file din jurnal

Poate ca asa trebuie sa fie…(Lost&Alone V)

Posted on Updated on

Incerca din rasputeri sa se concentreze pe ceea ce avea de facut, dar nu ii iesea deloc. Parca jurnalul prafuit aruncat intr-unul din colturile camerei tipa la el sa-i acorde si lui atentie. Nu il mai deschisese de mult, iar de scris nici nu mai incapea vorba. Isi promisese odata ca o sa realizeze lucruri mari in viata, iar acela de a deveni un cunoscut scriitor era unul dintre ele. Nu statea deloc bine la acest capitol si nu ar fi fost o asa problema daca ar fi fost singurul in care asteptarile lui nu aveau nicio sansa de conturare.

Renunta sa mai lupte si se indrepta sovaind spre mica agenda care parca isi domolise glasul si astepta nerabdatoare sa fie luata in brate. Parca stia ca daca va fi rasfoita va reusi sa aduca, chiar daca putin si pentru putin, soarele in sufletul posesorului. O deschise cu teama si incepu sa-si arunce ochii asa, aiurea, pe acolo. Insa cu fiecare rand pe care il citea, cu fiecare cuvant pe care-l pronunta si cu fiecare silaba pe care o vedea amintirile i se invalmaseau mai tare si mai tare. Se vedea din nou asa cum se vedea atunci, de neinvis, iar lumea – toata a lui. Lucrurile nu mai stateau de mult asa, insa. De putine zile incepuse noul an si privise in urma, la ce a fost, iar realitatea, oricat de blanda a incercat sa fie, tot l-a lovit cu putere. Nu reusise mare lucru in trecutul nu de mult scurs. Iar acesta parea sa se asemene foarte mult cu viitorul inca nesosit. Fara pesimism sau exagerare, desi multi aceste aspecte i le invocau, nu ii iesise mai nimic, de cand se stia. Iar in ultima perioada…nici nu voia sa se gandeasca. Nu stia unde se duce, de ce se duce si nici cum sa se duca. Nu stia ce vrea, nu stia ce nu vrea, si nici cum sa afle. Si, acolo unde spera ca vrea si trebuie sa ajunga, nu avea putere sa ajunga. Adica, puterea avea, dar nu avea pricepere. Dar nu conta…

Poate ca viata asa trebuia sa fie…un drum de cautari presarat cu gropi de descoperire. Un lant de tristete cu cate un nod de fericire. Un izvor de lacrimi cu cate o piatra de zambet. Poate ca el era nebunul in toata povestea, el nu vedea lucrurile asa cum sunt, el visa sa fie altfel. Dar de ce sa se arunce cu rosii in el, doar pentru ca inca avea curajul sa viseze? Nu era drept. Insa rosiile sau bolovanii nu-l deranjau asa de tare cum il deranja ca isi pierdea, incet, incet, curajul de a visa. Curajul de a se ridica sa lupte. Curajul de a privi viata in fata si de a-i spune ca ea era cea care trebuia traita si nu invers. Asta il durea. Il durea mult mai tare.

Nu trecusera mai mult de cateva clipe de cand deschisese jurnalul, dar toate aceste ganduri amestecate cu multe altele avusesera timp suficient sa-i dea dureri de cap. Inchise brusc agenda si o arunca in celalalt colt al camerei, iar el pleca enervat sa priveasca un film. Macar praful de pe jurnal fusese scuturat.

Cum ar fi fost?…(Lost&Alone-IV)

Posted on Updated on

Parca nu mai trecea ultima ora de matematica…Se uita la ceas din doua in doua minute, desi ora incepuse doar de cinci. Glasul profei se auzea stins, iar toate cele 6 table parca devenisera, dintr-o data, transparente. Se imagina pe sine acolo unde, credea momentan, ca ar fi trebuit sa fie. Ce cauta el la o facultate cu profil tehnic, cand lui nu ii placea asa ceva? Nu stia, si asta se tot intreba in ultimele 3 luni…

Dar nu mai conta. Era deja prea tarziu. Intrase la Automatica si trebuia sa termine. Ce daca el voia Jurnalism sau, eventual, Drept? Sa renunte, nu avea curaj. Prea multe probleme, prea multe certuri, prea multe hohote de ras si susoteli. Asta daca i-ar fi pasat cuiva ca nici macar o facultate nu a fost in stare sa termine. Daca nu a avut curaj sa riste inainte, de unde sa ia acum tonele de curaj pentru a renunta? Nu putea; pur si simplu nu se putea.

Desi clipele acestea de mare profunzime nu au zabovit prea mult alaturi de el, au fost de ajuns ca sa isi dea seama de greseala pe care o facuse. Nu avea sa devina niciodata bun in acest domeniu. Pur si simplu nu ii placea suficient de mult ca sa lupte, sa spere, sa creada. Renuntase la un domeniu in care nu stia daca o sa fie bun, in favoarea unuia in care era sigur ca o sa fie slab. 

Si se tot intreba, cale de-o clipa, cale de-o viata, de ce a trebuit sa aiba urechi pentru spusele altora. Si de ce nu au avut altii spuse pentru urechile lui. Probabil ca nu era asa bun la scris…Nici frumos si fotogenic nu se simtea (si nici nu era, il asigurau de fiecare data oglinda si camera foto)… Emotiile nu-l paraseau cand avea de vorbit sau de prezentat ceva…Dar ii placea. Ii placea sa fie jurnalist.

De fapt, i-ar fi placut.

Si ar fi luptat, sperat si crezut, ca intr-o zi va deveni bun. Si nu ar fi fost un inginer slab, ci un jurnalist macar mediocru. Dar ar fi fost implinit…

Si, de cand a intrat aici, in loc sa incerce si sa mearga acolo, se tot intreaba cum ar fi fost daca cineva i-ar fi spus ca totusi aberatiile lui pot fi citite, chiar daca sunt pe departe de a straluci. Cum ar fi fost daca cineva i-ar fi spus ca ideile lui nu-s chiar asa proaste. Cum ar fi fost…

Da,chiar! Cum ar fi fost?… 

Lost & Alone(III)

Posted on

Trecuse prea mult timp de cand tinea ascunsa acea suferinta ce ii macina, incet, dar sigur, sufletul. Era deja prea ancorat in trecut si, astfel, nu mai era in stare sa-si traiasca nici prezentul, nici viitorul, asa cum ar fi trebuit.

Si totusi nu putea sa uite. Nu putea sa uite prietenii…care acum nu mai sunt. Nu putea sa uite clipele de fericire (sau fericirea de o clipa, poate)…Nu putea sa uite esecurile, necazurile, nesperantele…Pe zi ce trecea isi dadea seama ca e timpul sa isi revina; ca e timpul sa se intoarca cu totul in prezent si sa uite ceea ce a fost. Vechii prieteni s-au dus – asta daca au fost vreodata prieteni. Clipele – fericite sau nu – s-au sters si ele sub trecerea aspra a timpului. Dar parca ceva il retinea acolo…Nu era atat o amintire vie a trecutului, cat o imagine stearsa, moarta, fantomatica. Si il durea…

Si, la durerea aceea persistenta si atat de obisnuita totusi, se adauga cate putin cu fiecare zi, cu fiecare ora, cu fiecare clipa. Uneori insa se adaugau mai multe farame de durere, in cateva fractiuni de clipa. Asa se intamplase si in seara aceea; o fosta prietena nu a catadicsit sa-si aminteasca ca exista. I-a facut insa onoarea de a-i intoarce spatele si de a-si face glasul auzit…in discutie cu altii.

Dar stia ca trebuie sa renunte; sa renunte la trecut…si la trecute. Si mai stia ca pentru asta are nevoie de curaj.  Ii era mai usor sa gandeasca inca in termeni trecuti, si sa mai spere. Dar speranta lui nu stia sa dea si timpul inapoi. Poate ca astfel, ar fi putut sa isi mai remedieze din greseli, daca si unde ar fi fost cazul. Sau poate ca macar ar fi inteles cate ceva…

Lost&Alone(Second Part)

Posted on Updated on

Trecuse mult timp de cand nu mai deschisese jurnalul; si asta nu pentru ca ii lipsise timpul, ci pentru ca ii lipsise cheful. In acea seara insa, incepu sa rasfoiasca paginile acoperite de scrisul neregulat, dar atat de familiar. Era scrisul lui, iar ideile transmise erau tot ale lui. Oare de ce se indreptase spre agenda aceea veche?

Era interesant. Era interesant pentru ca nu stia raspunsul, dar ii placea. Ii placea faptul ca citind, parca se redescoperea. Se vedea pe el asa cum era, cum gandea, cum vedea lucrurile, cu ceva timp in urma. Oare era tot el? De la unele notari parca nu trecuse atat de mult, dar parca el se schimbase intr-un asemenea hal…Intrebari noi se cuibarisera in mintea lui. Alte moduri de a se comporta fusesera abordate. Idei noi cresteau, cresteau…

Se simtea tot pierdut. Parca mult mai pierdut ca la ultima sa intalnire cu jurnalul…Si, oricat de mult incerca sa se gaseasca, nu ii iesea. In timp ce nota una si alta, nu putea sa nu se intrebe daca era de bine. Se intamplasera multe in ultima perioada; si toate isi pusesera adanc amprenta pe el. Multe lucruri ii iesisera, multe lucruri nu. Pe unele le regreta, de altele se bucura. Si totusi intrebare persista: era de bine schimbarea? Nu stia. Dar spera ca da. Erau intr-adevar unele aspecte pe care le simtea ca nu sunt asa roze, dar se hotarase sa o ia treptat. Se hotari insa sa se apuce de cautat…raspunsul. Avea nu numai un necunoscut in fata, si era hotarat sa le intampine cum se cuvine.

Nu era chiar tarziu, dar se simtea mai usurat, parca. Privi fugitiv peste ce a scris, realizand ca nu-i deloc mare lucru. Dar se simtea mai bine. Si daca nu asta e rolul unui jurnal, atunci care-i? Inchise incet agenda, aruncandu-si ochii pe textul nota ultima data: “Pot totul in Hristos, care ma intareste.” Era sincer cu el insusi – nu prea credea acest verset. Dar traia totusi cu speranta ca va primi poate si acel dar, numit de unii credinta…

Lost & alone (First part)

Posted on Updated on

Ploaia de afara il cutremura, nu atat prin raceala ei, ci prin reflectarea ei in sufletul sau…Parca totul plangea, nestiind nici cauza, nici efectul. Se simtea trist, prea trist…Si parca ar fi vrut sa faca ceva sa-si schimbe aceasta traire, sau macar sa stie de ce. Dar nu reusea; ii venea parca atat de greu sa se concentreze…

Intr-un final, dupa ce stropii reci ai ploii de vara ii ajunsera la piele, intra dardaind in casa. Simtea ca acestia au devenit una cu stropii sufletului sau. Se schimba si se aseza linistit…stia ca ce i se intampla nu e bine si ca lucrurile ar trebui sa fie altfel. In ultima vreme se intamplasera multe. Prea multe probleme la scoala, prea multe  disensiuni cu parintii, prea multa deznadejde, descurajare. Uneori se intreba unde ii sunt visurile; alteori daca mai exista. Totul in jurul lui parca era invaluit in ceata si noapte…

Cu emotie, nestiind de ce, deschise jurnalul. Poate era faptul ca era din nou singur cu gandurile sale, sau poate ca presimtea ce o sa se intample, sau poate… Nu stia…dar incepu usor sa scrie. Dupa cateva clipe se opri insa, gandind daca ce face el are vre-un rost. Brusc isi dadu seama ca tot ceea ce ii trebuia era putina incurajare. Cazuse din nou intr-o groapa atat de neagra, atat de rece, de neprimitoare; o groapa din aceea numita, parca, ‘descurajare’. Nu stia daca era intr-adevar bun la ceva, pentru cineva…Se gandea sa incerce sa iasa, dar parca orice urma de putere l-a parasit, demult….

Insa, din greseala, lovi Biblia de langa el…Isi aminti apoi de cineva care spusese ceva tare interesant: “Pot totul in Hristos, care ma intareste”, parca Pavel era acela. Deschise Biblia si, gasind versetul, isi propuse sa incerce. Nu stia cum ar putea sa realizeze “totul”, cand el nu era in stare sa rezolve nici macar cea mai mica problema. Nu stia cum sa ia legatura cu acest “Hristos”… Isi amintea totusi cat de multe stia despre Hristos, despre puterea pe care El ti-o da, despre schimbarea pe care o poate aduce in viata ta. Dar toate acestea i se pareau povesti reci, fara suflet, iar Hristos era parca asa de departe… 

Lua o foaie de hartie, iar cu mana tremurnda asternu aceste cuvinte: “Pot totul in Hristos, care ma intareste. – Filipeni 4:13”. Iar dedesubt, asa, ca un post-scriptum: “Amin. E timpul pentru lucruri mari.” Inchise jurnalul, notandu-si sa nu uite sa scrie, cu fiecare ocazie, intamplarile relevante din viata sa. Poate ca ar putea exista o legatura…

 

I have a dream…

Posted on

“Am un vis…” spunea Martin Luther King…si cred ca era fericit. Fericit pentru ca stia ca a luptat pentru visul sau si pentru ca intrevedea implinirea acelui vis. Eu am mai multe visuri. Dar si mai multe am avut, dar le-am pierdut. Si mi-e teama sa nu le pierd si pe cele care mi-au mai ramas…Parca tot inaintand in viata pierzi din visuri, pe drum. Nu stiu daca timpul le face sa para mai putin realizabile, sau ceilalti, sau maturitatea, sau…Nu stiu. Stiu insa cate as vrea sa realizez! Si, desi incerc sa-mi mentin aceste visuri treze, simt cum se sting, usor, usor. Ma uit la unii copii…”Eu ma voi face aviator”…”Vreau sa fiu medic”…Iar cand devin mari se multumesc eventual, cu mai putin: sofer, asistent (asta in cazurile fericite). Unde este dorinta si pasiunea din ochii lor, de odinioara? Unde s-a dus? Probabil acolo unde s-a dus si a mea. De ce atatia renunta la visul lor?…

“Am mai mult de un vis”…si vreau sa lupt pentru fiecare dintre ele. Iar pe cele pierdute, le voi regasi. Nu voi lasa ca timpul sa faca din visurile mele ce a facut cu ale altora. Nu ma voi lasa sters, in lupta cu viata. Da, am un vis: Sa-mi indeplinesc toate visurile…Asa sa-mi ajute Dumnezeu! 

Buchet de octombrie

Posted on

Am luat fiecare raza de soare la care am ajuns si le-am pus manunchi. Am luat cateva din frunzele toamnei, cele mai divers pictate, si le-am indesat adanc in inima. Ultimelor fire de iarba le-am curmat viata si le-am presarat printre petele de soare. Adierile de vant, inca caldute, le-am tot alergat pana am prins cateva. Recoltele le-am depozitat cu grija in ungherele sufletului. Stropii de caldura, care inca mai pigmentau atmosfera…i-am luat si pe ei. N-a mai ramas nimic din ceea ce oferea toamna, credeam eu. Dar ma inselam…amarnic. Am uitat de nori, care se adunau gramada singuri, fara sa fie nevoie de o mana atenta care sa-i aduca impreuna. De stingerea tacita a frunzelor, a ierbii, nu mi-am amintit. Nu mi-a trecut prin minte ca acele culori, atat de vii, sunt, de fapt, predecesoare mortii. De vantul rece, care sta sa bata, nu mi-a mai fost teama. Si asta nu pentru ca frica mea disparuse, ci pentru ca, in neatentia mea copilareasca, si de el am uitat. Am uitat si ca frigul pornise de mult la drum, urmand sa ajunga din clipa in clipa. Am impresia ca am uitat…chiar si de mine. Si asta nu pentru ca natura iti taie respiratia prin frumusetea de care da dovada, ci pentru ca, ma simteam pierdut. Printre raze, nori, frunze si iarba, impletite cu frig, caldura si vant, incercam sa ma gasesc, sa imi reamintesc de ceea ce am fost odata. Si astfel, sa descopar ceea ce sunt si, poate, ceea ce voi fi. Dar nu am reusit, pana ce nu mi-am amintit ca am mai omis ceva, pe cel mai important “Cineva”. Am uitat de Tatal meu, de Dumnezeu, care si-a pus cate o parte din El in fiecare frantura de toamna, fie ea calda, fie ea rece; le-a strans manunchi, facand astfel un buchet de iubire, si mi l-a oferit ca semn de aducere-aminte. Poate de aceea am uitat de vant, de ploaie, de rece. Poate ca El le-a transformat special pentru mine, chiar daca eu nu am ochi sa vad asta. De aceea Iti ofer o multumire… Pentru tot ceea ce vad, dar, mai ales, pentru ceea ce (inca) nu vad…

– 23.10.2010