebuiesc făcute.
  • E important să ai o țintă – Nu de puține ori am plecat la drum cu un traseu în minte și l-am scurtat pe parcurs. Așa aș fi făcut și astăzi dacă nu aș fi primit însărcinarea din partea părinților să rezolv o mică problemă într-un oraș apropiat. Și, uite așa, când am vrut să scurtez antrenamentul (având motive întemeiate, normal), nu am făcut-o. De ce? Pentru că aveam o țintă importantă de atins.
    Pe drumurile vieții ne lovim des de situații asemănătoare. Iar dacă nu știm foarte clar de ce mergem unde mergem, o să ne întoarcem din drum. Sau o să o luăm pe scurtături, “flexibili” fiind. Când însă ai o destinație bine definită, o țintă pe care ți-ai propus să o atingi, nu prea te mai poate opri nimic. Iar când comoditatea vrea să preia controlul, nu reușește. Pentru că tu știi unde mergi și de ce ai pornit într-acolo.
  • Niciodată nu știi ce te așteaptă pe drum – Ieri a plouat mult la mine în zonă și a fost frig tare. Azi s-a încălzit puțin, iar soarele a spart, de câteva ori, norii. Nimic nu anunța însă ploaia (cu piatră) pe care am întâlnit-o la un moment dat (nici măcar tipii de la Meteo!). Iar eu pregătit nu eram, fiindcă nu plecasem departe. Dar, recunosc, nu mi-ar fi stricat ceva haine impermeabile.
    E greu să prevezi toate obstacolele sau schimbările de care te vei lovi în lucrurile pe care vrei să le întreprinzi. Dar e important să fii cât mai bine pregătit, să fii flexibil și să înduri orice îți iese în cale. Dacă poți să îți faci situația mai bună, fă-o! Dacă nu poți, mergi înainte, va trece! Să nu te oprești, doar asta contează.

De multe ori, în goana noastră prin viață, dăm cu piciorul unor lecții importante care ne-ar ajuta la un trai mai bun. Avem atât de multe cunoștințe încât nu avem ochi pentru aspectele simple, de bun-simț, care ne înconjoară clipă de clipă. De aceea avem nevoie nu să fim învățați lucruri noi, ci să ni se amintească cele pe care le știm deja. Ce am conștientizat eu astăzi nu-s noutăți, sau chestii neauzite. Sunt idei știute, dar uitate. Iar reamintirea niciodată nu strică. Sau, cel puțin, nu strică în cazul de față.