de meditat

Problemele nu durează. Niciodată!

Posted on Updated on

freedom

Problemele nu durează niciodată, de orice tip ar fi ele și oricât de urâte și nasoale ar părea. Pare surprinzător, nu? Într-o lume în care auzi mereu de situația X, de nevoia Y sau de necazul Z, cum să spui că problemele nu au importanță? Păi…nu e deloc complicat, iar răspunsul are două componente: fie începi să rezolvi problema, fie te obișnuiești cu ea. Prima variantă e ușor de înțeles: te lovești de un zid, dar cauți (și găsești) o modalitate să îl treci. A doua, însă, e mai puțin plăcută: te lovești de un zid, dar nu te doare așa tare încât să vrei să-l treci. De fapt, după un timp, începe să îți placă de partea asta a zidului și să îți spui că e OK și așa. Și, cu cât stai mai mult acolo, cu atât n-ai mai pleca deloc.

Problema cu problemele

Dostoievski spunea în Amintiri din Casa Morții că omul se poate obișnui cu orice situație, oricât de rea ar fi ea. Asta înseamnă că nici măcar problemele nu mai sunt probleme odată ce te obișnuiești cu ele. Cum astfel s-ar explica toate situațiile puțin plăcute în care trăim? Sau modul nu de puține ori mizerabil în care ne petrecem viața? Ne-am obișnuit așa, acesta e răspunsul! Există o povestire binecunoscută despre cum fierbi o broască: treptat! Dacă o arunci în vasul cu apă clocotită aceasta va sări imediat, dar dacă o pui în apă rece și dai drumul la foc, ai câștigat. Fix la fel ne trăim noi viețile, din păcate.

Asta e problema cu problemele: că ne obișnuim cu ele. Iar după un timp de la apariția lor nici măcar nu le mai recunoaștem ca fiind acolo! Gândește-te: cine ar intra într-o relație care nu îl împlinește? Dar câți nu stau mai mult decât ar trebui în același tip de relație? Câte persoane nu acceptă să rămână în școli sau la joburi care îi distrug sufletește doar pentru că sunt acolo? Evident, dacă le-ai oferi din nou șansa de a alege, nu ar mai merge pe același drum! Dar așa…așa rămân.

Și uită că înainte nu era așa și că la început vedeau lucrurile altfel. Și, deși le stă în putere (și nici nu ar fi prea greu odată ce și-ar mișca fundul la treabă!) să schimbe situația, rămân liniștiți lângă zid. Nu e așa rău, până la urmă, își zic. Ba uite că avem soare și aici, chiar dacă doar două ore pe zi, parcă îi pot auzi continuând. Nu mai contează că au puterea să treacă/ să spargă zidul și să se bucure de un viitor luminos! Și, până la urmă, de ce l-ar sparge, dacă ei nu îl mai văd acolo? Ce să spargă, dacă nu-i niciun zid?

În loc de rezolvare

În toate cazurile situația rămâne aceeași, până la un punct; toți avem aspecte ale vieții pe care nu le recunoaștem ca fiind putrede, deși se cunosc de la o poștă. Doar că în cazul unora are loc un declick, o situație ZERO care îi scoate din moleșeala obișnuitului. Și așa (re)devin capabili să conștientizeze problema și, mai apoi, să o rezolve. Adică să scape de ea, urmând prima variantă: găsind o soluție. Pentru că a doua nu te scapă de nimic, doar neagă realitatea.

Până la urmă, totul se rezumă la ce alegi: negi sau rezolvi. Dar oricum ai lua-o, nu trebuie să uiți că ai de trăit cu alegerea făcută.

Advertisements

Stăpâni, dar sclavi

Posted on Updated on

Peace of mind Wallpaper__yvt2

“Cumpărăm lucruri de care nu avem nevoie, cu bani pe care nu-i avem,
ca să impresionăm oameni de care nu ne place.”

Îmi scriu postarea de față pe lap top, iar în apropiere am și un monitor LCD pe care lucrez de obicei. Lângă mine, pe birou se găsește smartphone-ul meu, gadget ce mă însoțește oriunde m-aș duce. Camera de fotografiat este și ea pe undeva prin apropiere, iar e-reader-ul meu Kindle îmi face cu ochiul de pe mobilă. În camera învecinată un televizor și un calcultator își împart dominația peste spațiu. Ca să nu mai vorbesc de telefoanele fixe, care sunt vreo 4 prin casă. Și toate astea fără să pun la socoteală telefoanele mobile ale părinților și fratelui.

Ce vreau să subliniez cu enumerarea asta generoasă? Nimic altceva decât că lumea în care trăim a ajuns atât de aglomerată încât trebuie să avem grijă cum ne construim viața. De la a poseda lucruri, la a fi posedați de ele, nu e decât un pas.

Am ales să dau exemplu obiecte din domeniul high-tech pentru că în cazul lor există pericolul cel mai mare. E adevărat, și mașina, bicicleta sau banii pot fi statui frumos cioplite cărora să le aducem omagiile naostre, dar parcă nimic nu ne acaparează mai tare timpul ca „lumea virtuală.” Ne-am învățat să trăim atât de mult în online și să fim tot timpul conectați cu ceilalți încât am ajuns sclavi la noi acasă. În plus, dacă nu avem ultimul model de telefon, tipul X de haină sau mașină cu 200+ cai, nici măcar nu existăm! Cum am ajuns în situația asta tristă? De ce în loc să folosim tehnologia pentru a ne face viața mai ușoară, o folosim ca să ne-o complicăm? Cine pe cine slujește aici? Și cum ar trebui să stea lucrurile, de fapt?

Adevărul e că nu am nimic împotriva lucrurilor care ne fac viața mai ușoară. Îmi place să scriu pe lap-top, să citesc pe Kindle și să fiu conectat cu ajutorul smartphone-ului. Nu îmi place însă când situația degenerează și ajung să fac din acestea o prioritate. Și, pentru că observ că lucrurile degenerează și în jurul meu, înclin să cred că avem nevoie de mai puțin. Cu cât ai mai puține lucruri, cu atât viața e mai relaxată și mai consistentă. Pentru că doar atunci când ai pierdut totul ești liber cu adevărat.

Acum te rog, nu arunca tot ce înseamnă posesiuni materiale afară din viața ta! Doar învață cum să le folosești și așează-le acolo unde le e locul, în topul priorităților tale. Fă-ți ordine în viață, analizează-te și, dacă sunt lucruri de care trebuie să scapi, dă-le drumul, fără remușcări. Pentru că nu uita, lucrurile au fost construite să ne ajute, nu să ne înrobească!

 

Nu pe degeaba

Posted on

writing-career-goals

Să visezi e obositor, îmi spunea cineva mai deunăzi. Dar e frumos, completam eu. Nu e suficient însă, vine și adaugă, cu duritate, viața.

Visul este cel care ne formează, dar acțiunea e cea care ne definește.

Însă acțiunea implică efort, luptă, dorință. Implică transpirație, nervi și nopți nedormite. Să acționezi înseamnă să îți iei visul și să-l duci la următorul nivel. Acțiunea este testul suprem la care poate fi supus un vis. Dacă nu ești dispus să îl transformi în realitate, atunci acesta nu a existat niciodată. A fost doar o iluzie, o fantezie, o speranță.

Să visezi nu costă. Dar acțiunea implică sacrificii. Lupta se dă în ring, în noroi, nu stând pe canapea și așteptând să treacă timpul. Dacă vrei rezultate, trebuie ca, mai întâi, să te murdărești. Trebuie să știi la ce să renunți, dar și ce vrei să obții. Și trebuie să fii capabil să vrei să faci schimbările necesare.

Un vis este o destinație. Acțiunea reprezintă drumul până la el. Să vrei să ajungi undeva, dar să nu-ți miști oasele într-acolo, ar putea reprezenta o altă definiție pentru nebunie.

Ne-am învățat să ne dorim mult, dar făcând puțin. Visăm departe, dar nu suntem dispuși să mergem nici până aproape. Ne îmbătăm cu speranțe, așteptând. Cândva – trebuie, nu? – o să vină și zile mai bune! Așteptăm ca visele să se întâmple, în loc să fim noi cei care le transformăm în realitate.

Poate că nu toți (mai) visează, dar majoritatea o facem. Dar la ce ne ajută, din moment ce nu mișcăm un deget? Să fie evadarea din realitate singura urmare a visării? Să nu existe, oare, niciun scop mai nobil în spatele acesteia? De ce oare ne mulțumim să ne treacă timpul și de ce nu facem din fiecare secundă una care să conteze?

De ce? Poate pentru că nu e ușor. Nu, nu e deloc simplu să te aduni și să stai în picioare sau să mergi împotriva curentului! Să acționezi în direcția visului tău indiferent de circumstanțe necesită fiecare rest de energie rămasă, fiecare efort de care ești capabil. Pentru că acțiunea cere muncă, nu vorbe.

Poate că de asta să visezi e obositor: pentru că adevăratele vise te împing mai departe. Te iau de unde ești și te poartă spre unde vrei să ajungi. Dar doar dacă vrei să te lași purtat și ești dispus să plătești prețul. Pentru că nimic din ceea ce contează nu e gratis. Nici măcar visele.

 

 

 

 

 

 

 

Mi se cuvine!?!

Posted on Updated on

543812_632595733434110_106720021_n

Ni se cuvine! Așa am ajuns să vedem lumea. Să luăm lucrurile. Să gândim despre ceilalți. E dreptul nostru să trăim bine, în pace și în confort. Nu, nu trebuie să muncim pentru ceea ce avem. Și, mai grav, nu trebuie nici să fim recunoscători. Pentru că le merităm.

Nu realizăm cât de “norocoși” suntem. Hrană (îmbelșugată, cel mai adesea), haine (de firmă, mai mereu), gadget-uri (de ultimă generație, normal) nu (mai) sunt privilegii. Sunt aspecte banale ale vieții, fără de care nu ne-am putea concepe traiul. Și ne e imposibil să înțelegem că lumea poate fi privită și dintr-o altă perspectivă.

Dar să merg mai departe. Apa, liniștea din țară, sănătatea? Ah, dar chiar e normal să ne bucurăm de ele, nu? Ce dacă milioane mor din cauza lipsei de apă potabilă? Ce contează că, în o mulțime de zone, nu se știe dacă apuci sau nu ziua de mâine? Iar sănătatea e dorită de cei ce nu o au, așa-i?

Sau libertatea. Sau plăcerea oferită de o adiere de primăvară. Sau încântarea dată de o floare. Sau zumzetul de albine din jurul unui copac în floare. Sau posibilitatea să stai pe propriile picioare. Să știi că poți să ieși din casă. Să te învârți de nebun prin soare, sau ploaie. Aspecte, mici sau mari, pe care nu le prețuim la adevărata lor valoare.

Ca să nu vorbesc de oameni. De relațiile cu ceilalți, de interacțiuni. Nu de puține ori ne credem Dumnezeu pe pământ. Și ne hrănim cu iluzia că totul gravitează în jurul nostru. Nu îi apreciem pe cei dragi, pe prieteni, pe oricine. Nu conștientizăm valoarea pe care aceștia o au și nu vedem că ne fac viața mai frumoasă. Observăm doar golul rămas, atunci când pleacă.

Și asta se întâmplă cu orice lucru care credem că ni se cuvine: nu îl apreciem la adevărata valoare. Pentru că atunci când meriți ceva, nu ai de ce să mulțumești! Și nu înțelegi cât însemna pentru tine, decât atunci când l-ai pierdut. Adică prea târziu.

Iar viața, cu bune cu rele, e un privilegiu. Un privilegiu care nu ni se cuvine, dar de care trebuie să ne bucurăm. Și pentru care ar trebui să fim recunoscători.

De accidente nu se fuge!

Posted on Updated on

“Name the greatest of all inventors. Accident.” – Mark Twain

Ne-am învățat să trăim în certitudine și cauzalitate; tot ce iese din aceste două cercuri nu ne place. Ba mai mult, ne și sperie și ne ține departe. Și, uneori, oricum ar arăta realitatea preferăm să o ajustăm după convingerile noastre.

Când vine vorba de lucruri pe care nu le controlează, oamenii o iau razna. Bine, nu toți, cei care nu o iau fiind cei care au câștig de cauză. Goana după certitudine omoară cele mai multe visuri. Aceasta, amestecată cu frică duce, inevitabil, la o rămânere în zona cunoscută. Nu faci pași înainte doar fiindcă nu știi ce se ascunde după colț. Dar uiți că singura modalitate de a afla ce e după colț e să faci pași înainte!

Când am dat de citatul de sus, “Accidentul este cel mai mare inventator”, am avut un moment “Evrika!”, să-i spun așa. Dar, oricât de adevărat ar fi acesta, nu ne place deloc. Nu ne place să acceptăm că acțiunea X nu conduce, neapărat, la rezultatul Y. Suntem oameni și vrem un lanț de evenimente coerente, strâns legate, cauzale. Ei bine, lucrurile nu stau astfel decât în situațiile obișnuite, banale și de bun simț. Dacă îți e foame și mănânci, foamea dispare.

Dar când vine vorba de aspectele subtile ale vieții, 1+1 nu prea mai e egal cu 2. Dacă ar fi, toți am avea succes, toți am avea bani, toți am trăi cum ne-am dori. Nu am avea nimic altceva de făcut, decât să ne alegem “modelul” și să facem ce a făcut el. Și, inevitabil, vom obține ce a obținut el, nu? Ei bine, nu! Pentru că uităm că hazardul (orice ar însemna acesta) este prezent la fiecare pas. Penicilina, cum a fost descoperită? Dintr-o mare greșeală, se știe. Și nu e un caz singular.

În cartea “Lebăda Neagră” N.N Taleb susține și argumentează prezența aleatoriului în viața oamenilor, încercând să ne conștientizeze că suntem expuși la acesta mult mai mult decât credem. Oricât de mult ne place să credem că ne controlăm viețile…ei bine, totul e iluzie. Exceptând un foarte mic cerc de acțiuni, nu controlăm nimic. Iar evenimentele nu se succed în ordine, cauză-efect, ci aleatoriu. Doar că, privind în urmă, ne amăgim, înlănțuind, extrem de artificial, evenimentele. Numai să fim împăcați. Cât de puțin.

Când înțelegi că accidentul joacă un rol determinant în viețile fiecăruia presiunea devine mai mică. Îți dai seama că nu poți controla totul și că, oricât de mult ai încerca să “prevezi” cum vor sta lucrurile, acestea pot sta altfel. Înțelegi că singura modalitate prin care poți reuși să “inventezi” ceva măreț e să te expui accidentului. Adică să fii acolo, în ring, să te învârți în cercurile în care e mai probabil să intervină hazardul. Să te expui lebedelor negre pozitive, cum zice Taleb. Adică să încerci, să încerci și iar să încerci. Să forțezi norocul, într-un fel, să te lovească și pe tine.

Până la urmă, asta e datoria fiecărui om, să încerce. Dacă apare și reușita, apare ca bonus. “Biruința nu e obligatorie, obligatorie e lupta”, spunea Steinhardt. Când vom înțelege asta, vom reuși.

Astăzi[…]MMT…

Posted on Updated on

Mulțumită lui Cristi (îl poți vizita aici), am dat peste site-ul MakesMeThink.com, care prezintă mici povești spuseThinking de oameni de pretutindeni. Povestirile au două lucruri în comun: încep cu “Astăzi” și se termină cu “MMT”(Makes Me Think = mă pune pe gânduri). Mi-au plăcut multe dintre ele, mai ales pentru faptul că trezesc în mine atunci când le citesc multe gânduri care nu sunt de obicei acolo, deși ar trebui. Și pentru că sunt adevărate!:D Iată mai joc câteva dintre ele traduse; și, cine știe, poate pe viitor vor mai apărea și altele. (La traducerea în limba română structura amintită mai sus nu a fost păstrată).

Astăzi, după despărțirea definitivă a părinților mei, în timp ce o ținem pe mama când plângea, mi-a zis printre lacrimi:”Cel mai greu în viață este să dai drumul la ceea ce ai crezut că era real, dar care, de fapt, nu a existat niciodată!”

Astăzi, i-am trimis fiului meu un mesaj la 8 AM în timp ce conducea spre școală:”Arăți atât de bine astăzi! Ai grijă de tine! Cu dragoste, Mama!”. Nu aveam de unde să știu că acest mesaj va deveni motivul pentru care voi ajunge la spital la terapie intensivă. “Un caz clasic de scriere a mesajelor în timpul conducerii”, a spus paramedicul.

Astăzi, când i-am spus fiicei mele de 6 ani că toate visele ei pot deveni realitate dacă își urmează inima și actionează, ea mi-a luat în mână legitimația de la Walmart și m-a întrebat plină de sinceritate:”Așa ai făcut și tu, Mami?”

Astăzi am absolvit colegiul! Mi-a luat 6 ani în timp ce am lucrat full-time și m-a stresat de foarte multe ori, dar sunt primul din familie, după multe generații, care termină colegiul.

Astăzi, nu mi-am sărutat mama de “La revedere”, cum obișnuiam să fac în fiecare dimineață…practic de când mă știu. Am făcut-o intenționat, pentru că mă enervase și mi-am zis:”Oricum, nu e ca și când e ultima mea șansă de a o săruta!”. A murit după-amiază de la un atac subit de inimă, înainte de a ajunge eu acasă.

Astăzi, în timp ce mă plimbam am decis sa trec prin cimitirul satului. Acolo am vazut o bătrânică citind o carte lângă un mormânt. Am început să vorbesc cu ea crezând că şi-a pierdut soţul de curând, dar am aflat că a făcut asta în fiecare săptămână în ultimii cinci ani. Dragostea şi loialitatea ei m-au pus serios pe gânduri.

Astăzi, un om al străzii a fost prins încercând să fure o conservă din magazinul la care lucrez, iar managerul în loc să cheme poliţia i-a cumparat acelui om un întreg bax de conserve şi i-a spus că ar prefera să nu îl mai prindă furând vreodată.

Astăzi, ne-am amintit de începuturile noastre când părinţii ne certau aspru pentru că ne-am căsătorit în afara religiilor noastre. Îmi aduc aminte clar cum îmi spunea mama: „Lucrurile nu vor merge bine între voi! Nu sunteţi făcuţi unul pentru altul!” Şi iată-ne aici, după 35 de ani, căsătoriţi şi încă împlinindu-ne visele împreună.

Astăzi, soţul meu încă mai are bileţelul de dragoste pe care i l-am scris în clasa a-V-a.

Astăzi, medicii i-au dat mamei mele între 6 si 9 luni de trăit, dar ea s-a prezentat la magazinul ei pentru a lucra la fel ca în celelalte zile. De ce? ”Pentru ca îmi iubesc afacerea. Iubesc ceea ce fac!”, mi-a spus ea ieşind pe uşa din faţă.

Astăzi, în timp ce călătoream în Kenya, am întâlnit un refugiat din Zimbabwe. Era extrem de slab şi arăta foarte rău. Mi-a spus că nu mai mâncase de mai bine de trei zile. Apoi prietenul meu i-a dat restul sandwich-ul pe care îl mânca. Primul lucru pe care acel om l-a spus a fost: ”Îl putem împărţi!”.

Astăzi, de ziua mea, ultima livrare de pizza pe care am făcut-o a fost către unul din clienţii obişnuiţi. Când a deschis uşa, a aruncat confetti ,a luat pizza şi a spus: ”Jason, mi-ai livrat pizza timp de doi ani şi de fiecare dată a fost caldă şi delicioasă. Colegul tău mi-a spus că voi fi ultima ta livrare pentru ca îţi iei noaptea liberă pentru a sărbători ziua ta de naştere. La mulţi ani! Să te distrezi şi pentru mine”. Şi mi-a dat 100$ bacșiș.

Astăzi, când tatăl meu m-a întrebat de unde am vânătaia de pe braţ mi-am dat seama că nu îşi aminteşte că el m-a lovit cu o seară în urmă în timp ce era beat.

Astăzi, doamna profesoară m-a surprins uitându-mă la cicatricile de la încheieturile mâinilor. Ea s-a aplecat spre mine si mi-a spus: ”Devenim mai puternici în locurile unde am fost răniți.”

Astăzi, la aproape un an de când mama mea a decedat, am deschis o cutie cu lucruri personale pe care le-a avut cu ea la spital în timpul ultimelor zile. Primul lucru ce mi-a atras atenţia a fost jurnalul ei. L-am deschis la ultima pagină şi am citit:”Viaţa e făcută să fie trăită şi eu am trăit-o. Mi-am asumat riscuri. Am simţit pasiune. Am descoperit dragostea de multe ori. Mă simt liberă, binecuvantată şi în pace.”

Mulțumesc Magdei pentru ajutorul oferit la traducere, a făcut o treabă extraordinară. Și îi mulțumesc și lui Cristi pentru ideea de a le traduce!

Regrete si alegeri

Posted on

Azi dimineata am dat peste un articol care prezenta cele mai mari 5 regrete are oamenilor inainte de moarte. Iata-le mai jos, asa cum le prezinta scriitoarea Bonnie Ware:

  1. Regret că mi-am trăit viaţa mai mult cum se aşteptau alţii de la mine şi mai puţin aşa cum simţeau eu.
  2. Mi-aş fi dorit să muncesc mai puţin de-a lungul vieţii şi să mă bucur mai mult de viaţă.
  3. Regret că nu am avut curajul să îmi exprim sentimentele.
  4. Îmi pare rău că nu am petrecut mai mult timp cu prietenii.
  5. Nu înţeleg de ce nu am făcut totul ca să fiu fericit.

Citind, m-am intrebat de ce lumea are aceste regrete. De ce in o viata intreaga nu faci ceea ce iti place, cum iti place, cand iti place. De ce traiesti viata altora, in loc sa iti vezi de a ta. De ce nu esti fericit, de ce te chinui sa muncesti si, astfel, nu mai ai timp de prieteni si de familie. Probabil raspunsul este, pe cat de simplu in aparenta, pe atat de greu in profunzime: pentru ca asa ai ales.

Pana la urma, viata e o alegere. O alegere mare compusa din alegeri mai mici. Si fiecare alegere mica, influenteaza alegerea cea mare – viata. Pana la urma fiecare doarme asa cum isi asterne; adica traieste asa cum alege.