Poate ca asa trebuie sa fie…(Lost&Alone V)

Posted on Updated on


Incerca din rasputeri sa se concentreze pe ceea ce avea de facut, dar nu ii iesea deloc. Parca jurnalul prafuit aruncat intr-unul din colturile camerei tipa la el sa-i acorde si lui atentie. Nu il mai deschisese de mult, iar de scris nici nu mai incapea vorba. Isi promisese odata ca o sa realizeze lucruri mari in viata, iar acela de a deveni un cunoscut scriitor era unul dintre ele. Nu statea deloc bine la acest capitol si nu ar fi fost o asa problema daca ar fi fost singurul in care asteptarile lui nu aveau nicio sansa de conturare.

Renunta sa mai lupte si se indrepta sovaind spre mica agenda care parca isi domolise glasul si astepta nerabdatoare sa fie luata in brate. Parca stia ca daca va fi rasfoita va reusi sa aduca, chiar daca putin si pentru putin, soarele in sufletul posesorului. O deschise cu teama si incepu sa-si arunce ochii asa, aiurea, pe acolo. Insa cu fiecare rand pe care il citea, cu fiecare cuvant pe care-l pronunta si cu fiecare silaba pe care o vedea amintirile i se invalmaseau mai tare si mai tare. Se vedea din nou asa cum se vedea atunci, de neinvis, iar lumea – toata a lui. Lucrurile nu mai stateau de mult asa, insa. De putine zile incepuse noul an si privise in urma, la ce a fost, iar realitatea, oricat de blanda a incercat sa fie, tot l-a lovit cu putere. Nu reusise mare lucru in trecutul nu de mult scurs. Iar acesta parea sa se asemene foarte mult cu viitorul inca nesosit. Fara pesimism sau exagerare, desi multi aceste aspecte i le invocau, nu ii iesise mai nimic, de cand se stia. Iar in ultima perioada…nici nu voia sa se gandeasca. Nu stia unde se duce, de ce se duce si nici cum sa se duca. Nu stia ce vrea, nu stia ce nu vrea, si nici cum sa afle. Si, acolo unde spera ca vrea si trebuie sa ajunga, nu avea putere sa ajunga. Adica, puterea avea, dar nu avea pricepere. Dar nu conta…

Poate ca viata asa trebuia sa fie…un drum de cautari presarat cu gropi de descoperire. Un lant de tristete cu cate un nod de fericire. Un izvor de lacrimi cu cate o piatra de zambet. Poate ca el era nebunul in toata povestea, el nu vedea lucrurile asa cum sunt, el visa sa fie altfel. Dar de ce sa se arunce cu rosii in el, doar pentru ca inca avea curajul sa viseze? Nu era drept. Insa rosiile sau bolovanii nu-l deranjau asa de tare cum il deranja ca isi pierdea, incet, incet, curajul de a visa. Curajul de a se ridica sa lupte. Curajul de a privi viata in fata si de a-i spune ca ea era cea care trebuia traita si nu invers. Asta il durea. Il durea mult mai tare.

Nu trecusera mai mult de cateva clipe de cand deschisese jurnalul, dar toate aceste ganduri amestecate cu multe altele avusesera timp suficient sa-i dea dureri de cap. Inchise brusc agenda si o arunca in celalalt colt al camerei, iar el pleca enervat sa priveasca un film. Macar praful de pe jurnal fusese scuturat.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s