Povestea din fața Poveștii – Cum a fost la primul meu maraton (I)

Posted on Updated on


IMG_2454

“Dacă vrei să câștigi o cursă, aleargă 1km. Dacă vrei să vezi ce înseamnă viața, aleargă un maraton”

– Emil Zatopek

Așa cum spuneam mai demult, pe 6 octombrie urma să particip la primul meu maraton. Iată că 6 octombrie s-a dus și, cu el, s-a dus și Maratonul Internațional București – maraton la care am participat și eu. Și pentru că marile experiențe trebuiesc ancorate în timp, iată mai jos povestea din fața și din spatele poveștii.

Povestea din fața poveștii

Pe 6 octombrie se împlineau aproximativ 2 luni și 3 săptămâni de când începusem antrenamentele pentru maraton – primul meu maraton. Perioada era una insuficientă, îmi spunea site-ul pe care mi-am făcut programul de antrenament și care cerea un minimum de 4 luni de antrenament. Dar, cum nu puteam să plusez cu zile, nu am avut ce face. Îmi doream foarte tare să alerg cursa asta, așa că am încercat să compensez cu motivație. Pentru mine, maratonul de anul acesta era un fel de reeditare a unei încercări de anul trecut de a termina un maraton. Din motive destul de obiective, în 2012 nu am putut să particip decât la proba de semi-maraton, o experiență despre care poți citi aici. Ei bine, nu aveam de gând să ratez din nou și nu am ratat.

Zilele premergătoare competiție au fost pline de emoție. Nopțile, nu mai zic, îmi lua o veșnicie să adorm! Oare cum o să fie? O să plouă? O să fie frig? Oare o să rezist? Vor fi suficiente antrenamentele mele? Dacă o să reapară durerea aia supărătoare din genunchi? Cum o să fie la “zid”? Și alte gânduri de genul. Dar au trecut. Și s-a făcut dimineață, duminică dimineață. Vremea? Cer senin și soare mult. Dar aerul destul de rece. Oricum, nu era rău de loc. Starea mea? Excelentă, atât fizic cât și psihic. Deși nu aveam decât două antrenamente realizate în ultima săptămână din cauză vremii foarte proaste(duminică – 21Km și marți – 5Km) mă simțeam foarte, foarte bine. În Piața Constituției atmosfera era una de vis: mulți oameni echipați care se pregăteau de cursă, muzică ritmată în boxe și o nerăbdare crescândă ce umplea aerul. M-am echipat repede, m-am întâlnit cu Adrian Podeanu, un bun prieten, aflat și el tot la primul maraton. Am mers la locul de unde trebuia să pornim, undeva în spate de tot, și am așteptat startul.La 9:00 ne-am pus în mișcare și ne-a luat aproximativ 2 minute să începem pe bune, adică să trecem de linia oficială de start.

Citisem mult pe tema maratonului așa că partea teoretică a cursei era, cât de cât, acoperită. Strategia o aveam definită, rămânea ca noi să reușim să o aplicăm. Ne propusesem să alergăm împreună o cât mai mare distanță, fără a ne stânjeni unul pe altul. Voiam să menținem un ritm de 5 min/km pentru cât mai mult timp; asta ar fi însemnat un timp total de 3 ore și 30 minute. Misiune imposibilă, ne dădeam seama, așa că target-ul mai realist era cel de 3 ore și 45 de minute. Încă de la început ne-a fost greu să menținem ritmul. Aglomerația era foarte mare, trebuia să depășești foarte des, ruperile de ritm erau extrem de stresante. Abia după vreo 2 km s-a mai aerisit traseul și de abia de atunci am început să ne concentrăm pe ritm. Eram mult în urma celor 5 min/km, iar pacemakerii de 3:45 și 3:30 habar nu aveam unde sunt. Noi ne-am continuat cursa însă și, pe la sfertul primei ture, i-am ajuns și depășit pe cei de la 3:45. Ne simțeam bine, zburam cum s-ar zice, și nu aveam deloc chef să ne gândim că se va schimba ceva. Până la jumătate totul a mers astfel, lin și ușor. Pașii alergătorilor, încurajările spectatorilor și entuziasmul nostru m-au făcut să cred că un maraton nu e o chestie chiar așa grea, până la urmă, iar crampele, oboseala, sau dorința de a renunța poate interveneau la cei mai slabi sau neantrenați nu și la mine. Și totuși, știam că era prea frumos să fie adevărat, așa că mă așteptam și la mai rău.

Semi-maratonul l-am terminat în 1:48, un record pentru mine. L-am sunat pe fratele meu care urma să alerge cu mine ultimii kilometri și am continuat încrezător. Nici nu am realizat când am încetinit ritmul, dar pe la km 23 am fost prinși de pacemakerii de la 3:45. Adi începea să fie din ce în ce mai obosit, așa că ne-am despărțit, eu alăturându-mă grupului ce tocmai ne depășise. Eh, și aici am greșit eu puțin. M-a cam luat valul și i-am dat cam tare. Bine, ritmul impus (5.21 min/km) nu era unul foarte dur, dar distanță mai era destulă și eu nu alergasem niciodată mai mult de 30 km. Am mers cu ei până la kilometrul 29 și m-am pierdut, la propriu. Dureri tăioase de mușchi nu mă lăsau să îmi mai mișc picioarele. Doar oprirea la un punct de alimentare și hidratarea și fructele de acolo m-au ajutat să mă repun în mișcare. Nu îmi puneam problema că nu o să termin, dar îmi era ciudă că dau cu ritmul de pământ. Și timp de 1 km am alergat singur. Singur, singur adică. Și mai eram și depășit de alți alergători și mă ofticam că nu puteam să mă țin după ei. Fratele meu nu mai sosea, așa că tacâmul era complet și fizic și psihic.

La km 30 a intrat și el în cursă, așa că nu am mai fost singur. Oh, ce ușurare a fost să văd o față cunoscută alături de mine! Mușchii tot mă dureau (m-au durut până la sfârșitul cursei), dar acum era altfel. Prezența lui m-a ajutat enorm. Îmi dădea apă, mă ținea la curent cu ritmul, mă motiva. Și cel mai important, m-a tras după el. Și încet, încet se duceau kilometrii. Și când spun încet, o spun la propriu. Parcă nu se mai terminau, nu alta. Am făcut eu cum citisem, împărțisem cursa în distanțe mai mici, dar nu părea să ajute. Ajuta însă mult când mă uitam la alți alergători care erau de abia pe la km 22 și încurajările celor de pe margine; oricât de tare dureau mușchii, nu puteai să te oprești când o mulțime de oameni te aclama de pe margine! Pe ultimii 6-7 kilometri am reușit chiar să mai recuperez din timpul pierdut, iar ultimul kilometru l-am alergat chiar foarte repede, ținând cont de cât de obosit eram. Am reușit chiar să forțez și să depășesc câțiva alergători pe ultimii metri, ceea ce a sporit și mai tare satisfacția: “uite că mai puteai”, mi-am zis. M-am chinuit puțin să îmi desfac chip-ul, mi-am primit medalia și m-am trântit jos, pe unde am apucat. Eram, oficial, “maratonist”, cu un timp total de 3:51:15!

maraton_2013

Continuarea, “Povestea din spatele Poveștii”, în a doua parte, foarte curând!;)

3 thoughts on “Povestea din fața Poveștii – Cum a fost la primul meu maraton (I)

    […] RSS ← Povestea din fața Poveștii – Cum a fost la primul meu maraton (I) […]

    raduanastase said:
    October 8, 2013 at 10:31

    Bravo Bogdan! Poate poate urmez si eu cat de curand🙂

      cascadorys responded:
      October 8, 2013 at 11:43

      Multumesc! Te astept sa urmezi:)!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s