Nu “pe unde” contează, ci “cum”!

Posted on


De multe ori am auzit că, în viața aceasta pe care o trăim, atitudinea face diferența. Diferența dintre fericire și tristețe, împlinire si goliciune, optimism și pesimism. De parcă linia dintre ele nu ar fi, oricum, destul de subțire – prea subțire, parcă.

Eric-Emmanuel Schmitt spune, în cartea sa “Oscar și Tanti Roz”, un gând interesant: “Vrei să spui că la ‘Viaţă’ nu există soluţie? / – Vreau să spun că la ‘Viaţă’ există mai multe soluţii, prin urmare ea n-are soluţie. / – După mine, Tanti Roz, singura soluţie la ‘Viaţă’ este să trăieşti.” Dar întrebarea – legitimă, de altfel – care se ridică, este următoarea: “Cum să îți trăiești viața?”. Și, ca un răspuns, cinic poate, Emmanuel Schmitt lansează o idee câteva rânduri mai sus. Dar nu ca un răspuns pentru întrebarea de față, ci ca unul pentru toate întrebările, în general: “Întrebările cele mai interesante rămân şi vor rămâne întrebări. Ele întrețin misterul.”  

De fapt, cam asta ar fi problema cu viața: că nu are buton de dat înapoi. Așa că trebuie să trăim din prima. Nefiind perfecți însă, nu prea ne iese din prima! Și, dacă mai adagi la această nereușită și problemele și dificultățile obiective, obții o viață nu cu mai multe soluții, ci cu nici una. Și atunci revine întrebarea: “Cum să îți trăiești viața?”. Un posibil răspuns care, îmi place să cred, nu trunchiază din mister, ar putea fi acesta: “Nu ceea ce ți se întâmplă în viață este important, ci modul în care reactionezi la aceste întâmplări.” Așa că cea mai mare importanță nu o are viața pe care o trăiești, ci cum îți trăiești acea viață!

Îmi amintesc de o ilustrație pe care am citit-o cu ceva timp în urmă și care exprimă puțin mai plastic problema atitudinii. Se povestește că într-un oraș era în construcție o mare catedrală. Proiectul era grandios, ambițiile pe măsură, iar oamenii care luau parte la acest edificiu nu erau deloc puțini. Într-o zi, însă, a sosit în oraș un străin, care nu știa cum merg lucrurile în zonă. Când a ajuns în preajma șantierului curiozitatea îi era mare, așa că s-a hotărât să întrebe ce se petrece acolo. S-a apropiat de unul din muncitori și l-a întrebat, simplu: “Ce faci?”.  Răspunsul nu s-a lăsat așteptat și a fost, parcă, în ton cu fața tristă și plictisită a muncitorului: “Zidesc”. Nemulțumit de răspuns, dar și fără chef de a cere detalii de la posacul muncitor, se îndreptă spre un altul. Aceași întrebare, răspuns diferit însă: “Câștig 10 lei pe oră.” Tot prea puțin mulțumit, dar cu și mai puțină dispoziție pentru alte informații, observă un muncitor ceva mai vesel, cu chef de muncă și părând satisfăcut. Grăbi pasul spre acesta și repetă întrebarea: “Ce faci?” Răspunsul nu se lăsă așteptat și fu însoțit de un zâmbet larg și un aer de mândrie: “Construiesc o catedrală!”

De multe ori rămân uimit de modul în care privesc unii oameni viața; și când spun asta nu mă gândesc decât la cei care o privesc cu speranță, cu bucurie și recunoștință, deși parcă nu au niciun motiv să facă astfel. Oameni ca Patrick Henry (orb, în scaun cu rotile, dar muzician talentat și absolvent de facultate), Joni Tada (ajunsă în cărucior în urma unui accident) sunt doar două exemple ale unui fenomen des întâlnit. Și parcă astfel de oameni sunt mult mai împliniți ca mulți dintre noi, deși noi chiar am avea motive. De unde diferența? Atitudinea este de vină. Ea este cea care a făcut și face zilnic negrul, roz. Ea face ca razele soarelui să străpungă norii negrii de furtună. Ea aduce lumina în cea mai neagră noapte. Și atitudinea vine din interior. Pentru că atitudinea este o alegere. O alegere mare, formată din alegeri mai mici. Alegeri care nu țin cont de ceea ce se întâmplă afară, ci doar de ceea ce este în interior. Iar apoi, din interior scoți puteri ca să lupți la exterior. 

În lumea în care trăim o atitudine sănătoasă nu mai este un moft, ci o necesitate. Dacă vrei să nu faci ceea ce face toată lumea și să ajungi, astfel, unde ajunge toată lumea, ai nevoie să îți cultivi atitudinea. Să plantezi optimism, mulțumire, curaj. Să adaugi pace, rugăciune și încredere. Iar apoi să le uzi cu disciplină, perseverență și hotărâre. Și sub soarele numit Dumnezeu, acestea se vor coace într-un fruct numit “Atitudine”. Pentru că Dumnezeu vrea ca prin orice trecem să avem credință. Și să acționăm în conformitate cu aceasta. (Era o idee interesantă care, bineînțeles, nu trebuie luată în sens literal: “Atunci când un necreștin se îmbolnăvește de cancer, Dumnezeu trimite cancerul și la un creștin ca să se vadă diferența.”) În definitiv, nu prin ceea ce trecem contează, ci cum trecem! 

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s