Frumuseți imperfecte de fericire cotidiană

Posted on


E ciudat cum cineva ți se pare frumos…azi. Dacă l-ai fi privit ieri, nu i-ai fi putut înțelege frumusețea. Și nimic nu oferă asigurarea că frumusețea va dăinui și mâine. Sunt persoane care, în anumite ocazii, ne par frumoase. Dar, după un timp, tot ceea ce era frumos la ele dispare; iar trăsăturile lor ni se par comune, banale, plane. Și ne minunăm, peste clipe, de persoanele pe care le îndrăgeam cândva. Unde s-a dus frumosul? A fost și nu mai e? Sau nu a fost și nici nu o să fie?  

Frumusețea vine din interior. Dar nu, nu din interiorul subiectului, ci din interiorul privitorului! Frumosul nu se ascunde în ființa privită, ci în cel care privește. În ființa care iubește, nu în cea iubită. Nu suntem iubiți pentru că suntem frumoși, ci suntem frumoși pentru că suntem iubiți, se spune. Iar a fi frumos nu e un standard, un absolut. Presupunând, însă, că frumusețea este absolută: ce farmec ar mai avea aceasta?

***

Când iubim pe cineva, iubim imperfecțiunile lui. Nu suntem atrași de cei fără greșeală, de cei fără păcat. Perfecțiunea e plictisitoare, monotonă. Poate fi plăcută de privit, dar nu e deloc de dorit. Defectele îi unesc pe oameni, nu calitățile. Eșecurile, nu reușitele. De ce totuși căutăm, în ceilalți, perfecțiunea? Poate pentru că o căutăm în noi? Și pentru că, oricât de tare am căuta-o, nu o putem găsi? Și încercăm să ne îngropăm deznădejdea în perfecțiunea celuilalt…. Abia apoi, uneori prea târziu, realizăm că și a lor, ca și a noastră de altfel, nu există.

Când totul trece, rămânem doar cu amintirile. Cu amintiri imperfecte, ale unor momente imperfecte, trăite cu oameni imperfecți. Și tocmai faptul că sunt imperfecte, le face atât de perfecte…

***

Devenim atât de obsedați de fericire, încât uităm de noi. De fapt, uităm de noi doar pentru că suntem obsedați de fericirea…altora. Ne dorim să salvăm aparențele. Nu vrem ca cei din jur să ne vadă triști, apăsați, obosiți. Ne mascăm chipurile cu fețe calde și le împodobim cu zâmbete cu grijă alese. Doar ochii ne mai dau, din când în când de gol. Pentru că doar privind în ochi pe cineva, îl poți cunoște. Pe unde intră lumina, pe acolo se vede și sufletul.

Și, tot punându-ne astfel de măști de fericire, ajungem să credem că asta e, în realitate, fericirea. Ne lăsăm mințiți nu numai de zâmbetele celorlalți, dar și de ale noastre. Și nu numai că nu ne uităm în ochii lor, pentru a afla adevărul, dar nu ne uităm nici în ochii noștri! Să fie, oare, din cauza a ceea ce am putea descoperi? Atât de frică să ne fie?

Din adâncul nostru ecouri de adevărată fericire ne mai dau ghes, din când în când. Prea puțini, însă, le și ascultăm… Ne lăsăm furați de strălucirea de pe chipuri, ignorând răceala din spate. Ne mințim, cu zâmbete largi pe buze. Rămâne consolarea că măcar ne mințim frumos.

***

Ne obișnuim atât de mult (și atât de ușor) cu traiul cotidian, că uităm de fragilitatea vieții. La tinerețe, trăim cu iluzia imortalității. La bătrânețe, rămânem doar cu iluziile. Și, totuși, neconștientizarea finalului conduce la o trăire diluată. Ne oferim impresia abundenței timpului și nu realizăm că acesta se scurge, nemilos, înainte. Și noi cu ce rămânem? Cu impresiile, de cele mai multe ori.

Viața se întâmplă în fiecare clipă, în timp ce noi ne îndeletnicim cu altele. Nu ne mai bucurăm de momentele pe care le trăim. Le așteptăm pe cele de mâine… Iar mâine? Pe cele de poimâine! Și, uite așa, viața trece pe lângă. Să ne mai mirăm că nu suntem fericiți?

 

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s