Scuzele-s mișto. Doar că nu țin

Scuzele sunt mișto. De asta le folosim atât de des în viața de zi cu zi. Urâm să ne asumăm responsabilitatea și ajungem să devenim victime în propria teorie a conspirației. Și nici nu realizăm că noi suntem cei care pierdem cel mai mult.

Nu știu dacă înclinația de a nu ne asuma responsabilitatea este ceva învățat sau ceva cu care ne-am născut, dar este un fapt. Dacă îl întrebi pe un copil cine a stricat jucăria, îți va spune că s-a stricat singură. Un elev care nu și-a făcut temele îți va spune că a fost bolnav, sau că și-a uitat caietul acasă. Dar se jură că scrisese tot, cap-coadă, pe bune! Între cei care se despart cine e de vină? Dacă îl întrebi pe el, îți spune că ea, iar dacă o întrebi pe ea, îți spune că el. Săracii, habar n-au că au perfectă dreptate și că se înșală amarnic, în același timp!

De ce caută oamenii scuze?

Pentru că nu vor să își asume responsabilitatea pentru acțiunile lor. Psihologii spun că nu am mai putea trăi cu noi înșine dacă ne-am recunoște vina și greșelile atunci când e cazul. Dar, mă întreb, cu mincinoșii ce suntem putem trăi?

Atitudinea asta de a considera pe oricine și orice responsabil numai pe tine nu, parcă e înscrisă în ADN-ul nostru. Iar când nu avem persoane pe care să dăm vina ne folosim de circumstanțe. “Oricine ar fi făcut la fel (sau, poate, mai rău) în situația respectivă”, se spune. O altă liniștire a conștiinței, o altă scuză.

Unii îi fac responsabili, după caz, pe Dumnezeu sau pe Diavol. “Dacă Domnul a vrut…” sau “D***** m-a împins”, împreună cu alte expresii din aceeași categorie, nu sunt cazuri foarte ieșite din comun. Până la urmă, cine suntem noi să ne opunem celor mai mari forțe din univers? Și trebuie să recunoaștem, they have a point.

Neasumarea responsabilității dăunează grav sănătății

Neasumarea responsabilității dăunează grav sănătății, dăunează psihicului. Deși îți conferă confortul unei conștiințe curate, te transformă într-un om slab. E o lege nescrisă care spune că schimbi doar ceea ce merge prost și renunți doar la cine nu își face treaba bine. Și atunci, cum să fii tu cel responsabil? Adică să fii nevoit să treci prin chinurile schimbării? Nu, mai bine nu! Cât încă există vecini nesuferiți, circumstanțe nesatisfăcătoare sau ființe supranaturale (care aruncă cu trăsnete, după plac), nu avem de ce ne teme, suntem acoperiți. Suntem acoperiți, dar nu progresăm. Încercăm să schimbăm ceea ce considerăm ca fiind cauza, în detrimentul adevăratei cauze. De asta, într-o relație de exemplu, fiecare încearcă să-l schimbe pe celălalt.

Oricum, în viață nu contează PRIN ceea ce treci, contează CUM treci! Iar scuzele sunt mișto. Dar nu țin. Și ce bine ar fi fost să țină…