30/30

STOP și START (Ce a fost 30/30)

Posted on Updated on

Every-story-has-an-end-but-in-life-every-ending-is-just-a-new-beginning._large

Pe 18 octombrie începeam o perioadă de 30 de zile de postări zilnice pe blog – 30/30 – cum i-am spus eu. Știam că provocarea va fi mare, ținând cont de timpul necesar și de faptul că fiecare articol trebuia să fie cât mai calitativ posibil. Ideea mi-a venit dintr-un video TED despre care poți citi aici, iar astăzi e ultima zi din cele 30, așa că trag concluziile și învățămintele.

Ce am învățat

Sunt multe lecțiile pe care le-am învățat în luna aceasta, dar o să mă rezum doar la 3 dintre ele. Le găsești mai jos, într-o ordine aleatorie, toate la fel de importante.

  • Am început să privesc mai mult în jurul meu. De multe ori ne surprindem că trecem prin viață fără să fim atenți la ce se întâmplă în jurul nostru. Ei bine, în perioada asta am început să deschid mai bine ochii și mintea la lumea înconjurătoare. Cineva spunea că “viața e ceea ce se întâmplă în timp ce noi ne facem alte planuri”…de ce să aibă dreptate și în dreptul nostru? Am învățat că nu vreau să se aplice și în viața mea. Așa că am deschis ochii și am scris despre subiecte ca: schimbare, lectură, renunțare, frică și succes, programarea socială, timp, comparație cu ceilalți, comoditate și alte 22 de subiecte despre care poți citi aici. Majoritatea inspirate din viața de zi cu zi și de mici întâmplări cotidiene. Mi-am lăsat imaginația să zboare și i-am scris chiar și lui Moș Crăciun!
  • Am învățat să fiu mai disciplinat. “Entuziasmul e cel care te face să începi, disciplina e cea care te face să continui” spunea cineva. În primele zile eram foarte entuziasmat de noua mea provocare; mă vedeam deja la sfârșitul celor 30 de zile privind în urmă și bucurându-mă că am reușit să sar și peste hopul ăsta. În realitate însă lucrurile au fost mult mai grele, călătoria fiind mai dificilă decât se vedea de la început sau decât se vede acum, de pe linia de finiș. Am avut momente în care simțeam că nu o să reușesc. Nu doar o dată am vrut să renunț…Ce m-a făcut să continui? Încurajările unor prieteni, susținerea unor cititori, ambiția de care dau uneori dovadă. Dar am învățat că atunci când entuziasmul se duce, trebuie să intre disciplina în scenă. Niciodată nu trebuie să dai ceea ce vrei cel mai mult pe ceea ce vrei acum.
  • Tot ce e bun în viață costă. Ca să scriu 30 de articole în 30 de zile consecutive a trebuit să renunț la unele activități. A trebuit să investesc timp și energie. A trebuit să citesc și să mă documentez. A trebuit să trec peste lene, oboseală, comoditate. Uneori mă prindea ora 2:00 noaptea scriind. Alteori, stăteam în fața lap-top-ului minute în șir, încercând să fac frazele să sune bine. Cu unele am reușit, la altele încă mai era de lucrat. Am învățat în ultimele 30 de zile că, dacă vrei să realizezi ceva anume, trebuie să renunți la altceva. Trebuie să scoți ceea ce te împiedică și să faci loc. Am învățat că lucrurile bune costă. Și că de noi depinde dacă plătim sau nu prețul.

În loc de concluzie

Așa cum spuneam, lecțiile după o astfel de perioadă sunt nenumărate, dar unele nu merită decât amintite. Îmi place să cred că am crescut și că m-am dezvoltat, măcar puțin, în domeniul scrisului. Am fost nevoit să îmi pun anumite întrebări și să găsesc răspunsurile. Am învățat să îmi planific timpul și să fiu mai organizat. Am realizat că scrisul “pe comandă” nu e o treabă ușoară și că necesită voință, curaj și disciplină. Am văzut cât e de ușor să renunți și ce satisfacție te cuprinde când termini. Și, în ultimul rând, am înțeles că oricât de multe ai știi, întotdeauna se poate învăța mai mult.

Stau și mă gândesc la cât de lungă va fi pauza până o să postez din nou. Sper că nu prea mare, deși acum îmi simt capul golit de resurse. Una peste alta, mă uit la viitor și încerc să îmi aleg noua “Provocare de 30 de zile“…Începutul de an e numai bun pentru schimbări și implementare de noi obiceiuri. Măcar unul să fie adoptat, că din februarie se cam duce entuziasmul, nu?

Deci, asta a fost ultima postare din seria 30/30! Dacă vrei să citești unul dintre articole (sau mai multe, eu nu mă supăr), aruncă-ți ochii pe link-ul de aici. La orice sugestie, părere sau feedback răspund cu drag!

30_30


Manifest

Posted on

change_the_world__by_this_is_the_life2905-d3dd0vm

Tocmai ce am citit pe Facebook o postare foarte interesantă, care reflectă niște adevăruri evidente, niște boli cronice aș putea zice. Boli de care suferim, cu toții. Nu știu cine l-a scris și îmi pare sincer rău pentru persoana în cauză, dar iată cum spune: “Am dat licența, am luat o notă foarte bună, de peste 9.50. Am muncit în timpul facultății pentru că auzisem de la cei din jur că atunci când vei termina îți trebuie experiență. La toate locurile de muncă la care am fost în timpul școlii pot să zic că mă duceam cu silă și scârbă, doar pentru ca nu aveam altă sursă de venit și eram nevoită. Acum, de 3 luni, sunt acasă, pe spatele părinților, lucru care sporește stresul pentru ca îmi reproșează faptul că am făcut o facultate degeaba și acum sunt nevoiți să mă întrețină ei la 22 de ani.”

Nu știu pe cine consideră persoana respectivă vinovată de situația în care a ajuns ea. Dacă îi consideră pe alții, îmi pare rău pentru ea, ar trebuie să conștientizeze că se înșeală. Postarea am citit-o pe profilul unei terțe persoane și avea, la început, încă o frază:”Să mulțumim sistemului educațional de căcat!”. Deci, cine e vinovat pentru situația fetei? Sistemul, normal!

Să dai vina pe altcineva e cea mai ușoară variantă. De ce nu avem job-uri? Din cauza firmelor și a patronilor! De ce o ducem prost? Din cauza guvernului, evident! De ce educația formală nu mai contează? Pentru că e sistemul gândit prost! Etcetera, etcetera. Bla, bla, bla, adică! Dar din cine e format sistemul? Cine i-a ales pe politicieni? Cine acceptă să lucreze de scârbă și silă? Nu, nu noi? Dar atunci cine? Ceilalți, așa-i! Cum spunea Dante (sper să nu mă înșel): “infernul e format din ceilalți”.

Așa cum spuneam, îmi pare rău de fată citată. Și îmi pare și mai rău că nu e singura în situația asta. Suntem o mulțime de tineri care ne lovim de barierele societății. Dar eu mă întreb: cine ne obligă să-i credem? Ei pot să ne spună orice, dar noi alegem ce luăm de bun și ce aruncăm la gunoi! Dacă privești în jur, vezi clar că să îți găsești un job devine o misiune imposibilă! Iar dacă îl găsești, poți să-ți iei adio de la viață! Și, în plus, stai cu frica în sân că o să rămâi pe drumuri – ce faci dacă ești dat afară?

Că facultățile nu prea te mai ajută? Asta vedem cu toții! Dar, dacă vedem, atunci de ce le mai facem? De ce mai tocăm bani și timp cu ele? Pentru că ni se spune că trebuie să avem o facultate, un master și un doctorat? Ei bine, dacă din cauza asta, atunci ne merităm, cu vârf și îndesat, soarta!

Dar nu despre asta vreau să vorbesc, ci despre boala cronică de care suferim, mulți dintre noi: pasivitatea. Ea e responsabilă pentru faptul că noi încă mai mergem la școli sau la job-uri care nu ne oferă decât aproape nimic în schimb. Ea e vinovată pentru faptul că aruncăm, tot timpul, vina pe ceilalți. Noi ce facem? Noi stăm cu brațele încrucișate, ascultăm o manea așa încât să audă tot blocul și ne uităm la meci, țipând în gura mare. Și ne mai plângem de ce nu avem viață! Ei bine, pentru că suntem pasivi! Pentru că stăm, stăm și ne uităm. Cine am vrea să schimbe lucrurile, dacă nu noi? Cei din sistem? Păi nu măi oamenilor, că ei din asta trăiesc, cum să-și taie singuri craca de sub picioare?

Trăim, zi de zi și clipă de clipă, sub ecoul lui “las-o mă, că merge așa”. Nu, nu ne zbatem. Nu avem grijă cum ne cheltuim timpul, banii, inteligența. Dacă avem de ales între distracție și orice altceva, ce alegem? Orice, numai distracție să fie! Îl lăsăm pe Dorel al nostru să muncească, iar noi ne plângem că nu merge treaba bine. Păi de unde să meargă, dacă poporul nu mișcă? Cine să fie valul care să spulbere rebuturile, dacă nu noi?

“Am dat licența, am luat o notă foarte bună, de peste 9.50. Am muncit în timpul facultății pentru că auzisem de la cei din jur că atunci când vei termina îți trebuie experiență. La toate locurile de muncă la care am fost în timpul școlii pot să zic că mă duceam cu silă și scârbă, doar pentru ca nu aveam altă sursă de venit și eram nevoită.” zice tânăra noastră. “Păi măi, copilă, ce căutai să faci o facultate și să lucrezi pe un domeniu care nu îți place?” îmi vine să o întreb. Sau poate că îi place, dar nu se găsește de lucru pe domeniul ei. Oare? De ce avem impresia că marile succese apar atunci când lucrezi pentru ceilalți? De ce nu vedem că oamenii care au făcut ceva notabil au făcut asta în timpul lor liber și din pură pasiune? Tot din pasivitate, probabil. Nu suntem în stare să ne mișcăm fundurile la treabă, decât dacă ne împunge cineva cu sulița în coaste! Eu mă întreb, de ce s-a mai dus la job-urile alea, doar pentru bani și experiență? Păi dacă da (după cum chiar ea spune), oare de ce se miră că acum trăiește tot pe spatele părinților? Cum ar vrea să progreseze, dacă face lucrurile în silă? Cum să fii observat, dacă tu nu te diferențiezi de mulțime?

E păcat. E păcat tare de tot, pentru că ne batem joc de viețile noastre. Suntem învățați de generația anterioară că altcineva trebuie să aibă grijă de noi. Și, implicit, că altcineva e responsabil pentru mizeria în care trăim. Și pe cât de paradoxal și ilogic pare, pe atât de mult credem asta. Și ne comportăm ca atare. Oare de ce tânăra în cauză, în loc să stea pe spatele părinților și să își plângă de milă, nu pune osul la treabă? De ce nu se ridică, nu trece peste dezamăgire și iluzie și scoate ceva bun din anii petrecuți prin școală? De ce așteaptă să îi ofere cineva un salariu, când ar putea să găsească o modalitate să câștige bani și să fie propriul ei șef? Doar ea știe! Dar e păcat, pentru că își irosește viața. Ce nu construiești tu cu mâna ta, nu o să construiască nimeni pentru tine!

Poveștile noastre seamănă între ele. Suntem cu toții oameni și majoritatea dintre noi am putea face lucrurile mai bine. Am putea să ne refuzăm condiția, să ne ridicăm și să luptăm pentru propriile vieți și destine. Putere avem. Resurse avem. Ne lipsește dorința, responsabilitatea și alegerea. Alegerea de a vrea să facem pasul înainte. Dacă suntem nemulțumiți de ceilalți, înseamnă că suntem nemulțumiți de noi. Dacă vrem să-i schimbăm pe ceilalți, trebuie să ne schimbăm noi mai întâi. Că viața e grea, știm. Dar că depinde de noi să o facem mai frumoasă suntem conștienți?

De ce disciplina bate entuziasmul

Posted on Updated on

“Being a professional is doing the things you love to do, on the days you don’t feel like doing them.”

Nu știu alții cum sunt, dar când vine vorba de a face ceea ce îmi place, nu mă întrece nimeni. Și activitățile care mă pasionează nu sunt deloc puține. Însă, oricât de mult mi-ar plăcea să fac un lucru, nu îl fac decât atunci când am chef de el. Și probabil că nu sunt singurul care face astfel.

“Entuziasmul e cel care te face să începi, disciplina e cea care te face să continui”. E ușor să începi o activitate. Mai greu e să termini. Dacă entuziasmul nu e continuat de disciplină, orice începi are mari șanse să nu fie terminat niciodată. De ce? Pentru că entuziasmul este o emoție, iar emoțiile nu durează. Disciplina este un act de voință, iar ceea ce vrem să devină realitate, o să și devină.

Ca să te bucuri cu adevărat de viață trebuie să te ocupi de activitățile care te împlinesc și îți umplu sufletul. Iar atunci când faci ceea ce îți place ai randamentul cel mai ridicat. Profesioniștii au găsit ce le place și fac asta în fiecare zi. Dar, oare, o fac în fiecare zi pentru că vor? Or avea și momente în care fac lucrurile pentru că “trebuie”? Cu siguranță! De fapt, tocmai de asta se numesc profesioniști! Ei sunt acei oameni care pot, de fiecare dată, să treacă peste comoditatea de moment și să privească la succesele ulterioare. Oare cum ar fi ca marii sportivi să se antreneze doar când au chef? Sau marii muzicieni să repete doar când nu mai pot de entuziasm? Probabil că nu ar mai fi chiar atât de mari…

În viața de zi cu zi, noi, muritorii de rând, facem lucrurile care contează doar atunci când vrem să le facem. Uneori le facem și pentru că suntem constrânși și pentru că nu avem de ales. Dar în situațiile de genul avem grijă să nu le facem și cu simț de răspundere. E păcat că nu conștientizăm cât de departe ne poate duce îndeplinirea unei activități în mod regulat. Să faci câte puțin în fiecare zi înseamnă ca la sfârșit să fii făcut foarte mult.

Nu știu dacă ne place sau nu, dar lucrurile care contează nu le poți face doar când ai chef să le faci! Întotdeauna vor exista și momente în care cheful lipsește, dar ele trebuiesc făcute. Să găsești puterea să le realizezi în astfel de situații e cheia către mai departe. Oricine obține randament din chef de treabă. Însă doar profesioniștii obțin randament în ciuda lipsei de chef.

Ieri, azi, mâine

Posted on Updated on

În zilele noastre se pune un mare accent pe comparația cu ceilalți și încadrarea în anumite “caste” sociale. Alergăm după anumite standarde materiale și morale, în dorința noastră de a fi acceptați de anumite persoane. Vrem să ajungem la nivelul la care alții sunt, dacă se găsesc mai sus. Am putea zice “că vrem egalitate, dar nu pentru căței”.

Tot timpul îi evaluăm pe ceilalți să vedem la ce nivel au ajuns. Și ne evaluăm și pe noi, să vedem la ce nivel ne găsim față de ei. Are vecinul o mașină mai bună? Trebuie să îmi iau și eu una! Câștigă colegul de muncă mai mulți bani? Nu e în regulă, am rămas în urmă, trebuie să fac ceva, urgent! Prietenul meu are o iubită mai frumoasă ca a mea? Cât de repede posibil mă afișez cu altcineva pe măsură! Și exemplele pot continua. Dar observi ce se întâmplă? Pentru fiecare caz în care stăm mai prost ca ceilalți căutăm o soluție. Vrem o mașină nouă, un job mai bine plătit, partenere mai arătoase, etc. Fericirea și bunăstarea noastră devin, brusc, condiționate de fericirea și bunăstarea celorlalți.

Cealaltă fața a monedei

Există și cealaltă față a monedei, care constă în comparația cu cei care stau mai prost. Mașina mea e mai bună, job-ul meu mai respectabil, prietena mea mai frumoasă. Și tot așa. Ne uităm la ceilalți, comparăm diferite aspecte ale vieții noastre cu aspecte din viața lor și tragem concluziile. Dacă atunci când ne comparăm cu cei de “mai de sus”, fericirea noastră devine condiționată de fericirea altora, atunci când ne comparăm cu cei de “mai de jos” progresul nostru devine condiționat de progresul altora.

Și problema mai e că ne hrănim serios ego-ul. Ne uităm la ceilalți, vedem că o ducem mai bine, și începem să ne considerăm mai buni. Dar nu suntem. Dovada? Tocmai faptul că îi privim de sus și că nu coborâm să-i ajutăm.

Care e etalonul corect

Noi. Fiecare, în parte, este etalonul corect pentru comparație. Vrei să vezi dacă ești mai bun? Compară-te cu tine, cel de acum un an, o lună, o săptămână. Vezi dacă azi ești mai sus ca ieri. Și ai grijă ca mâine să fii mai sus ca azi!

Suntem diferiți, cu toții. Trăim în contexte diferite și avem talente diferite. Nu suntem înconjurați de aceeași oameni și nu beneficiem toți de aceleași oportunități. De aceea comparația cu ceilalți nu e sănătoasă. Deși în general ne comparăm cu persoane apropiate ca situație și posibilități, tot nesănătoasă rămâne. Lupta nu e să fiu mai bun ca X, ci să fiu mai bun ca eu cel din trecut. Scopul final e acela de a ne atinge potențialul nostru maxim, nu potențialul altora.

Cum știi că progresezi?

Știi că ai progresat atunci când te uiți la realizările de care erai mândru cândva și îți e rușine. Îți e rușine că ai putut considera acele reușite motive de satisfacție și nu îți  vine să crezi cum puteai să fii mulțumit cu ele! Dar nu e nimic rău în faptul că atunci erau bune iar acum nu mai sunt. De fapt, tu ai devenit mai bun, ele au rămas la fel! Și tocmai acesta este adevăratul motiv de satisfacție: conștientizarea că tu ești etalonul și că tu ești cel care trebuie depășit.

Din mândrie, comoditate sau ignoranță alegem să ne comparăm cu ceilalți. Când ne comparăm cu cei de mai sus, ne legăm fericirea de ei. Când ne comparăm cu cei de mai jos, crește mândria în noi și ne oprim din dezvoltare. Când ne comparăm cu noi însă, cu cei care am fost ieri, abia atunci pornim la drum. Stăm mai rău ca ieri? Nu e de laudă, dar mâine putem sta mai bine ca azi! Stăm mai bine ca ieri? Bun, tot înainte, mâine să stăm mai bine ca azi!

Când cuvintele nu mai au rost, faptele sunt cele care vorbesc. Iar progresul venit dintr-o comparație sănătoasă se rezumă la atât: azi mai mult ca ieri, mâine mai mult ca azi.

Fii cel de mâine, de azi

Posted on

pawn-mirror-chess-king

După aproape două luni de zile am decis să renunț la barbă. Dintr-o joacă, fără un motiv anume, de la jumătatea lui octombrie mi-am schimbat look-ul. Iar schimbarea a luat sfârșit azi. Pe parcursul perioadei m-am lovit de câteva ori de unele capete tari. “Ce vrei să dovedești prin asta?”, întrebau. Mi s-a tot spus că nu îmi stă bine, că nu e frumos, că mă îmbătrânește, etc. Îmi erau aduse tot felul de argumente ca să renunț la decizia mea. Am văzut cum lucrează presiunea socială și cât de neacceptat ești dacă ieși din rândul lumii. Și, de fiecare dată, când cineva se lega de barba mea, nu puteam să nu mă gândesc la reacția pe care ar avea-o într-o situație mai importantă. Se știe că societatea creează tipare în care trebuie să te încadrezi și valori pe care ești nevoit să le accepți. Tocmai din această cauză nu o să vorbesc despre asta.

După lupte strașnice, am renunțat la look-ul din epoca de piatră. Când m-am văzut în oglindă, la sfârșitul operațiunii, am rămas șocat. Nu, nu eram eu cel care se holba la mine! Pur și simplu, nu mă recunoșteam. Și ce n-aș fi dat să îmi pun barba la loc! De atunci, tot evit oglinzile. Și asta nu pentru că m-am transformat în vampir, ci pentru că, deocamdată, mintea mea nu a procesat schimbarea.

Cu ocazia aceasta am înțeles ce citeam mai demult într-o carte despre schimbare. Se dădea exemplul unei persoane care vrea să slăbească. Care vrea cu adevărat să slăbească, nu doar de pe buze. Autorul împărțea procesul în 3 stadii: gras – slab – din nou gras. Și unde era slăbirea? La mijloc, dar nu dura. De ce? Pentru că persoană în cauză nu se putea recunoaște în noul corp, deși acesta era mai frumos și mai sănătos. Mi s-a părut absurd când am citit, nu am crezut. Dar azi am înțeles.

Schimbarea are mai mari șanse de reușită dacă ți-o imaginezi dinainte. Cu cât te creionezi mai detaliat în viitor, așa cum vrei să devii, cu atât o să îți fie mai ușor. Lucrurile mărețe se plăsmuiesc întâi în minte. Abia apoi devin realitate. Oamenii care nu realizează nimic merg la întâmplare. Nu au un plan pe care să-l urmeze, nici destinație finală. Nu știu cum vor să arate lucrurile în final. E de mirare că nu reușesc? Nu chiar…

Dar e o șmecherie în treaba asta cu imaginatul: nu e suficient. Sunt unele “teorii” care susțin că dacă îți pui ceva în gând și îl vizualizezi constant o să îl ai. Cum? Așa, stând în pat și uitându-te la TV! Nimic mai fals. Să produci schimbarea întâi mental și abia apoi fizic o face mai ușor de acceptat. În plus, prin evocarea asta continuă, te motivează să o atingi mai repede. Iar când o atingi te ajută să o accepți. Pentru că pe unele lucruri le îndepărtăm, atunci când le primim. Deși le vrem. Deși am luptat pentru ele.

Cu cât te vezi mai detaliat, pe tine, cel de mâine, cu atât te ajuți mai mult. Nu o să fie suficient, dar o să facă mai ușoară acceptarea. O vizualizare constantă îți va ușura drumul, făcându-l mai cunoscut. Și te va ajuta să recunoști destinația, când o vei atinge. Și va spori satisfacția reușitei.

Scrisoare către Moș Crăciun

Posted on Updated on

santalettersbg

Dragă Moș Crăciun,

M-am hotărât să îți scriu, deși sunt convins că nu exiști, poveștile cu tine nefiind, după cum bine li se și spune, decât povești. Așa că am să te rog să nu îți faci vreo iluzie; îți scriu doar pentru ca am puțin timp liber și ca un exercițiu de imaginație. Sper să nu te superi că îți spun cum stau lucrurile de la început, dar sunt convins că e mai bine așa. Oricum, tu primești milioane de scrisori, așa că probabil pe a mea nici nu o să o citești. Și tocmai pentru că riscul acesta este mare, dar și pentru că a scrie scrisori unor moși imaginari nu e foarte onorabil, nu o să fiu lung deloc.

Crăciunul ăsta nu te mai aștept. Te-am așteptat de atâtea ori de-a lungul timpului că am obosit și eu. Știi cum e, speranța moare ultima, dar și când moare, moartă rămâne! Poate că dacă m-ai fi vizitat vreodată, acum nu aș fi fost atât de dur cu tine. Sau, cine știe, poate că m-ai vizitat, dar nu îmi mai amintesc eu. Se întâmplă atât de multe lucruri și atât de repede în viața asta că nici nu știi pe care să le ții minte și de care să te descotorosești. Sper că nu ai fost în vreun loc nepotrivit și ai ajuns în coșul de gunoi al amintirilor. Iar dacă ai ajuns acolo, eu nu te pot scoate, trebuie să te descurci singur.

Deci, dragă Moșule, despre ce ar trebui să-ți scriu? Știam eu că trebuie să îți scriu mai des; dacă o făceam, acum mi-ar fi fost mai ușor. În fine. A, da, despre ce vreau de la tine trebuie să îți scriu! Parcă despre asta îți scrie toată lumea și cine vrea astăzi să facă altfel decât cum se face? Aproape nimeni, ai ghicit, bravo!

Îmi pare rău să te dezamăgesc, dar eu nu o să îți cer nimic. Știi, așa sunt eu mai pe dos uneori; apreciez originalitatea și puterea de a sta în picioare în fața curentului. Și nu o să îți cer nimic și din cauză că știu că nu o să mă asculți; de ce să te mai deranjez degeaba? Dar vreau să mă asculți, totuși, pentru că o să îți spun ce o să realizez eu anul care vine. Ar trebui să apreciezi că nu te încarc pe tine cu nevoile mele și că sunt dispus să lupt eu să mi le îndeplinesc. Dar probabil că apreciezi asta, doar că nu îmi spui.

Așadar, în anul care vine, Moșule, o să fiu mai curajos. O să încerc multe lucruri noi, o să mă plimb mai mult, o să îndrăznesc să mă bucur de viață cum nu am mai făcut-o până acum. O să îmi iau inima în dinți și o să fiu mai sincer cu cei din jurul meu. O să fiu mai perseverent, mai disciplinat, mai luptător. O să merg pe drumuri pe care nu am mai mers. Și, când o să obosesc, o să merg mai departe. Deci, ți-aș fi cerut curaj, dar o să fac eu rost din altă parte, nu-ți face griji! Se spune că în fiecare există o doză mare de resurse nefolosite, așa că poate anul care vine folosesc din curajul propriu.

Tot de la anul, o să încep să apreciez timpul. Cu adevărat, nu lasă-mă să te las, cum am făcut până acum! O să mă bucur de fiecare clipă frumoasă și o să învăț tot ce se poate învăța din clipele urâte. O să stau mai mult cu cei dragi și o să am grijă la relațiile interpersonale, vreau să fie unele de calitate. Vreau să împart bine timpul, Moșule! Nu înțelegi? Să-ți explic: când mă distrez să fie distracție cu toată inima; când muncesc, să muncesc pe bune, fără întreruperi și distrageri. Orice activitate aș face, vreau să fiu 100% prezent, atunci și acolo. Și, cine știe, poate că din folosirea asta inteligentă a timpului o să iasă și alte beneficii; unii spun că “timpul înseamnă bani”, așa că o să încerc să sper.

O singură pretenție mai am de la mine în anul care vine (atât îți mai spun și gata, te las, că nu mai e mult până la Crăciun și sigur ești în criză de timp). Ei bine, măi Moșule, vreau să fac ce îmi place! Fie că e vorba de distracție, fie că e vorba de muncă, o să o fac pentru că o să îmi placă. Știi, e atât de multă nefericire pe lumea asta (chiar, de ce nu aduci oamenilor niște bucurie anul ăsta?), iar viața e așa de scurtă, că nu are niciun rost să trăiesc cum vor alții să trăiesc! Și cred că am fi cu toții altfel dacă am avea curajul să ne modelăm viețile după cum ne spune nouă inima! Nu că am dreptate?

În fine, dragă Moșule, hai că te-am ținut cam mult; pentru un Moș, chiar și imaginar așa cum ești tu, scrisoarea asta trebuie să fie extrem de lungă și obositoare! Scuză-mă, m-a cam luat valul, data viitoare o să fiu mai succint. Fii bun, te rog, și nu uita de bucuria pe care te-am rugat să o dai oamenilor. Sau măcar fă-i conștienți că la ei zace cheia fericirii, poate la unii o să prindă.

Ai grijă de tine că, am înțeles că și voi, moșii imaginari, aveți problemele voastre!

Te salut cu drag!

P.S: Înainte să vii, trimite niște zăpadă! O să îți meargă mai lin sania și o să pui și niște zâmbete mari pe chipurile oamenilor. Bine, nu pe ale tuturor, că unii-s mai morocănoși, n-ai ce să le faci.  

Forța din vis

Posted on

Se știe că în drumul de la copil la adult se produc multe schimbări în mentalitate și comportament. Pierdem unele valori, unele atitudini, dar adoptăm altele. Există însă un aspect de o reală importanță pe care îl pierdem undeva pe drumul acesta. Uneori îl regăsim. Alteori avem momente de luciditate, care nu durează.

La ce mă refer? La abilitatea noastră de a visa. Copii fiind, obișnuiam să stăm tot timpul cu capul în nori. Atunci orice era posibil, iar limitele nu existau. Dacă ne intra în cap că vom avea jucăria dorită, cine era în stare să ne convingă că ne îmbătăm cu apă rece? Visam mult atunci. Visam tot timpul. Visam măreț. Visam frumos. Visam…

Visul face diferența

E păcat că acum nu mai visăm. Acum, adică mari fiind. Oare atât de tare ne-a pocnit realitatea în cap, de am rămas și fără vise? Cui și de ce am dat voie să ni le ia? Doar erau ale noastre…De ce, de ne ce, mulți am rămas fără vise. Unora ne-au fost furate. Altora ni s-a spus atât de des că-s o prostie, încât am ajuns și noi să credem. La unele am renunțat chiar noi, de bunăvoie și nesiliți de nimeni. 

Și e de rău. E de rău pentru că fără vise progresul e imposibil. Cum poți să obții ceva, dacă nu știi ce e acel ceva? Cum arată? Unde se găsește? Cum ajungi acolo? E simplu: nu poți! Dacă nu visezi, trăiești la întâmplare. Cineva spunea că “dacă nu lucrezi la realizarea visului tău, lucrezi la realizarea visului altcuiva”.

Societatea ne-a învățat să trăim cu picioarele pe pământ. Ba mai mult, ne obligă să trăim astfel! Adică încearcă; până la urmă, decizia finală tot nouă ne aparține. Dar oamenii au grijă să ne facă să uităm de vremurile copilăriei și să trăim în realitate. Care realitate? Aia delimitată de ei, normal!

Nu e forță, pe lumea asta, mai mare ca un vis. Visul unește potențialul cu realitatea. Face obstacolele mai mici. Conferă putere, disciplină și perseverență. Te transformă din ceea ce ești în ceea ce trebuie să devii, ca să-l poți atinge. Construiește poduri peste prăpastii. Le aruncă în aer pe cele care te încurcă. Un vis modelează viitorul. 

Să visezi e primul pas

Un vis a stat și va sta întotdeauna la baza oricărui lucru nou, ne mai făcut. Doar un vis are puterea să transforme lucrurile în realitate. Unde se plăsmuiește viitorul? În imaginație. Dacă nu visezi, nu poți să treci la primul pas. Cum să mergi spre ce-ți dorești, dacă nu știi ce îți dorești?

Dar să visezi implică să treci la treabă. Nu poți sta cu mâinile în sân, așteptând ca dorințele împlinite să cadă din cer (sau să ți le aducă Moșu’, ca să fim “de sezon”)! Un vis temeinic implică un plan serios de acțiune. Iar visele fără acțiune sunt doar niște fantezii. Nu o să te bucuri niciodată de ele. 

Să visezi e periculos. Pentru că un vis te transformă și te duce în necunoscut. Probabil că de asta nu mai visăm. De frică.