Povestea din spatele Poveștii – Cum a fost la primul meu maraton (II)

Posted on Updated on


“Dacă vrei să câștigi o cursă, aleargă 1km. Dacă vrei să vezi ce înseamnă viața, aleargă un maraton”

– Emil Zatopek

În articolul “Povestea din fața Poveștii” am încercat să aduc în prim-plan cum a decurs cursa, marcând momentele determinante ale acesteia. Acum e timpul să trec la a extrage învățăturile și la a citi cursa printre rânduri.

Să alergi un maraton e o chestie tare de tot. Dar și dură pe măsură. E exact ca în viață: când să te bucuri, dai de greu, când crezi că nu mai scapi de rău, atunci vine binele, doar să mergi înainte. Așa cum povesteam în prima parte, jumătate din cursă am dus-o fără prea mari eforturi și foarte relaxat. Dar nu știam cât de tare urma să se complice lucrurile în a doua parte și de cât de multă voință voi avea nevoie să termin. Cu ceva timp în urmă mi-am făcut o listă cu “Provocări imposibile”, listă care cuprinde realizarea unor lucruri care mi se par nebunești și care trebuie să mă scoată din zona de confort și să mă ducă cât mai departe. Terminarea unui maraton era una din provocări, iar acum gândul îmi zboară departe, la ceva și mai imposibil. Oricum, e fascinant cum poți să ajungi să realizezi obiective pe care le credeai imposibile, dacă îți propui și te pregătești corespunzător pentru îndeplinirea lor!

provocari_imp

E foarte interesant că la o cursă de anduranță nu contează cât de bine te descurci pe termen scurt; cel mai important e să reziști până la capăt, cât de bine poți. Și trebuie să fii în stare să te stăpânești. La început era foarte mare tentația de a alerga repede și de a depăși alți concurenți, iar spre sfârșit dorința de a renunța era maximă; doar printr-o disciplină serioasă te poți abține de la a alerga cum simți. Uneori e mult mai important să gândești lucrurile, decât să le simți.

Pe parcursul cursei am văzut cât conteză să ai pe cineva aproape. Fie că e vorba de prima jumătate în care am alergat cu Adi, fie că e vorba de ultimul sfert în care fratele meu mi-a fost alături, susținerea externă devine crucială în unele momente. Și simplul fapt că, uneori, te întâlneai cu fețe cunoscute sporea energia. Pot să spun că cea mai grea perioadă a maratonului a fost cea în care am alergat singur, pierdut în urmă de pacemakerii de 3:45.

M-a surpins solidaritatea existentă între participanți, ca să nu mai vorbesc de încurajările spectatorilor! Deși, teoretic, ne aflam cu toții într-o cursă, sentimentul era unul singur: nu concuram cu ceilalți, ci cu noi înșine. Încurajări, o palmă așezată pe un umăr obosit, zâmbete schimbate între concurenți și chiar aprecieri și încurajări în gura mare schimbau peisajul în bine, transformând o cursă frumoasă în una extraordinară. Acolo, toți eram prieteni, nu concurenți. Iar publicul, te împingea de la spate, la propriu aproape. Când am ajuns din nou în zona startului și urma să fac bucla spre Unirii, Universitate, Eroilor durerea de mușchi era una teribilă. Voiam să mă opresc să îmi revin puțin, dar strigătele celor de pe margine și aplauzele acestora nu m-au lăsat. Știu că poate părea comic, dar îmi era rușine să mă opresc acolo, în mijlocul lor. Parcă mi-aș fi bătut joc de dăruirea încurajărilor lor. Așa că am mers înainte. Am înțeles și eu de ce sportivii profesioniști sunt împinși de la spate de spectatori și cât de mult îi ajuta asta. E exact cum spunea, uneori o doză de motivație din exterior te poate împinge spre noi limite și noi reușite. Dacă găsește motivarea interioară, cu care să facă echipă bună.

Pentru că tot în capul meu s-au dus luptele. Lupte nu că voi reuși sau nu, pentru că eram sigur că voi termina: problema se punea în cât timp urma să ajung la finish. Nici măcar nu am lovit așa-zisul “Zid”, cel puțin nu am avut un moment în care să cred că îmi e imposibil să mai continui, pentru că perioade grele au fost din plin. Însă pe tot parcursul maratonului am discutat cu mine însumi, mai mult ca niciodată cred. Mi-am reglat ritmul, m-am motivat să merg mai departe, m-am împins înainte când picioarele nu mai voiau să o facă. Cam ăsta e adevărul: cele mai mari lupte se dau în noi, în mintea noastră; ceea ce se vede în exterior e doar rezultatul a ceea ce a fost în interior.

Una peste alta, să alergi un maraton e frumos, înainte și după adică. Pentru că pe parcurs sigur vei avea și momente mai puțin plăcute. Dar ce e frumos e că după nu îți rămân în minte decât lucrurile bune; ce a fost urât se șterge, rămâne doar o amintire fadă, că nici nu știi dacă a fost adevărat sau nu. Sentimentul ce te cuprinde când treci linia de sosire și când îți primești medalia îți spune clar că s-a meritat tot efortul. Pentru că da, lucrurile frumoase costă…și oare dacă n-ar costa, le-am mai aprecia? Oricum, așa cum spuneam, cred că oricine ar trebui să alerge un maraton măcar o dată în viață. Lecțiile pe care le înveți, disciplina pe care ți-o impui, oamenii pe care îi cunoști te vor schimba pentru totdeauna. Vei ajunge să privești viața cu alți ochi, să ți se pară mai palpitantă, mai interesantă, mai frumoasă.

IMG_2454

Sper să ne vedem la anul. Până atunci, să înceapă antrenamentele!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s